Marele Ecran: martie 2013

duminică, 31 martie 2013

The Croods: < 3 - 100

În sfîrşit, o animaţie pentru copiii de toate vîrstele.

Am fost cu fiica mea de 3 ani jumate şi nu s-a mai dat dusă din sală. A rămas şi la "scrisul" de sfîrşit. Aproape că a trebuit să ne "măture" afară din sală, împreună cu resturile de popcorn. The Croods e un pic agitat (oare nu sunt toate aşa?), obositor (de la 3D, bunicel de altfel), dar e una din puţinele animaţii recente unde se pot simţi foarte bine şi copiii şi părinţii. Asta în caz că vreţi să daţi aproape 10 euro pe două bilete :)

You talkin' to me?

"cîteva din cele mai faimoase momente din cinema nu au fost niciodată scriptate"

sâmbătă, 30 martie 2013

Cinepolitica 2013. Între Marco Bellocchio şi Robert Redford

Ai spune că pe piaţa aglomerată a festivalurilor de film bucureştene n-ar mai fi loc de un nou eveniment, însă Cinepolitica, ajuns în 2013 la a doua ediţie, şi-a câştigat o identitate şi a devenit o oprire obligatorie pentru cinefili. Iar selecţia din acest an atrage prin combinaţia de nume mari, consacrate, şi nume care aşteaptă să fie descoperite. Aşa cum mi-a spus criticul Mihai Fulger, unul din selecţionerii festivalului, pentru filmele (de ficţiune sau documentare) din competiţie s-a mers pe criteriul de a fi premiere în România. Bineînţeles, în afară de criteriul calitativ şi legătura cu subiecte din sfera politicului sau istoriei.

Două puncte de interes sunt cele două filme din deschidere şi, respectiv, de la gala de închidere, care nu sunt incluse şi în competiţie. Marţi, 2 aprilie, la inaugurarea festivalului, va putea fi văzut Bella addormentata / Frumoasa adormită (2012), regizat de prolificul Marco Bellocchio şi avându-i în distribuţie pe actorii Toni Servillo şi Isabelle Huppert. Prezentat anul trecut la Festivalul de la Veneţia, filmul este rezumat astfel: Italia este divizată de cazul Eluanei Englaro, o tânără decuplată de la aparate după 17 ani petrecuţi în stare vegetativă. A fost prima eutanasie oficială din Italia şi o tragedie care a schimbat vieţile şi credinţele multor oameni. Un senator are probleme de conştiinţă când e pus să voteze decretul care împiedică moartea ei; fiica sa, în schimb, pledează pentru menţinerea ei în viaţă şi protestează în faţa clinicii unde e internată. O actriţă celebră şi o catolică ferventă renunţă la carieră pentru a-şi îngriji fiica aflată în comă. Un medic se îndrăgosteşte de o tânără dependentă de metadonă şi refuză să o lase să se sinucidă.

Gala de închidere de duminică, 7 aprilie, aduce la Studio cea mai recentă incursiune a lui Robert Redford în regie, The Company You Keep / Spune-mi cu cine te însoteşti (2012), un film care îi are în distribuţie pe Robert Redford, Shia LaBeouf, Julie Christie, Susan Sarandon sau Nick Nolte şi care este prezentat astfel: Jim Grant este un avocat şi un tată singur, care îşi creşte fiica în suburbiile liniştite din Albany, New York. Însă viaţa îi este complet dată peste cap atunci când adevărata lui identitate e dezvăluită de către un reporter. Cu decenii în urmă, el fusese membru al unei gupări radicale, acuzată de incendieri şi crime în timpul protestelor împotriva Războiului din Vietnam. După 30 de ani trăiţi în anonimat, Grant trebuie să fugă. Cu FBI-ul pe urmele sale, el porneşte în căutarea singurei persoane care i-ar putea curăţa numele şi trecutul.

Competiţia internaţională propune opt filme, ce se anunţă de neratat (informaţii despre ele găsiţi aici sau dând click pe fiecare titlu):

80 milionów / 80 de milioane
(103', Polonia, 2011)
Regizor: Waldemar Krzystek

Camp 14: Total Control Zone / Lagărul 14: Zonă de control total
(104', Germania/Coreea de Sud, 2012)
Regizor: Marc Wiese

Infancia clandestina / Copilărie clandestină
(112', Argentina/Spania/Brazilia, 2012)
Regizor: Benjamín Ávila

Lore
(109', Germania/Australia/Marea Britanie, 2012)
Regizor: Cate Shortland

Rock the Casbah
(93', Israel/Franța, 2012)
Regizor: Yariv Horowitz

S.B. Io lo conoscevo bene / S.B. Îl cunoşteam bine
(75', Italia, 2012)
Regizor: Giacomo Durzi, Giovanni Fasanella

The Gatekeepers / Cerberii
(101', Israel/Franţa/Germania/Belgia, 2012)
Regizor: Dror Moreh

Ustanička ulica / Calea izbăvirii
(97', Serbia, 2012)
Regizor: Miroslav Terzić

Filme interesante se anunţă şi în secţiuninile speciale, împărţite în: Drumul libertăţii, Papalitatea azi, Propagandă şi manipulare şi Insuportabila memorie. Toate informaţiile şi despre aceste filme, dar şi despre cele două dezbateri speciale - una care vizează papalitatea şi a doua care urmăreşte propaganda şi manipularea în filmul românesc (Cristian Tudor Popescu) pot fi găsite aici.

Programul complet e disponibil aici.

vineri, 29 martie 2013

Deceiver (1997)

"Those mind games never quite live up to one's expectations, do they?"

rating: Brainwash

Scotocind prin sertarul cu vechituri am dat peste un film destul de straniu pe care l-am urmarit pentru simplul motiv ca rolul titular ii apartine lui Tim Roth. Fiind usor de incadrat in genul crime-thriller dar fara a straluci prin originalitate, Deceiver s-a pierdut usor in umbra aruncata de pilonii noir ai anilor ‘90: Se7en, The Usual Suspects si L.A. Confidential. Filmul regizat de fratii Pate imprumuta astfel tiparul obisnuit al suspectului chemat la sectie pentru a reconstitui evenimentele care alcatuiesc intriga filmului, idee, dealtfel, inteligent explorata in filmul lui Bryan Singer, The Usual Suspects.

Tim Roth e Wayland, un tanar de bani gata, pe care doi detectivi (Michael Rooker si Chris Penn) il ancheteaza pentru uciderea unei prostituate interpretate de Renee Zellweger. Situatia lui s-ar clarifica usor daca tipul ar spune adevarul iar adevarul l-ar exonera. Insa povestea se complica imediat ce se contureaza premisa ca suspectul e chitit pe batut poligraful. Intregul plot se prezinta astfel sub forma unui joc psihologic desfasurat in jurul unui detector de minciuni in urma caruia reiese la iveala faptul ca toti cei implicati au ceva de ascuns.

Filmul e o gustare delicioasa pentru fanii de puzzle-uri care se cer rezolvate. Tim Roth interpreteaza astfel un personaj carismatic, misterios si inteligent (suntem informati ca poseda un IQ de 152) iar detaliile crimei de care e acuzat sunt demne de un film cu Jack Spintecatorul. Desi nu pare genul care sa comita asemenea crima, stilul evaziv si afabil al tanarului ne indeamna sa credem ca omul ascunde ceva. In plus flashback-uri dezvaluie o furie reprimata fata de parintii sai si faptul ca sufera de o forma rara de epilepsie care-l face excesiv de violent in timpul crizelor.

Scenariul introduce si cateva fire secundare legate de cei doi politisti, unul avand datorii la pariuri iar celalalt o relatie nu intru-totul onesta cu sotia sa (Rosanna Arquette), lucruri pe care Wayland pare a le sti la fel de bine ca ei. Fiind bazat majoritar pe dialog, Deceiver poseda replici inteligente si o fluenta narativa captivanta. Structura e marcata de o alternanta trecut-prezent, cu flashback-uri inventive, iar ocazional sunt executate cateva elipse interesante si nu fara un anume sens, cum ar fi o discutie despre urechea lui Van Gogh sau despre efectele ‘halucinante’ ale consumului de absint.

Fara indoiala cel mai satisfacator lucru e jocul lui Tim Roth dar asta nu e ceva neasteptat. Merite deosebite ar avea si imaginea intunecata ce amplifica atmosfera stranie, cu umbre si penumbre, si o anume geometrie stramba a unghiurilor de filmare care acum a devenit un cliseu vizual. Asa cum se obisnuiteste in filmele de gen totul se explica in final insa Deceiver nu rateaza ocazia de a te mai insela de cateva ori pana la generic.

Ceylan the great and powerful

Am văzut ieri noul Oz (the Great and Powerful, de Sam Reimi). Imagini frumoase, hipercolorate, hiperlucrate, dar nu reuşesc să treacă dincolo de imageria de bîlci care "păcăleşte" copiii, pentru că ei "vor să creadă" şi să fie păcăliţi. În spatele cortinei simţi că e un iluzionist, un truc (nu foarte ieftin, 215 milioane $). Interesant e că "Vrăjitorul" (James Franco) face "cel mai grandios număr al său de magie" folosindu-se tocmai de un "proiector" de cinema. Doar că îi lipseşte magia. Eu aş da oricînd tărîmul Oz pe Anatolia lui Nuri Bilge Ceylan.

Turcul face magie fără să fie nimic supranatural.

Face magie din dansul frunzelor în vînt, călătoria unui măr desprins din copac pînă în pîrîul din apropiere, adierea rufelor întinse la uscat şi plutirea diafană a şalvarilor unei fetişcane care farmecă numai prin simpla ei apariţie şi felul în care serveşte oaspeţilor o băutură. Dacă e să folosim cuvîntul "taină" legat de cinema, aici suntem îndreptăţiţi să o facem. Şi ca să facem o legătură cu tărîmurile noastre, Once Upon a Time in Anatolia (2011) e printre cele mai frumoase filme în care apar maşini Dacia. Poţi face legături şi cu Cristi Puiu: dialoguri autentice, scene lungi cu camera nemişcată şi mult umor negru. Dar Ceylan este Puiu plus poezie şi mister. Plus imaginea fascinantă a lui Gohkan Tiryaki, cu care a lucrat şi la Trei Maimuţe (Uc Maymun, 2008) şi Climates (2006).

Ceylan este unul dintre puţinii magicieni care mai operează la ora asta prin intermediul unui proiector de cinema.

Poziţia poloneză

Week-end agitat la Timişoara. Nu mai ştii unde să te duci, ce să alegi. Film de artă, film românesc, Filarmonică, Multiplex, Aula BCUT, poloneze, clasice, noi...

Actorii Luminiţa Gheorghiu, Bogdan Dumitrache, Ilinca Goia şi Nataşa Raab, aclamaţi pentru rolurile lor în „Poziţia copilului”, regizat de Călin Peter Netzer, se vor întâlni cu spectatorii din Timişoara în cadrul a două proiecţii de gală vineri, 29 martie, de la ora 19.00, la Cinema City, iar de la 20.00, la Filarmonica Banatul. Cu această ocazie poate fi văzut şi pipăit respectivul Urs...

Tot astăzi încep Zilele Filmului Polonez la BCUT. Puteţi observa corespondenţele dintre Canalul lui Wajda (1956) şi În beznă (Agnieszka Holland, 2011). Despre filme şi program a scris Mareşalul aici.

joi, 28 martie 2013

Trailerul noptii: Before Midnight

Iata ca Trilogia dragostei alcatuita de Richard Linklater in ultimii 18 ani ajunge la inevitabilul final. Dupa ce s-au cunoscut in trenul spre Viena (Before Sunset, 1995) si s-au regasit intr-o librarie din Paris (Before Sunrise, 2004) protagonistii acestei relatii trans-europene, Jesse (Ethan Hawke) si Celine (Julie Delpy), par sa fi ajuns la un nou moment cheie: cat din pasiunea de la inceput s-a pastrat dupa cei 9 ani de casnicie. Cautarea raspunsului se va desfasura in insorita Grecie, aleasa probabil datorita propriei crize care i-a fortat pe locuitori sa-si reconfigureze modul de viata. Daca in finalul primului film eram lasati cu intrebarea daca cei doi se vor mai revedea vreodata, in cel de-l treilea speculam asupra posibilitatii unei despartiri. Before Midnight a vizitat deja Sundance si urmeaza a se lansa in 24 mai. Tot ce speram e sa-l vedem si noi intr-un cinema mai de doamne-ajuta. Pana atunci.. trailer:

CINEASTE. Interviu cu Mungiu şi alte chestii faine

Numărul pe iarna 2012 al revistei trimestriale americane CINEASTE (găsibilă pe la noi în reţeaua Cărtureşti) are pe copertă deja celebra imagine din Amour în care George îi ţine faţa lui Anne între mâini. Filmul lui Haneke are parte de o cronică amplă, de două pagini, din care cea mai stimulantă idee este posibila legătură cu stilul lui Ozu. De citit cu pixul în mână. Tot la rubrica Film Reviews găsim cronici la Keep the Lights On (r. Ira Sachs), The Central Park Five (r. Ken Burns, Sarah Burns, David McMahon), Cosmopolis (r. David Cronenberg) şi Wuthering Heights (r. Andrea Arnold).

Ampla categorie Interviews ni-i prezintă pe:

- regizorul francez Arnauld Desplechin, care îşi explică admiraţia pentru Francois Truffaut şi filmele sale: Când am început să învăţ din nou de la Truffaut, şi am învăţat de la el mai mult decât de la alţi regizori, am învăţat că poţi fi violent în tăcere, provocator în discreţie.

- regizorii italieni Paolo şi Vittorio Taviani, care vorbesc despre minunatul lor film Cesare deve morire: Alb-negrul este atât de nefamiliar şi neglijat în prezent; ne-am gândit la el ca un fel de violenţă împotriva naturalismului, ceea ce ar fi un mijloc bun de a intra în închisoare cu un instrument diferit, mai expresiv.

- regizorul austriac de filme documentare (şi nu numai) Michael Glawogger, ale cărui Megacities (1998), Workingman's Death (2005) şi Whores' Glory (2011) sunt capodopere de neconstestat, de o frumuseţe, expresivitate şi forţă unice, care te ţin captiv pentru mult timp.

- şi, spre bucuria noastră, Cristian Mungiu, care vorbeşte, evident, despre După dealuri (interviul a fost realizat de Monica Filimon, la New York): Consider că cinemaul începe când nu mai foloseşti imagini pentru a ilustra o poveste scrisă. A scrie şi regiza filme te ajută să înţelegi realitatea şi, ideal, acest lucru ar trebui să ajungă şi la spectatori. Filmul ar trebui să fie un stimulent pentru ei de a vedea realitatea pe care nu o mai văd deoarece fac parte din ea.

Porţiunea consistentă dedicată eseurilor propune patru texte incitante:

Primul pune la îndoială influenţa pe care şi-o arogă Kirk Douglas în încălcarea embargoului de a introduce pe generice numele reale ale unor persoane care se aflau pe lista neagră a Hollyoodului cu presupuşi comunişti, cu accent pe celebrul Spartacus. Al doilea spune istoria unuia din cele mai cunoscute cinematografe din New York, Bleecker Street Cinema, înfiinţat în 1960 de cineastul Lionel Rogosin. Al treilea eseu se concentrează pe filmele africane, etnografice, ale regizorului Jean Rouch (CINEASTE este totuşi o revistă de stânga), în timp ce al patrulea text este o extinsă analiză a patru cărţi care au ca ţintă un film intrat în legendă: Nuit et brouillard, documentarul din 1955 al lui Alain Resnais.

Cele menţionate mai sus sunt ~~centrele~~ punctele de greutate ale ediţiei din iarna lui 2012, care mai cuprinde recenzii la mai multe dvd-uri nou apărute sau la numeroase cărţi de cinema, una mai atrăgătoare ca alta.

Dacă mai găsiţi revista prin librării (costă vreo 30 şi ceva de lei), merită din plin atenţie. Dacă nu, puteţi arunca o privire pe site, unde se pot face abonamente pentru lecturi online (la liber nu pot fi citite decât preview-uri la câteva articole). Dar grăbiţi-vă, pentru că a apărut deja numărul pe primăvara 2013.

Ionuţ Mareş

Domestic. Dă de gîndit şi de simţit.

După ce am văzut Domestic, i-am scris regizorului Adrian Sitaru primele mele impresii:

Citisem despre faptul ca, dupa pierderea unui copil, jumatate din cupluri divorteaza. Durerea se inmulteste cu doi, iar traiul impreuna devine insuportabil pentru ca isi amintesc mereu de "ce viata fericita aveam".

De aici si nevoia (usor patologica, dar de inteles) a celor doi Lazari de a recupera, de a inscena, macar o ora din viata lor asa cum era: cu "Papa" stand la televizor, ea facand baie si "copilul dormind". Mi-a amintit de Rabbit Hole (cu Nicole Kidman si Aaron Eckhart) apropo de rana mereu deschisa dupa pierderea unui copil si de Alps (de Yorgos Lanthimos) despre "recreerea/inscenarea" unui moment din viata de dinainte a familiei.

"Papa, mai vino" contine sugestia ca ritualul acesta ii ajuta sa cicatrizeze cat de cat rana, intarita de scena pe care se deruleaza genericul de final, in care domnul Lazar pare impacat si revenit la viata.

Desi as fi fost interesat de dezvoltarea acestei teme, am inteles optiunea de a contrabalansa povestea cu perspectiva plina de viata a familiei taximetristului (discutia de la masa de Craciun mi-a amintit de dezbaterile de la bere din Din dragoste cu cele mai bune intentii). Apropo, Gigi Ifrim face cel mai bun rol de pana acum (e si cel mai lung pe care îl stiu). E taximetristul tipic, vulgar si mitocan (parca se intrevad si niste licare de omenie acolo).

Firul rosu care uneste povestile este visul lui Toni. As vedea in el sugestia/posibilitatea existentei unei alte lumi in care Toni e casatorit "cu Lidia/ Ligia" si in care Mara e inca in viata (cadrul final). E un film al micilor gesturi (care au uneori semnificatii mari si ajung sa schimbe vieti), al micilor vietati "domestice", al intimitatii dintr-o comunitate cum e cea de la bloc (care e apasatoare, dar te si poate ajuta). Asta mi-a amintit de scurtmetrajul Chefu'.

Mi-au placut scenele lungi filmate dintr-una (cum e cea cu gaina) sau cea de la serata de dupa moartea Marei (unde camera face niste piruete ca-ntr-un dans). Mi-au placut montajul si elipsele din poveste, unde trebuia tu ca spectator sa umpli spatiile goale. Uneori insa am simtit ca anumite scene nu fac click (la a doua vizionare nu am mai simtit asta).

Nu mai are sens sa pomenesc ansamblul impecabil de actori (observ doar refolosirea celor din filmele anterioare, ceea ce sugereaza existenta unui "colectiv" :). De Adrian Titieni stiam cat e de bun; nu stiam de Ariadna Titieni.

Mi-au placut momentele duioase alternate cu cele haioase, dialogurile autentice si aplecarea cu multă compasiune asupra unei teme pentru care iti trebuie curaj si echilibru. M-am uitat impreuna cu sotia mea la film (si pe langa ca am ras copios) la final a plans. Iti da de gandit si de simtit.

Adrian Sitaru mi-a răspuns asa:

Dincolo de orice observatii critice pozitive sau negative, tehnice sau artistice, obiective sau subiective, pe care le citesc in general despre filme - nu doar despre ale mele-, cand aud sau citesc ceva de genul "am ras copios, la final a plans, iti da de gandit si de simtit", stiu ca nu s-a facut sau ca nu am facut chiar degeaba filmul. Si restul nu mai conteaza atat de mult...:)

Astăzi, e ultima proiecţie Domestic la Timişoara, în aula BCUT, de la ora 19. Filmul îşi continuă periplul prin ţară. Ah, şi sunt mîndru de noul meu tricou:

miercuri, 27 martie 2013

Cześć. Filme poloneze vechi şi noi la Timişoara

Mi-ar fi greu să aleg un singur film din cele şase care vor fi proiectate în acest sfârşit de săptămână în cadrul Zilelor Filmului Polonez de la Timişoara şi să-l recomand ca vizionare obligatorie. Asta pentru că oferta este foarte bună.

Institutul Polonez, unul din cele mai active centre culturale străine din România, a ales pentru Zilele Filmului Polonez de la Timişoara (festival care a avut loc în toamnă şi la Bucureşti, dar cu mai multe producţii) o formulă inedită pe care a descris-o astfel: Trei dintre cele mai bune filme poloneze ale anului 2011 vor fi prezentate prin comparaţie tematică cu trei pelicule clasice reprezentative pentru cinematografia poloneză.

Totuşi, dintre cele trei pelicule clasice, un must este Canalul/Kanal (1956), al doilea lungmetraj al lui Andrzej Wajda. Am scris pe larg despre acest film în urmă cu câteva luni, aici, pe Marele Ecran. Mai spun doar că această radiografie deconstructivistă a eroismului pe care o realizează Wajda este un film esenţial al cinematografiei poloneze, care a deschis două direcţii tematice majore: preocuparea pentru trecutul recent (în special evenimentele legate de cel de-al Doilea Război Mondial) şi interesul pentru problemele morale. De neratat.

Tot de neocolit, dar dintre filmele din 2011, este excelentul Roza, de Wojciech Smarzowski, unul din regizorii importanţi ai cinematografiei poloneze a momentului. Filmul spune o poveste de dragoste pe un fundal istoric special. Impresionant este însă stilul în care Smarzowski alege să ambaleze un subiect uzat. El apelează la un montaj alert, cu tăieturi aparent neglijente dar extrem de inteligente, şi la o dedramatizare şi la un naturalism care încarcă puternic emoţional şi senzorial filmul.

Imagine din filmul Roza

Un film ambiţios, deşi uşor ilustrativ, este În beznă, de Agnieszka Holland, cea mai cunoscută regizoare poloneză, fostă scenaristă la filme semnate de Wajda. Nominalizarea la Oscarul pentru cel mai bun film străin pe care a prins-o În beznă în 2012 ar trebui să fie o garanţie suficientă pentru vizionarea sa.

Provocator este şi Copoii/Psy, un film din 1992 regizat de Władysław Pasikowski, despre securişti, dosare, colaborări compromiţătoare, transformări post-comuniste, dileme morale. Ştiu, sună cunoscut, dar filmul trebuie văzut tocmai pentru a simţi diferenţa de abordare şi raportare la trecutul comunist într-o ţară ca Polonia, comparativ cu România din filmele anilor '90 semnate de Pintilie, Daneliuc sau Piţa.

Filmele sunt proiectate la Biblioteca Centrală Universitară ”Eugen Todoran” din Timişoara. Informaţii suplimentare despre cele şase pelicule puteţi găsi aici.

Programul complet:

Seara 1: vineri, 29.03
ora 17.00
CANALUL / Kanał
Polonia, 1956, 91 min.
Regia: Andrzej Wajda
Scenariul: Jerzy Stefan Stawiński
Distribuţia: Teresa Iżewska, Tadeusz Janczar, Wieńczysław Gliński, Tadeusz Gwiazdowski, Stanisław Mikulski

ora 19.00
ÎN BEZNĂ / W ciemności
Polonia, Canada, Germania, 2011, 145 min.
Regia: Agnieszka Holland
Scenariul: David F. Shamoon
Distribuţia: Robert Więckiewicz, Benno Fürmann, Agnieszka Grochowska, Maria Schrader, Herbert Knaup

Seara 2: sâmbătă, 30.03
ora 17.00
COPOII / Psy
Polonia, 1992, 105 min.
Regia şi scenariul: Władysław Pasikowski
Distribuţia: Bogusław Linda, Marek Kondrat, Cezary Pazura, Janusz Gajos, Agnieszka Jaskółka, Zbigniew Zapasiewicz

ora 19.00
CÂRTIŢA / Kret
Polonia, Franţa, 2010, 108 min.
Regia: Rafael Lewandowski
Scenariul: Iwo Kardel, Rafael Lewandowski
Distribuţia: Borys Szyc, Marian Dziędziel, Magdalena Czerwińska, Wojciech Pszoniak, Sławomir Orzechowski

Seara 3: duminică, 31.03
ora 17.00
LEGE ŞI PUMN / Prawo i pięść
Polonia, 1964, 93 min.
Regia: Jerzy Hoffman, Edward Skórzewski
Scenariul: Józef Hen
Distribuţia: Gustaw Holoubek, Zofia Mrozowska, Hanna Skarżanka, Wiesław Gołas, Zdzisław Maklakiewicz

ora 19.00
RÓŻA
Polonia, 2011, 94 min.
Regia: Wojciech Smarzowski
Scenariul: Michał Szczerbic
Distribuţia: Marcin Dorociński, Agata Kulesza, Kinga Preis, Jacek Braciak, Malwina Buss, Marian Dziędziel

Ionuţ Mareş

Recurente (II)

Django Unchained Episode II: Revenge of the clones

marți, 26 martie 2013

Plesh Goes to Hollywood V

Amicul nostru de la Hollywood (îmi dau seama cum sună :), tînărul regizor Cristian Plesh, a revenit cu noutăţi după ce a intrat, o vreme, pe modul silenţios. A avut mult de lucru ca asistent de regie (desi nu mentioneaza in text, am dedus de aici ca a lucrat si la o productie in care joaca Gina Gershon, Val Kilmer si Ray Liotta!).

Realizez ca nu am mai scris aici de peste 6 luni.

Imediat dupa ultimul update am lucrat ca prim asistent de regie la un lung metraj facut pe genunchi. Experienta a fost…interesanta. Pe de o parte am invatat cum functioneaza anumite lucruri. Sistemul de aprobari pentru filmare in LA, cum lucrezi si cum conduci o echipa (mai ales neplatita).

Dar am vazut si cum este sa lucrezi pentru niste producatori care habar n-au ce se intampla in jurul lor. Plus un regizor care, desi stia ce vroia pe partea vizuala, nu stia deloc cu ce se mananca o productie in sine. Cand lucreaza cu producatori adevarati si cu bani un regizor nu trebuie sa stie astfel de lucruri. Dar cand filmul e facut pe genunchi si oamenii din “conducere” sunt incompetenti, regizorul trebuie sa fie macar “la zi” cu ce se intampla pe platou. Altfel e nenorocire.

Degeaba ii spuneam ce trebuie sa se intample (ca asta imi era job-ul), el asculta de un “muppet” spaniol care s-a trezit si el pe platou. Iar cum regizorul e spaniol asculta mai mult de “muppet” decat de mine. Iar muppet-ul nu a fost acolo in preproductie si nu stia culisele productiei. El ii sugera regizorului ce cadre sa mai adauge cand noi eram, zilnic, cu doua ore in urma programului stabilit. S-a ajuns in situatia unde, desi echipa ma intreba pe mine ce urmeaza sa facem, eram ultimul care afla. Deciziile se luau fara ca eu sa fiu nici macar informat, daramite consultat.

Pana la urma am reusit sa ma fac inteles ca acea persoana nu are ce cauta acolo. Dupa cateva zile, cand lucrurile au inceput sa mearga tot mai rau, nu a mai venit. Si surpriza, lucrurile au mers ceva mai bine…Ceva.

Totusi productia a fost dusa la bun sfarsit, cu 5 zile aditionale de filmare sau cum s-ar spune “over budget". Asa cum l-am avertizat pe regizor ca se va intampla inca din prima zi de discutii asupra programului. Victoria personala a fost cand in una din ultimele zile a venit la mine si mi-a spus “Acum inteleg ce vroiai sa-mi spui cu programul. Complet nerealistic”.

In urmatoarele zile voi continua cu ce am facut dupa aceasta productie-fantoma, un hiatus de cateva luni pentru a scrie, o dezamagire colosala de gen “visul american nu este pentru straini” si urmarile acestei dezamagiri.

Pozitia copilului revine la Timisoara intr-o proiectie speciala

vineri, 29 martie, de la ora 20, in sala Filarmonicii Banatul.

Proiectia se va realiza in prezenta regizorului Calin Peter Netzer si a cvartetului Luminiţa Gheorghiu, Bogdan Dumitrache, Ilinca Goia si Nataşa Raab cu care speram sa avem parte de discutii interesante dupa film. Acum, asta nu inseamna ca ar trebui sa va anulati rezervarile la mall, unde filmul ruleaza cu casa inchisa (desi in cea mai mica sala). Posibilitatile tehnice ale salii Capitol sunt mult sub cele de la Cinema City iar lucrul asta s-a vazut cand a rulat filmul lui Cristi Mungiu, Dupa Dealuri. Insa si biletele sunt la jumatate de pret (8 lei un bilet la Filarmonica). Prin urmare, judecati cu atentie ce va doriti mai mult: experienta filmica sau discutiile cu echipa. Pentru ca le puteti avea pe amandoua in aceeasi saptamana.

Ps: daca mai trebuie amintit, filmul lui Calin Netzer e un caz rar de film premiat de straini (Urs de Aur la Berlin) si, in acelasi timp, apreciat de publicul romanesc (50.000 de spectatori).

Ps2: Pozitia copilului va rula subtitrat in limba engleza!

Ce (nu) s-a văzut la Gopo (plus un Pasolini)

Cel mai important lucru care era să nu se vadă aseară la Gopo este gala însăşi. Asta pentru că cei care nu au în posesie un televizor, printre care mă număr, au rămas la mâna site-ului oficial al premiilor. Deşi era anunţat ca sursă sigură în toate comunicatele, site-ul s-a dovedit inutilizabil. Noroc că printr-un sms am rezolvat problema şi am apelat (în premieră) la platforma voyo (aştept factura la telefon, deşi se zicea că aş fi în perioada de probă, la care am şi renunţat imediat după gală).

Alţii (şi cei mai importanţi) care nu s-au văzut la Gopo sunt Mungiu şi echipa de la După dealuri. Se ştia, regizorul (care e şi producător) şi-a retras complet filmul (personal, n-am citit pe nicăieri şi explicaţia). Păcat, zic unii. Bine le-a făcut, zic alţii. Pe Facebook se făceau luni pariuri despre cine va lipsi de la anul, iar părerea unora (printre care şi a mea) a fost Porumboiu. Vom vedea.

Absenţa lui Mungiu l-a ajutat totuşi pe Radu Jude (care şi el a strălucit prin absenţă; motivat, a zis producătoarea Ada Solomon, pe care o credem pe cuvânt, dacă tot a urcat de atâtea ori pe scenă). Jude a luat cele mai tari premii cu Toată lumea din familia noastră - pentru cel mai bun film, pentru cea mai bună regie şi pentru cel mai bun scenariu (semnat împreună cu Corina Sabău). Pe merit. Filmul a mai dat trei trofee importante: Şerban Pavlu, care îmi place tot mai mult (comparativ cu Dragoş Bucur, de pildă, despre care am aflat tot la Gopo că anul ăsta se lansează în (!) regie), pentru cel mai bun actor în rol principal (dintre nominalizaţi a lipsit Andi Vasluianu, vizibil supărat); Mihaela Sîrbu, pentru cea mai bună actriţă în rol secundar; Gabriel Spahiu, pentru cel mai bun actor în rol secundar.

Aa, şi înainte să termin cu toată lumea de la filmul lui Jude (produs de Ada Solomon, care a primit premiul de la Călin Netzer şi Luminiţa Gheorghiu, aplaudaţi în picioare, scenă care are şanse mari să se repete şi anul viitor pe vremea asta), trebuie menţionată vedeta serii - simpatica fetiţă Sofia Nicolaescu, descoperită cu acest film.

Tot o absenţă (ştiută de dinainte) a fost şi categoria Cea mai bună actriţă în rol principal, din lipsă de pretendente. Oricum, Cosmina Stratan şi Cristina Flutur ar trebui să se consoleze cu faptul că ar fi plecat indubitabil cu omuleţul dezbrăcat acasă (mi se pare mie, sau avem unul din cele mai tari trofee din lume pentru astfel de gale? Gopo pare făcut ca să ajungă o statuetă de ţinut în mână printre lacrimi şi emoţii).

Absent a fost şi Silviu Purcărete, deşi trăsnaia lui numită Undeva la Palilula (poate că timpul va duce la o reevaluare în bine a filmului) a luat ceva premii, în special tehnice, cum s-ar zice la Hollywood.

La capitolul "ce s-a văzut la Gopo" trebuie remarcate în primul rând prezenţele ca de pe alte planete (luminoase, profunde, poetice şi măreţe) ale frumoşilor bătrâni Constantin Codrescu (care a vorbit de sărbătoarea Bunei Vestiri) şi Mitică Popescu, premiaţi pentru întreaga carieră. I-am simţit fericiţi, dar şi cumva stingheri în acea lume colorată, tânără şi mondenă din jurul lor.

Un plus a fost şi înlocuirea nesăratului şi nespontanului Andi Moisescu (de altfel extrem de simpatic în Apropo-ul lui de la PRO TV) în rolul de animator. I-a luat locul relativ necunoscutul Mihai Bobonete, mult mai inspirat în glume şi mai adecvat contextului (oricum, se poate mult mai bine la acest capitol - poate îl aducem pe Billy Cristal şi îl învaţă Ghiţă Mureşan româneşte, dacă tot au colaborat la un film). Nu la fel de inspirate au fost aşa-zisele parodii la principalele filme nominalizate (aici se vede influenţa sitcomistă mediocră a PRO-ului).

Bine, s-au mai văzut şi inevitabile stângăcii tehnice şi organizatorice. Dar şi ţinute deopotrivă impecabile sau cel puţin neglijente (asta am auzit de la o voce feminină care se mai pricepe la aspectul ăsta, eu fiind ultimul care să-şi dea cu părerea despre modă). Senzaţia generală (de la distanţă) a fost cea a unei reuniuni de familie (nu neapărat foarte unită), de la care a lipsit însă cel mai talentat şi celebru membru.

P.S. Cititorii din Timişoara nu ar trebui să uite că astăzi, marţi, de la ora 18.00, în Aula BCUT, continuă seria de proiecţii de mari filme italiene despre care Marele Ecran a scris şi va mai scrie. De această dată a venit rândul lui Pasolini, cu a sa capodoperă Evanghelia după Matei (1964), un film pe care niciun iubitor de cinema nu-l poate rata.

Mai jos am lăsat câteva fragmente în engleză şi trimiteri spre trei eseuri foarte bune şi utile despre acest film extrem de îndrăgit. Drept bonus, fotografiile din această a doua parte a postării au fost făcute de mine în vara lui 2010 la Matera, localitatea italiană unde s-a filmat Evanghelia după Matei (dar şi Patimile lui Hristos, filmul din 2004 al lui Mel Gibson pe care, recunosc, nu l-am văzut).

Criticul Roger Ebert: The Gospel According to St. Matthew (...) tells the life of Christ as if a documentarian on a low budget had been following him from birth. The movie was made in the spirit of Italian neo-realism, which believed that ordinary people, not actors, could best embody characters -- not every character, but the one they were born to play. Întreaga cronică aici.

Senses of Cinema: The Gospel According to Matthew has been viewed as the last of Pasolini’s initial cycle of films, coming after his first two full features Accattone (1961) and Mamma Roma (1962). This phase was marked by Pasolini’s recherche d’un style, his grappling with a new medium for which he had little technical preparation. These early films challenge traditional filmic grammar in much the same way as the work of Pasolini’s cinematic inspirations Sergei Eisenstein, Carl Theodor Dreyer and Charlie Chaplin. Citeşte mai mult aici.

Revista Little White Lies, preferata amicului şi colegului Lucian: Yet, while he creates a disconnect with the music, the busy, mobile shooting style successfully transplants the emotive precepts of Italian neorealism back to the Biblical era. One thing that connects all of Pasolini’s films is the unflinching way he photographs faces and bodies, finding a tremendous, grotesque beauty in the extras and supporting cast, displaying an almost Christ-like empathy towards all of God’s creations. Restul aici.

Ionuţ Mareş

luni, 25 martie 2013

Pseudokinematikos la Paris

Avem totuşi şi veşti bune de la controversatul Salon de Carte de la Paris. Cele două volume Pseudokinematikos (Fals Tratat de cinema şi Bucuriile Filmului) ale prietenului nostru Marian Rădulescu (am avut bucuria să le prefaţez) au fost prezente în standul de carte al României (care în acest an a fost invitată de onoare). Interesantă şi compania în care s-au aflat cele două cărţi, după cum puteţi vedea mai jos.

Dovezile foto, graţie Iuliei Tomescu (liternet).

The Sessions (2012)

Poate ar trebui spus de la bun început: The Sessions nu e un film pentru pudici. Și nici pentru adolescenți. Ci mai degrabă pentru oameni cu o atitudine matură, relaxată față de sex. Și asta pentru că, deși o vedem pe Helen Hunt dezbrăcată în destule scene și deși ”sesiunile de terapie” susținute de ea nu sunt decât un eufemism pentru sex, filmul nu are nimic din aerul unui film erotic. Poate pentru că personajul principal e Mark, un tip paralizat din copilărie de poliomelită. Iar treaba asta nu prea are cum să genereze un scenariu de film ”sexy”.

Mark e în mod spectaculos supraviețuitorul unei boli letale, care i-a făcut trupul aproape complet inert, însă i-a lăsat creierul neatins, fresh și vioi, animat de un optimism inexplicabil. Ajuns la 38 de ani, după o viață petrecută aproape integral cu corpul imobilizat, Mark realizează că handicapul său fizic a migrat și la nivel emoțional. Își dă seama că nu a fost îndrăgostit niciodată. Nu a cunoscut nici sufletește și nici trupește o femeie. Se simte incomplet. Și are de gând să facă ceva în privința asta.

Chiar dacă treci cu vederea filmului faptul că ”paralizatul cu erecție” e un personaj destul de improbabil, și că preotul catolic îi dă undă verde pentru a face sex în afara căsătoriei, e greu să nu observi că toate aspectele morbide / dureroase ale vieții ca paralizat sunt șterse elegant, ca o retușare în Photoshop. Scutecele, escarele, suferințele – cu siguranță nelipsite unui bolnav imobilizat – sunt complet inexistente în film.

Mark e un pacient bun de pus în vitrină. Cu păr mătăsos, ten perfect și dantură strălucitoare. Boala lui nu are mai nimic din caracterul autentic pe care îl descoperim în Amour-ul lui Haneke, de exemplu, ci e idealizată la modul grosier. Machiată strident, ca pentru o reclamă. De ce? Pentru a crea în scenariu o breșă care să facă naturală introducerea unei specialiste în ”terapie sexuală”. Filmul încearcă să ne convingă că acest job nu e un eufemism pentru prostituție, însă adevărul e că argumentația are propriile ei beteșuguri.

Dacă reușești să treci peste aceste stângăcii ale scenariului, ai ocazia să descoperi personajul lui Helen Hunt, care deși nu e cel principal, cred că reușește să devină cel mai interesant (și i-a adus o nominalizare la Oscar). Prin conflictele și încercările prin care trece. Prin motivațiile și acțiunile sale greu de explicat.

Apoi e greu să negi faptul că un film despre un paralizat îndrăgostit nu poate să te facă să te simți altfel decât bine în propria piele. Recunoscător că îți poți controla fără prea mult efort toți mușchii și că existența ta nu depinde de un plămân artificial. Faptul că Mark nu se dă bătut chiar dacă pare să aibă toate motivele pentru asta transformă filmul The Sessions într-un generator de ”feel-good” și te face să îți reconsideri, măcar temporar, capriciile și nemulțumirile zilnice. Dar, dincolo de asta, nu pot să zic că rămâne un film memorabil.

2 la sută. Episodul 2

COMING SOON

Anul trecut, pe vremea asta, lucram la The Artist, filmuleţul nostru:

A făcut destule vizualizări. Impactul însă a fost slăbuţ: două persoane au virat Asociaţiei Marele Ecran 2 % din venitul lor, în total 45 de lei (adică 29,49 + 16 lei). Le mulţumim celor doi suporteri.

Anul acesta ne-am gîndit la o metodă mai directă (să nu zic agresivă), mai personală şi sperăm mai...convingătoare. Asta ca să ştiţi la cine veţi da cei 2 % în 2013 :)

Am filmat în aceeaşi formulă, cu Camera 4 (Cristi Ilea) şi Atelier 1 (Carmen şi Boris Gaza). Vă arătăm doar poze de la filmare deocamdată, pentru că suntem în faza de "post-producţie". Putem să vă spunem însă că am rîs întruna timp de trei ore.

noua mustaţă a lui Boris

casting pentru rolul secundar

Cinema polonez - Camera cu fereastră spre mare (1978)

De multe ori mă gândesc că nu scriu suficient despre filmele ceheşti şi poloneze „vechi” pe care le îndrăgesc atât de mult. Despre regizorii minunaţi pe care i-au oferit lumii cele două ţări. La fel de mult regret că nu am văzut încă chiar tot ce e semnificativ (şi este de văzut!) de dinaintea căderii comunismului din cele două cinematografii atât de mult impregnate de creativul spirit central-european. Că nu revăd marile lor filme, că nu le caut mai intens pe cele mai puţin cunoscute, că nu citesc mai mult despre ele şi că nu împărtăşesc şi altora bucuria vizionării. Descoperirea unui regizor sau film din cele două cinematografii are efect de împrospătare a pasiunii cinefile şi consolidare a încrederii în cinema.

De Janusz Zaorski, regizor polonez născut în 1947, nu citisem mai nimic şi nu îi văzusem niciun film, deşi ştiam că are cel puţin două care au fost remarcate. Duminică, la Cinemateca Eforie, am reuşit să-l văd pe primul dintre ele: Camera cu fereastră spre mare (1978) – al doilea este Mama Krol şi fiii ei (1982, Ursul de Argint la Berlin). Premiat cu Leopardul de Argint la Locarno, filmul lui Zaorski, un regizor mai puţin celebru decât Wajda, Zanussi, Kieslowski sau Has, îl are într-unul din rolurile principale pe unul din cei mai distribuiţi şi populari actori polonezi, Gustaw Holoubek.

Gustaw Holoubek, în Cameră cu fereastră spre mare

Într-un oraş port, un tânăr neidentificat se urcă la ultimul etaj al unei clădiri înalte de birouri şi, ajungând pe marginea exterioară a unei ferestre de unde se vede marea, ameninţă că se aruncă, fără a revendica însă nimic. Un întreg angrenaj se declanşează: poliţia ia locul în stăpânire, pompierii se pregătesc de cădere, tot mai mulţi curioşi se adună. Confruntaţi cu o situaţie perturbatoare şi cu potenţial de a scăpa de sub control, autorităţile apelează la doi reputaţi profesori psihologi, unul pensionat şi un altul în activitate, fost student al primului, pentru a-l convinge pe tânăr (căruia nu îi vedem deloc faţa pe întregul film) să renunţe la gestul extrem.

Filmul este cronica întregii zile (trecerea timpului este marcată de mai multe ori prin identificarea unor ore) şi a confruntării între două sisteme de persuasiune psihologică. Mai tânărul specialist, la insistenţa poliţiei, apelează la o strategie activă (care presupune, printre altele, apelul la detalii biografice şi la implicarea potenţialilor apropiaţi ai posibilului sinucigaş). În schimb, profesorul pensionat (Gustaw Holoubek) este adeptul unei apropieri treptate şi al respectării voinţei libere a „victimei”.

Pe măsură ce orele trec şi eşecurile tentativelor de salvare se succed, tensiunea creşte spre paroxism iar răbdarea testează limite. Fără a utiliza vreo convenţie clasică, Zaorski construieşte un thriller minimalist şi realist de mare intensitate. Însă acesta nu e decât primul înveliş al filmului.

Camera cu fereastră spre mare este de asemenea o reflecţie asupra pihologiei individuale şi a psihologiei maselor, ambele în raport cu un sistem (aşa cum a fost cel totalitar-comunist) obsedat de control şi de lipsa oricărei fisuri în angrenajul social nivelator. Într-un astfel de regim, orice gest extrem poate avea consecinţe periculoase şi destabilizatoare (din perspectiva sistemului). De aceea, actul trebuie ferit de ochii lumii şi minimalizat.

Însă tentativa de autodistrugere ca formă de protest nu poate fi oprită prin mijloace care omit forţa voinţei interioare a fiecărui individ. De aici, filmul, care are şi accente de farsă, se deschide spre un tip de meditaţie despre dileme fundamentale ca liberul arbitru, responsabilitate şi dreptul de a interveni în viaţa, destinul şi intimitatea celuilalt.

Uşor mai moralist şi mai demonstrativ decât Zanussi sau Kieslowski, dar la fel de pregnant, Zaorski se înscrie în tradiţia filmului polonez ca „interogaţie morală”, tradiţie care a fost esenţială în păstrarea demnităţii unui popor în vremuri dificile.

Ionuţ Mareş

duminică, 24 martie 2013

Lecţia de dans 13: Zorba Grecul

"Teach me to dance! Will you?"

