luni, 23 aprilie 2012
Un flic (1972)
rating: Colectabil
"The only feelings mankind has ever inspired in policemen
are those of indifference and derision."
Ultimul film al lui Jean-Pierre Melville (Le Samourai, Le Cercle Rouge) e cantecul de lebada al unuia dintre reprezentantii de seama ai nouvelle vague-ului, mai exact al celui care a condus crime noir-ul european catre cea mai pura esenta a sa. Un flic (Un politist) e, in principiu, un film in care personajele, atmosfera, locul de desfasurare si actiunea au un scop bine definit, cel estetic. E astfel vorba de un film facut de dragul artei, din iubire pentru cinema, pentru gangsterii americani si pentru genul filmului politist pe care Melville l-a implinit atat de bine. Vorbim aici de barbati in trenciuri, cu palarie si tigara-n coltul gurii, gata in orice moment sa scoata o arma din buzunar si sa prade o banca intre doua pahare de wiskey. Si fara sa scoata un cuvant sau macar sa transpire un pic. Subiectul nu e diferit de alte filme ale maestrului francez: un heist pus la cale de o banda de profesionisti, un politist (Alain Delon) satul de rutina infractionala pe urmele lor si nelipsita femeie fatala (Catherine Deneuve) care joaca la doua capete.
Reteta e simpla, minimalista. Melville nu-i Guy Ritchie. Semnaturile sale regizorale au fost deja stabilite in filmele precedente. Culori cenusii, fete serioase, vorbe putine. Toti sunt profesionisti in filmul asta. Toti stiu ce au de facut. Si toti sunt conditionati de natura lor sa mearga pe un anumit drum. Filmul stabileste de la inceput o atmosfera otelita: 4 barbati asteapta intr-o masina ora de inchidere a unei banci. Zona e retrasa - un cartier modern pe o faleza pustie a unei Riviere dezolant batura de valuri. Ploua. Cu cateva minute inainte de inchidere trei intra calm in banca, pretinzand a fi clienti, si curata sertarele. Un angajat braveaza ranind unul din hoti si plateste cu viata. Hotii dispar, ascund prada si-l debarca pe colegul ranit la primul spital. Asta e diferenta fata de filmele moderne. In randul gangsterilor clasici exista un anumit cod al onoarei. Nimeni nu e lasat in urma si nimeni nu ciripeste.
Sarcina prinderii spargatorilor revine comisarului Coleman (Delon), un tip deprimat de rutina muncii de investigator si pe care nimic nu-l mai impresioneaza. Insa fara indoiala un individ inteligent si tenace. “People will do the wrong thing, they always do.” Serile si le petrece la barul detinut chiar de catre seful hotilor, Simon (Richard Crena), cu care imparte fara sa stie aceeasi femeie (blonda Catherine Deneuve). Amandoi o folosesc ca sursa de informatii dar mai probabil e ca ea sa-i foloseste pentru a avea si bani si siguranta.
O data ce singura pista in cazul jafului, ranitul, este redusa la tacere, comisarul se concentreaza pe alt caz, un transport de droguri cu trenul. Informatia asta ajunsese insa si la Simon, marcand provocarea unui jaf de zile mari. Barbatii acestia, eroii lui Melville, au imbatranit si simt intotdeauna nevoia unei ultime lovituri. Cantecul lor de lebada. Cum e de asteptat, piesa de rezistenta a filmului o reprezinta scena minutioasa a jafului, aproape derulata in timp real.
Filmul lui Melville e un mulaj arhitectural plasat intr-un ambient atmosferic. E ca un pastel de nuante albastrui si tonuri de gri. Totul de imbibat de fatalismul francez, de senzatia permanenta a personajelor ca se indreapta spre groapa si, in consecinta, de o anumita demnitate si resemnare. In buna traditie a filmelor noir, personajele nu sunt fundamental bune sau rele. Politistul e de partea legii dar psihologic nu-l despart multe de un ticalos inflexibil si nici metodele nu-i sunt ortodoxe. Simon e un hot dar pentru el infractiunea e mai mult o arta: n-are nevoie sa fure, fura pentru ca poate, pentru ca se pricepe. Iar cand e incoltit e gata sa renunte la tot pentru o iesire grandioasa.
In ce-o priveste pe Cathy, ea e intr-adevar femeia fatala: blonda, misterioasa, fara scrupule, cu o agenda personala obscura. Poate ca placerea ei e tocmai in a se juca pe linia subtire dintre lege si faradelege. In filmul lui Melville moartea se-mbraca-n blonda. Cu o singura lovitura ii plaseaza pe cei doi oponenti intr-o situatie fara iesire. "I wasn't sure if he would commit suicide." e o incheiere la fel de eliptica ca privirea pe care i-o arunca Coleman lui Cathy, inainte de a-i intoarce spatele. Intr-un film cu foarte putine dialoguri, vorbe ca acestea au un efect puternic.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.