vineri, 29 martie 2013

Deceiver (1997)

"Those mind games never quite live up to one's expectations, do they?"

rating: Brainwash

Scotocind prin sertarul cu vechituri am dat peste un film destul de straniu pe care l-am urmarit pentru simplul motiv ca rolul titular ii apartine lui Tim Roth. Fiind usor de incadrat in genul crime-thriller dar fara a straluci prin originalitate, Deceiver s-a pierdut usor in umbra aruncata de pilonii noir ai anilor ‘90: Se7en, The Usual Suspects si L.A. Confidential. Filmul regizat de fratii Pate imprumuta astfel tiparul obisnuit al suspectului chemat la sectie pentru a reconstitui evenimentele care alcatuiesc intriga filmului, idee, dealtfel, inteligent explorata in filmul lui Bryan Singer, The Usual Suspects.

Tim Roth e Wayland, un tanar de bani gata, pe care doi detectivi (Michael Rooker si Chris Penn) il ancheteaza pentru uciderea unei prostituate interpretate de Renee Zellweger. Situatia lui s-ar clarifica usor daca tipul ar spune adevarul iar adevarul l-ar exonera. Insa povestea se complica imediat ce se contureaza premisa ca suspectul e chitit pe batut poligraful. Intregul plot se prezinta astfel sub forma unui joc psihologic desfasurat in jurul unui detector de minciuni in urma caruia reiese la iveala faptul ca toti cei implicati au ceva de ascuns.


Filmul e o gustare delicioasa pentru fanii de puzzle-uri care se cer rezolvate. Tim Roth interpreteaza astfel un personaj carismatic, misterios si inteligent (suntem informati ca poseda un IQ de 152) iar detaliile crimei de care e acuzat sunt demne de un film cu Jack Spintecatorul. Desi nu pare genul care sa comita asemenea crima, stilul evaziv si afabil al tanarului ne indeamna sa credem ca omul ascunde ceva. In plus flashback-uri dezvaluie o furie reprimata fata de parintii sai si faptul ca sufera de o forma rara de epilepsie care-l face excesiv de violent in timpul crizelor.

Scenariul introduce si cateva fire secundare legate de cei doi politisti, unul avand datorii la pariuri iar celalalt o relatie nu intru-totul onesta cu sotia sa (Rosanna Arquette), lucruri pe care Wayland pare a le sti la fel de bine ca ei. Fiind bazat majoritar pe dialog, Deceiver poseda replici inteligente si o fluenta narativa captivanta. Structura e marcata de o alternanta trecut-prezent, cu flashback-uri inventive, iar ocazional sunt executate cateva elipse interesante si nu fara un anume sens, cum ar fi o discutie despre urechea lui Van Gogh sau despre efectele ‘halucinante’ ale consumului de absint.

Fara indoiala cel mai satisfacator lucru e jocul lui Tim Roth dar asta nu e ceva neasteptat. Merite deosebite ar avea si imaginea intunecata ce amplifica atmosfera stranie, cu umbre si penumbre, si o anume geometrie stramba a unghiurilor de filmare care acum a devenit un cliseu vizual. Asa cum se obisnuiteste in filmele de gen totul se explica in final insa Deceiver nu rateaza ocazia de a te mai insela de cateva ori pana la generic.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu