luni, 25 martie 2013

The Sessions (2012)


Poate ar trebui spus de la bun început: The Sessions nu e un film pentru pudici. Și nici pentru adolescenți. Ci mai degrabă pentru oameni cu o atitudine matură, relaxată față de sex. Și asta pentru că, deși o vedem pe Helen Hunt dezbrăcată în destule scene și deși ”sesiunile de terapie” susținute de ea nu sunt decât un eufemism pentru sex, filmul nu are nimic din aerul unui film erotic. Poate pentru că personajul principal e Mark, un tip paralizat din copilărie de poliomelită. Iar treaba asta nu prea are cum să genereze un scenariu de film ”sexy”.


Mark e în mod spectaculos supraviețuitorul unei boli letale, care i-a făcut trupul aproape complet inert, însă i-a lăsat creierul neatins, fresh și vioi, animat de un optimism inexplicabil. Ajuns la 38 de ani, după o viață petrecută aproape integral cu corpul imobilizat, Mark realizează că handicapul său fizic a migrat și la nivel emoțional. Își dă seama că nu a fost îndrăgostit niciodată. Nu a cunoscut nici sufletește și nici trupește o femeie. Se simte incomplet. Și are de gând să facă ceva în privința asta.

Chiar dacă treci cu vederea filmului faptul că ”paralizatul cu erecție” e un personaj destul de improbabil, și că preotul catolic îi dă undă verde pentru a face sex în afara căsătoriei, e greu să nu observi că toate aspectele morbide / dureroase ale vieții ca paralizat sunt șterse elegant, ca o retușare în Photoshop. Scutecele, escarele, suferințele – cu siguranță nelipsite unui bolnav imobilizat – sunt complet inexistente în film.


Mark e un pacient bun de pus în vitrină. Cu păr mătăsos, ten perfect și dantură strălucitoare. Boala lui nu are mai nimic din caracterul autentic pe care îl descoperim în Amour-ul lui Haneke, de exemplu, ci e idealizată la modul grosier. Machiată strident, ca pentru o reclamă. De ce? Pentru a crea în scenariu o breșă care să facă naturală introducerea unei specialiste în ”terapie sexuală”. Filmul încearcă să ne convingă că acest job nu e un eufemism pentru prostituție, însă adevărul e că argumentația are propriile ei beteșuguri.

Dacă reușești să treci peste aceste stângăcii ale scenariului, ai ocazia să descoperi personajul lui Helen Hunt, care deși nu e cel principal, cred că reușește să devină cel mai interesant (și i-a adus o nominalizare la Oscar). Prin conflictele și încercările prin care trece. Prin motivațiile și acțiunile sale greu de explicat.



Apoi e greu să negi faptul că un film despre un paralizat îndrăgostit nu poate să te facă să te simți altfel decât bine în propria piele. Recunoscător că îți poți controla fără prea mult efort toți mușchii și că existența ta nu depinde de un plămân artificial. Faptul că Mark nu se dă bătut chiar dacă pare să aibă toate motivele pentru asta transformă filmul The Sessions într-un generator de ”feel-good” și te face să îți reconsideri, măcar temporar, capriciile și nemulțumirile zilnice. Dar, dincolo de asta, nu pot să zic că rămâne un film memorabil.   

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu