marți, 5 martie 2013

Rocky şi fraţii săi


Copil fiind, i-am amestecat în capul meu pe Rocco-boxerul şi pe Rocky. Rocco şi fraţii săi e una din primele mele amintiri cinematografice. Am văzut pelicula în mai multe rînduri în anii '80 (Marian zice că am văzut o copie făcută în România în 1978). Pe atunci, un film putea rula în cinematografe mai mulţi ani, nu doar săptămâni. Mi-a rămas în memorie baraca strîmtă în care au locuit cei cinci fraţi cu mama lor văduvă, ciorapii de lînă puşi la uscat în dimineţile de iarnă şi pe Rocco/Alain Delon (care, cred în continuare, face cel mai mare rol al său aici). Rocco & fratelli plecaseră din satul lor din sudul Italiei la Milano, în plină reconstrucţie postbelică. Nu ştiu ce am înţeles în copilărie din film în afară de box, doi fraţi care iubesc aceeaşi fată, sărăcie şi lipsuri (pe care le trăiam cei mai mulţi români în acei ani). Dar acum (după două revizionări mature) ştiu că filmul lui Visconti era despre migraţia din cauze economice, dezrădăcinare şi felul în care acestea presează familia tradiţională (teme destul de actuale). Vorbeam cu Ionuţ despre faptul că familia Parondi funcţionează ca un singur organism multicefalic. Dacă pe unul îl doare ceva, simt toţi durerea. Cel mai clar se vede asta la final cînd Simone (Renato Salvatori) se întoarce în sînul familiei după ce a "soluţionat" violent eterna relaţie de dragoste şi ură cu Nadia (Annie Girardot). Numai pentru scena asta (formidabilă prin coregrafiere, prin dansul intim dintre Eros şi Tanathos, prin dramatism şi simbolica fiecărui gest) merită să staţi la cele două ore şi jumătate de film. Asta ţineam minte şi din copilărie, că era lung (mai lung decît tot programul tv pe o zi din comunism). Ceea ce înseamnă că plăcerea durează mai mult :). Deseară, în aula BCUT.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu