luni, 4 martie 2013
Rocco şi fraţii săi invadează Aula BCUT
Pentru cei care
nu au văzut încă Rocco şi fraţii săi (1960), proiecţia gratuită de marţi, 5
martie, ora 18, din Aula Bibliotecii Centrale Universitare Timişoara, poate fi
cea mai bună ocazie de a lua contact cu marele film. Pentru cei care au savurat
deja acest clasic regizat de Luchino Visconti, aceeaşi poiecţie este o şansă de
a-l revedea pe un ecran (mai) mare. Rocco şi
fraţii săi face parte din seria de opt filme "50 de ani de cinema italian
în capodopere", găzduită de BCUT, începută săptămâna trecută cu Umberto D.
şi selectată şi prezentată de Marian Rădulescu. Aşa cum am promis, Marele Ecran este alături săptămânal de acest proiect, publicând texte despre filmele proiectate.
Regizorul Glauber
Rocha (1938-1981) este principalul artizan al mişcării Cinema Novo din anii
’60, care a revoluţionat filmul brazilian şi l-a racordat la modernismul
cinematografic european. Autor al unor pelicule recunoscute internaţional, cum
ar fi Deus e o Diabo na terra do sol (1963), Terra em transe (1966) sau Antonio das Mortes (1969), Rocha a
fost şi eseist şi critic de film.
Admirator al lui Visconti, cineastul brazilian i-a dedicat acestuia eseuri,
din a căror traducere în franceză am încercat să preiau, în premieră în limba română,
câteva fragmente. Textele sunt incluse în volumul „Le
siècle du cinéma” (apărut în 2006), care cuprinde zeci de articole scrise de Glauber
Rocha între 1957 şi 1980 despre regizori sau filme din America şi Europa.
Într-un text
despre Rocco şi fraţii săi intitulat „Barocul viscontian” şi apărut în 1961,
Rocha scrie:
În contextul discuţiilor
despre reînnoirea limbajului cinematografic adusă de Alain Resnais, Jean-Luc
Godard, Michelangelo Antonioni şi alţi tineri din întreaga lume, un film
precum Rocco introduce în dezbatere o problemă fundamentală: libertatea unei
forme convenţionale, mai exact refuzul lui Visconti faţă de noutatea explozivă
a tinereţii şi, în acelaşi timp, forţa modernă şi activă a discursului său.
Visconti adaugă
cu Rocco un capitol în polemica cinema versus ficţiune, conferind universului
cinematografic dimensiunea romanului. Chiar dacă este considerat doar „o
capodoperă a cinematografiei tradiţionale”, Rocco este la fel de modern în stil ca
Hiroshima mon amour.
Rocco nu narează
o poveste într-un timp determinat. Este, dimpotrivă, un ciclu narativ de fapte
care se completează în evoluţia conflictului. Realist, Visconti sparge nu
timpul real, ci timpul dramatic, fără a aservi forma unei experienţe, tratând-o
în schimb cum se tratează un element ordonat, pentru a cunoaşte fără a
trişa: dezvoltând această formă pornind de la temă, atingând frumuseţea prin rădăcini
consolidate ale unui conflict mereu mai intens, pe scurt, un joc cu personajul,
care pierde rapid acest caracter şi devine o lume obiectivă în care tragedia se
manifestă în fiecare detaliu.
Astfel, în Rocco,
Visconti nu se mai supune formei de operă din Senso şi Nopţi albe: de la operă
el trece nu la romanul modern al „experienţei formale”, ci la cel al „grandorii”.
Dacă anterior, în Senso, exista marca spiritului lui Stendhal, acum, în Rocco,
nu doar violenţa dramatică fraternă a Karamazovilor învăluie întreaga lucrare,
dar este pusă în joc şi tradiţia mitică a dramaturgiei care poate fi întâlnită în "Iosif şi
fraţii săi", saga biblică a lui Cain şi Abel. Vorbind despre
fraţi, Visconti vorbeşte despre tragedia fraternă în termeni de grandoare, şi din
acest motiv nu se limitează la provincialismul individualist: şi, tot din acest
motiv, el nu izolează tragedia în forma unui film aşa cum este perceput un film în mod convenţional. Convenţiile sale sunt cele ale sentimentului
uman culturalizat în formele expresive ale sentimentului: teatru, roman, operă
şi cinema.
.............................
Cineast major,
Visconti nu foloseşte mizanscena cu preocuparea de a satisface mici nevoi
individuale. Şi, nefiind un moralist, problematica sa este în afara limitelor
latine, o rupe cu critica provincială, analizează umanitatea în cauzele şi
consecinţele sale în sânul conflictului psihosocial şi, în acest cadru, fără
prejudecăţi, pune pe masă două elemente care şochează burghezia: sexul şi
banii, banii şi sexul! – iar politica sa este prezentarea nemiloasă, crudă şi
fără concesii a acestor fapte.
În Rocco, la fel
ca în întreaga sa operă, Visconti merge până la condamnarea unei societăţi şi
continuă să dispreţuiască moralismul, care există doar în numele disperării
individuale şi colective a umanităţii. El crede în valori mai mari, iar acestea
sunt şi mai şocante pentru burghezie – valorile populare: dragostea de pământ,
conştiinţa rădăcinilor şi puritatea telurică.
Ionuţ Mareş
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.