Marele Ecran: Detachment (2011)

duminică, 22 aprilie 2012

Detachment (2011)

rating: colectabil

Chiar dacă poate nu pare la prima vedere, Detachment (regia Tony Kaye, 2011) este un film despre tine şi despre mine. Şi despre un fel de maladie emoţională a societăţii în care trăim. Unii i-ar zice detaşare. Alţii, indiferenţă sau incapacitate de a te implica atât cât ar trebui în relaţiile cu oamenii din jur. Neputinţa de a oferi o bucată mai mare din tine, din atenţia şi din afecţiunea ta, celor care chiar ar merita.

Detachment vorbeşte despre o boală cronică care ne transformă pe toţi, inevitabil, în consumatori nesătui. De lucruri, de oameni, de relaţii, de plăceri interşanjabile. Cât mai multe, cât mai variate. Cu cât mai puţine responsabilităţi. No strings attached. Forever, dacă se poate. E o temă deloc nouă, poate vă gândiţi. De acord, însă e şi una despre care parcă niciodată nu poţi vorbi îndeajuns.

Campion al detaşării şi neimplicării în viaţa celor din jur e personajul jucat absolut superb de Adrien Brody. Aparent, e un profesor suplinitor care încearcă să relaţioneze cu elevii lui, să-i scoată din apatie, să-i facă să le pese. Dar în realitate, el face primul pas în relaţiile cu cei din jur doar pentru ca apoi să-i abandoneze. Să se retragă în starea lui naturală de izolare, detaşare, nepăsare. Unde îşi vede de propriile temeri, fobii şi răni nevindecate.

Filmul face un portret tare sumbru şi depresiv al sistemului american de educaţie. Cu săli de clasă pline de copii plictisiţi, agresivi, cu deficit de atenţie, cruzi, incapabili să scoată o frază întreagă care să nu includă cuvintele ”fuck”, ”shit” sau ”ass” etc. Şi nu e genul de film din categoria Dangerous Minds, unde un profesor vine într-o școală cu reputaţie proastă şi face miracole printre elevi, le arată ”calea cea dreaptă”. Nu, e mai degrabă ceva gen Entre les murs. Adică profesorul e departe de a-i ”salva” pe adolescenţii dezabuzaţi din clasa lui. E drept că personajul lui Brody reuşeşte să îi facă atenţi uneori, dar imediat apoi îi abandonează pentru a-şi relua poziţia comodă de detaşare.

Deşi megadepresiv, filmul merită văzut nu numai pentru că Adrien Brody face cel mai bun rol de la Pianistul încoace, cred. Ci şi pentru problemele pe care le pune, pentru cum te face să evaluezi mai atent doza de generozitate pe care ar trebui să o livrezi celor din jur. (Adina Baya)