"Ai văzut dezastru mai spectaculos?" Sau final mai frumos de film (Zorba Grecul, 1964, regia M. Kakogiannis, după romanul lui Kazantzakis)? De fiecare dată cînd îl revăd îmi dă poftă de dans (deşi habar n-am să dansez). Şi poftă de viaţă. Tony Quinn e absolut tonic.

A fost Domestic. Şi mai e...

Aseară, premiera Domestic a avut loc la Timişoara cu sala plină. După proiecţie, discuţiile cu regizorul Adrian Sitaru, operatorul Adrian Silişteanu, producătorul Monica Lăzurean şi actorul Dan Hurduc au mai durat aproape o oră.

La film am stat lîngă Dănuţ (avea 9 ani în toamna lui 2011 cînd au fost filmările). Între timp i-a dat replica şi lui Iureş în sezonul 2 din serialul În Derivă. Alaltăieri a fost cu Domestic la Cluj, azi va fi la premiera de la Oradea. L-am întrebat cum se descurcă cu şcoala, fiind în "turneu". Era doar puţin îngrijorat că are ceva test la istorie din Mihai Viteazu (Dănuţ e clasa a patra). Aşa că m-am apucat să-i povestesc ce mai ţineam minte din şcoală despre viteaz. M-a ascultat răbdător şi cu atenţie, deşi nu mi-a părut deloc cu lecţia nepregătită.

E un puşti natural şi simpatic, care ştie cînd să tacă şi cînd să vorbească, după cum s-a văzut şi la sesiune de Q & A de după film. L-am mai întrebat cum e să se vadă pe ecran (el viziona filmul a şasea oară). A recunoscut că "e foarte mişto senzaţia". Apoi s-a dus să bată la tobele de pe scena sălii de concerte de la Vidu care se aflau în spatele ecranului. De un an, Dănuţ e pasionat şi de tobe (de o lună jumate merge la un curs specializat).

L-am surprins de mai multe ori în timpul filmului uitîndu-se la spectatorii de lîngă el să vadă ce reacţii au. El rîdea cu poftă la poantele de pe ecran, ca şi cum le-ar fi auzit prima oară.

Mai avem o reacţie proaspătă la Domestic de la colegul nostru Ionuţ Mareş:

"Dulce-amărui, Domestic este cel mai colorat film românesc al ultimilor ani. Scara de bloc şi apartamentele nu mai dezvăluie mizerie şi cenuşiu. Totul este învăluit într-o lumină caldă, domestică, artificială. Sitaru iese din convenţia realismului, nu şi a cadrelor secvenţă. Destule dialoguri inteligente (chiar dacă unele ininteligibile), roluri de compoziţie pe placul actorilor, personaje caricaturale (din care preferatul meu e cel interpretat de Ioana Flora, foarte bună), nelipsitele scene de la masă (marcă a noului val), chiar şi secvenţe onirice. Un film cu adevărat atipic în peisajul autohton."

later edit: Au mai scris despre film Nebuloasa şi Andreea

La Timişoara, filmul mai poate fi văzut la Aula Bibliotecii Universitare după următorul program: azi de la ora 18, mîine (luni) de la 19 şi joi, 28 martie de la ora 19. Biletul costă tot 5 lei.

sâmbătă, 23 martie 2013

Un film cadou

"DOMESTIC", DIN DRAGOSTE...

"Ce soluţii are un regizor român cînd filmul lui nu intră la multiplex sau în reţeaua vechilor cinematografe?"

Pregătisem întrebarea asta pentru interviul pe care i l-am luat lui Adrian Sitaru acum patru zile. Am renunţat la ea, pentru că regizorul îmi răspunsese deja. Prin tot ceea ce făcuse timp de o lună şi jumătate. La Deva, Sibiu, Timişoara şi alte oraşe unde filmul nu avea intrare (aka nu intră in cinematografele vechi pentru că nu sunt condiţii tehnice şi nici în multiplexuri, din lipsa salilor).

A întrebat în toate părţile, a căutat o sală în care filmul să fie vizionat în condiţii optime (confort, sunet, imagine), a insistat ca locul să fie drăguţ (să fie o plăcere să vii la film, nu o tortură ca în cinematografele de stat), a fost inventiv şi deschis pentru variante "neconvenţionale" (săli de teatru la Deva şi Sibiu, sala de concerte la Timişoara), a ţinut ca filmul să rămînă în oraşele respective şi după premierele de gală. Asta pe lîngă eforturile tradiţionale sau mai noi de promovare a filmului, coordonate de Monica Lăzurean Gorgan (producător) şi Anamaria Antoci.

Echipa filmului Domestic nu a stat cu mîinile în sîn. Nu s-a lamentat că "Vai cinematografele, vai publicul, vai România...". Atitudinea a fost de tipul: dacă spectatorii nu pot veni la film, aducem noi filmul la spectatori. Este ceea ce a făcut şi Cristian Mungiu cu caravana 432 şi cu proiecţiile speciale După Dealuri.

Prioritar pentru aceşti cineaşti a fost ca filmul lor să ajungă la public, să îl vadă, să îl discute.

Să nu credeţi că proiecţiile acestea de gală sunt vreo afacere. Gîndiţi-vă că, de exemplu la Timişoara, casa de producţie a lui Sitaru (4Proof) suportă închirierea sălii şi a echipamentului (ecran, proiector, sonorizare). Biletul costă 5 lei. La 330 de locuri cîte are sala, dacă ar fi plină s-ar strînge aproape 400 de euro, ceea ce probabil nu acoperă nici măcar cheltuielile. Nu mai vorbesc de costurile deplasării echipei filmului (regizorul Adrian Sitaru, operatorul Adrian Silişteanu, actorul Dan Hurduc, Monica Lăzurean au confirmat pînă acum venirea la Timişoara).

Dacă stau bine să mă gîndesc, premiera de gală din această seară e un cadou pentru timişoreni.

Anumiţi critici îl plasează pe Adrian Sitaru "în valul doi" al "noului val" de regizori români, alături de Radu Jude şi Călin Netzer. Ne ferim de asemenea categorisiri. Dar există ceva ce toţi aceşti regizori (Puiu, Mungiu, Porumboiu, Netzer, Jude, Sitaru) au în comun, în afară de premii. Hotărîrea şi forţa de a-şi face filmele singuri.

În această seară (sîmbătă, 23 martie, ora 19.00) putem să le arătăm că nu sunt chiar aşa de singuri.

Vă plac filmele româneşti? Atunci lăsaţi "like"-urile de pe fb şi veniţi să vă arătaţi aprecierea în sală. E cea mai directă formă de a încuraja facerea de noi filme. Venind la cele existente.

Sitaru şi echipa lui au înţeles că pentru succesul unui film trebuie să fii creativ nu doar în facerea filmului, ci şi după (vă rog să urmăriţi pe pagina filmului ce campanie au făcut cu "poveştile domestice"). Timişoreni, veniţi la film deseară din respect pentru munca unor oameni. Din respect pentru un regizor care a înţeles că în epoca aceasta trebuie să fie şi organizator de evenimente, şi agent de presă şi promotor online.

Veniţi măcar din orgoliu, ca să arătaţi că şi la Timişoara putem umple sala ca la Sibiu, Deva, Cluj etc.

Veniţi la Domestic măcar că îl puteţi vedea în "sala cu cea mai bună acustică din sud-estul Europei", sala liceului de muzică "Ion Vidu" (ceea ce ar trebui să sune bine pentru un film românesc). Şi, mai ales, veniţi la film pentru că merită. Veţi rîde cu lacrimi.

Biletele se pot rezerva pe site-ul www.d-stars.ro sau se pot achiziţiona înainte de film.

vineri, 22 martie 2013

Premiera Domestic

Azi, Domestic (aici TRAILER) intră în cinematografe în toată ţara. Mîine, la Timişoara, va avea loc premiera de gală, de la ora 19 la sala Liceului de Artă "Ion Vidu". Vor fi prezenţi regizorul Adrian Sitaru, operatorul Adrian Silişteanu, Monica Lăzurean Gorgan (producătorul filmului) şi actorul de 9 ani, Daniel Hurduc. Bineînţeles, echipa filmului vine nu doar să ne viziteze urbea plouată, ci pentru a povesti cu voi despre Domestic (după proiecţie). Pînă atunci, faceţi cunoştinţă cu Dănuţ, drăguţul de el!

Biletele costă 5 lei şi se găsesc acum la cinema Timiş sau la "Ion Vidu" înainte de film. Nu uitaţi! Dacă ne trimiteţi şi voi o poveste "domestică" sau un filmuleţ personal cu prietenii voştri necuvîntători, Marele Ecran are 4 bilete de oferit la premiera de mîine seară.

joi, 21 martie 2013

Filmele româneşti şi poveştile lor

Pe o piaţă editorială extrem de săracă în cărţi despre cinema, orice apariţie care propune o incursiune în lumea producţiilor autohtone este binevenită şi trebuie salutată. Publicat recent în colecţia Cinema a editurii Polirom, volumul Povestea poveştii în filmul românesc (1912-2012), scris de Marilena Ilieşiu, invită cititorul la o călătorie prin istoria de aproximativ un secol a cinematografiei noastre, abordată din perspectivă narativă şi tematică.

Critic de film şi fost redactor la revistele ProCinema şi Cinema, autoarea îşi explică, în Argument, iniţiativa: Lucrarea, un demers asupra devenirii poveştii în filmul românesc, încearcă să profileze datele şi limitele fenomenului narativ în contextul istoric prin reliefarea motivelor şi temelor evidente în peliculele reprezentative ale fiecărei perioade.

O abordare de acest fel, în care accentul cade mai mult pe „ce se spune” şi mai puţin pe „cum se spune”, implică riscuri pe care autoarea nu reuşeşte, din păcate, să le evite în totalitate. Focusarea pe „fenomenul narativ” şi pe „reliefarea motivelor şi temelor” poate da seama de spiritul fiecărei perioade în care sunt încadrate filmele analizate. Tiparul melodramatic din ceea ce autoarea numeşte „primitivismul narativ” al epocii 1912-1942 oglindeşte o serie de înclinaţii (spre poveşti de alcov, spre diferenţe sociale etc.) ale mentalului colectiv al vremii. Un lucru similar, dar în condiţii de extremă ideologizare, se întâmplă cu puţinele producţii ale anilor ’50, prin care sunt amplificate o serie de (false) teme ce serveau doar consolidării puterii totalitare instalate. Noul Cinema Românesc al ultimului deceniu propune la rândul său o gamă diferită de interese şi obsesii, specifice unei societăţi aflate în căutarea unei noi identităţi.

În această direcţie, Marilena Ilieşiu oferă la început de capitole câteva sinteze remarcabile, care surprind, fără rest, un fir unificator aparent neidentificabil: În noul val românesc, camera păstrează faţă de personaje distanţa care-i permite să înregistreze epidermic corporalităţi, expuneri, reacţii, gesturi, trasee; planul-secvenţă se modelează pe întinderea spaţială a unor acţiuni, regizorul pare să se instaleze într-un punct mobil de observaţie de unde urmăreşte înfiriparea aproape naturală a unei poveşti căreia îi respectă fluenţa, ritmul şi desfăşurarea. Nimic nu mai ţine povestea încorsetată în formule, ci totul stă în puterea unei constante cimentate în fiecare cadru al filmului: onestitatea absolută a creatorului faţă de lumea personajelor sale.

Deşi scrie un volum intrigant, pasionant pe alocuri şi declanşator al unor reacţii alternative de aprobare şi dezaprobare, Marilena Ilieşiu cade victimă, în final, propriei ipoteze. Abordarea din perspectivă narativă şi tematică aplicată unui număr atât de mare de pelicule (autoarea se opreşte, prin texte mai scurte sau mai ample, asupra a zeci de filme de valori extrem de diferite) riscă să funcţioneze ca un pat al lui Procust cu un nedorit efect secundar nivelator. Dar şi să alunece într-o stufoasă aglomerare de detalii despre acţiuni şi personaje.

Volumul alternează analize strălucite despre filme mari, în care conceptul regizoral cinematografic de înaltă clasă serveşte perfect poveştii din scenariu, cu texte lipsite de sclipire, care vehiculează truisme sau simple forţări interpretative menite a acoperi parcă un gol din concepţia autorilor respectivelor filme.

Din categoria textelor extrem de reuşite şi stimulative merită semnalate fragmente ca acestea: Lucian Pintilie în Reconstituirea recompune realitatea fotogramă cu fotogramă, depăşind faza unui realism convenţional prin jocul dintre planul vizual şi cel sonor, plasându-şi naraţiunea într-un spaţiu compozit, perceput de fiecare personaj ca alienant, străin, ameninţător sau În Meandre se foloseşte spaţiul şi ca un semn de punctuaţie cinematografică – negativul imaginii din gară – care împarte întregul narativ în segmente independente, rupte temporal de precedentele. Estetic, filmul lui Săucan articulează un nou tip de discurs narativ ce neantizează povestea şi o recompune pornind nu de la criteriile temporale, cauzale ale poveştii, ci de la mecanismele psihologice ale personajelor. Este adevărat, Reconstituirea şi Meandre sunt două din vârfurile cinematografiei noastre, a căror bogăţie vizuală şi tematică se pretează la analize substanţiale.

Reconstituirea

Din categoria banalităţilor sau forţările interpretative nejustificate, în special la filme de duzină, fac parte texte ca următoarele: Daneliuc poziţionează (n.r. – în Cursa, care nu este, evident, dintre cele de duzină) deplasarea în regimul diurn, în timp ce noaptea este rezervată popasului şi adăpostirii (cum putea fi altfel, din moment ce filmul este despre cursa unui camion şi a pasagerilor săi?!) sau Regizorul (n.r. – Alexa Visarion) practică în (n.r. – Înghiţitorul de săbii, un film mediocru) un simbolism pe care îl dozează în fiecare încadratură şi secvenţă, totalitatea sensurilor dezvăluindu-se doar în dinamica povestirii, prin însumarea celor precedente şi prin retrosemnificarea din perspectiva celui prezent. Astfel, secvenţa finală este apogeul unei construcţii care-şi trage sensurile din registrele precedente şi ale cărei semnificaţii sunt eliberate apoteotic.

Marilena Ilieşiu nu apelează suficient la criterii şi judecăţi valorice, deşi, din zecile de regizori menţionaţi, extrage numele importante, cărora le dedică o atenţie sporită (omiţând totuşi, de exemplu, filmul O sută de lei regizat de Mircea Săucan). Este cel puţin chestionabilă opţiunea de a pune pe acelaşi palier observaţii la filme evident de propagandă cu cele la filme periculoase pentru fostul regim comunist sau la peliculele realizate în deplină libertate. Rupturile istorice dramatice care au marcat secolul cinematografic din România (din care o bună parte a fost petrecută în comunism) nu permit o tratare tematică justă, ca element unificator, întrucât tocmai poveştile şi scenariile de la baza filmelor au fost primele ţinte ale asalturilor ideologice, cenzurii sau autocenzurii.

Ionuţ Mareş

Pagini