luni, 25 martie 2013
The Sessions (2012)
Poate ar
trebui spus de la bun început: The
Sessions nu e un film pentru pudici. Și nici pentru adolescenți. Ci mai
degrabă pentru oameni cu o atitudine matură, relaxată față de sex. Și asta pentru că,
deși o vedem pe Helen Hunt dezbrăcată în destule scene și deși ”sesiunile de
terapie” susținute de ea nu sunt decât un eufemism pentru sex, filmul nu are
nimic din aerul unui film erotic. Poate pentru că personajul principal e Mark, un
tip paralizat din copilărie de poliomelită. Iar treaba asta nu prea are cum să
genereze un scenariu de film ”sexy”.
Mark e în
mod spectaculos supraviețuitorul unei boli letale, care i-a făcut trupul
aproape complet inert, însă i-a lăsat creierul neatins, fresh și vioi, animat
de un optimism inexplicabil. Ajuns la 38 de ani, după o viață petrecută aproape
integral cu corpul imobilizat, Mark realizează că handicapul său fizic a migrat
și la nivel emoțional. Își dă seama că nu a fost îndrăgostit niciodată. Nu a
cunoscut nici sufletește și nici trupește o femeie. Se simte incomplet. Și are
de gând să facă ceva în privința asta.
Chiar
dacă treci cu vederea filmului faptul că ”paralizatul cu erecție” e un personaj
destul de improbabil, și că preotul catolic îi dă undă verde pentru a face sex
în afara căsătoriei, e greu să nu observi că toate aspectele morbide /
dureroase ale vieții ca paralizat sunt șterse elegant, ca o retușare în
Photoshop. Scutecele, escarele, suferințele – cu siguranță nelipsite unui bolnav
imobilizat – sunt complet inexistente în film.
Mark e un
pacient bun de pus în vitrină. Cu păr mătăsos, ten perfect și dantură
strălucitoare. Boala lui nu are mai nimic din caracterul autentic pe care îl
descoperim în Amour-ul lui Haneke,
de exemplu, ci e idealizată la modul grosier. Machiată strident, ca pentru o
reclamă. De ce? Pentru a crea în scenariu o breșă care să facă naturală
introducerea unei specialiste în ”terapie sexuală”. Filmul încearcă să ne
convingă că acest job nu e un eufemism pentru prostituție, însă adevărul e că
argumentația are propriile ei beteșuguri.
Dacă
reușești să treci peste aceste stângăcii ale scenariului, ai ocazia să
descoperi personajul lui Helen Hunt, care deși nu e cel principal, cred că reușește să devină cel mai interesant (și i-a adus o nominalizare la Oscar). Prin conflictele și
încercările prin care trece. Prin motivațiile și acțiunile sale greu de explicat.
Apoi e
greu să negi faptul că un film despre un paralizat îndrăgostit nu poate să te
facă să te simți altfel decât bine în propria piele. Recunoscător că îți poți
controla fără prea mult efort toți mușchii și că existența ta nu depinde de un
plămân artificial. Faptul că Mark nu se dă bătut chiar dacă pare să aibă toate
motivele pentru asta transformă filmul The
Sessions într-un generator de ”feel-good” și te face să îți reconsideri,
măcar temporar, capriciile și nemulțumirile zilnice. Dar, dincolo de asta, nu
pot să zic că rămâne un film memorabil.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.