duminică, 10 martie 2013

Pozitia Copilului - radiografia brutala si emotionanta a unei familii disfunctionale

Pozitia copilului in raport cu iubirea mamei

“Eu n-as putea sa conduc acum, dupa filmul asta.” mi se confesa Titza pe drumul spre casa dupa proiectia filmului lui C. P. Netzer - Pozitia Copilului. Eu n-am zis nimic, preocupat fiind de unghiurile moarte, zonele prost luminate si zebrele ascunse ale orasului pe care-l strabateam. Apoi, ma mai si gandeam cat de distrusa ar fi maica-mea daca ar fi lovita de o veste atat de tulburatoare ca cea primita de dna Cornelia (Luminita Gheorghiu) in filmul lui Netzer. N-as putea sa-i fac asta chiar dupa ce i-am dat flori de 8 martie. Cred ca cea mai demna de reflectat in toata tragedia asta abil construita de regizorul roman e chiar pozitia mamei, si prin extensie, a femeii. Dincolo de celelate “pozitii” bune de atacat si explorat: a copilului sufocat de o dragoste aproape incestuoasa, a barbatului imatur, a norei “cu bagaj”, a filmului premiat pe-afara (Ursul de Aur la Berlinale) sau a spectatorului, competent ori indiferent. Nu degeaba filmul s-a lansat pe 8 martie iar actiunea din el se petrece in luna femeii. Pozitia copilului are in centrul sau unul dintre cele mai complexe personaje feminine din filmul romanesc post-decembrist (neavizarea ma impiedica sa ma intind mai departe de baremul ‘89) in jurul caruia orbiteaza, stralucind la fel de armonios, o suita de personaje cu la fel de multa “carne” si valoare (savoare?) artistica.

Judecat la cald, dupa vizionare, filmul lui Netzer imi pare impecabil realizat, insa departe de mine dorinta de a trata critic un asemenea film, caci, pe de-o parte nu-mi da mana s-o fac, iar pe de alta n-as aduce absolut nimic nou fata de randurile scrise deja de critici avizati (cinesseur e un popas in acest sens). Vorbind ca un simplu cinefil intors de la ‘spectatcol’ ma declar sincer incantat si dornic de inca o portie de asemenea deliciu vizual. Ba chiar de acelasi deliciu vizual, intrucat simt ca ar mai fi oportuna o a doua vizionare pentru a savura cum trebuie filmul acesta. Fie ca e vorba de poveste, de nucleul epic, fie ca e vorba de stilul de filmare, din mana si din interiorul zonei de confort a protagonistilor, fie ca e vorba de jocul actorilor, de replicile lor, de ping-pong-ul verbal perfect ritmat sau de tacerile care spun la fel de multe despre starile lor emotionale ca si conflictele care, mocnind demult, erup violent, oricare si fiecare mi-au oferit o satisfactie reala.

familia romaneasca in jurul "vetrei"
Filmul e, intr-o apreciere simplista, o drama psihologica. Pe fondul unui accident de circulatie soldat cu moartea unui copil, familia soferului vinovat (un Bogdan Dumitrache excelent dozat) strange randurile si se monteaza intr-o interventie rapida preventiva care sa asigure netragerea la raspundere a vinovatului. Mama Cornelia (Luminita Gheorghiu) descinde ca o vulturoaica in provincie, secondata de prietena/matusa/avocata Olga Cerchez (Natasha Raab), si-i ia la doi pazeste pe agentii constatatori Mimi Branescu si Cerasela Iosifescu. Scenariul lui Razvan Radulescu ofera multa autenticitate exponentilor clasei mijlocii dambovitene, ca un manunchi de relatii si prietenii bine unse, fara moralitate sau scrupule cand e vorba de interesul personal sau familial. Totul se rezolva daca cunosti cum functioneaza sistemul. Cu cateva telefoane, bani suficienti si un tupeu exersat, un omor din culpa se poate atenua. Poti s-o condamni pe mama lui Barbu ca va face totul pentru a-si salva copilul de puscarie? Unul din meritele acestui film e ca umanizeaza o serie de personaje viciate, chiar detestabile pe alocuri. Nu trebuie sa-ti placa de ele pentru ca sa le-ntelegi.

Natasha Raab si Luminita Gheorghiu
Necazul in care se gaseste familia lui Barbu e insa doar pretextul pentru a scoate la iveala ‘rufele murdare’, dedesubturile si dinamica complicatei relatii dintre parinti si copil. In cateva scene cheie, toate desfasurate “la masa” ('vatra' filmului romanesc, indiferent ca e o masa de sufragerie, de bucatarie sau de cafenea) personajele lasa sa se intrevada adevarata masura a firilor lor si felul in care gandesc.

In prima parintii discuta planul de salvare in fata unui fiu pasiv, aflat inca in soc, dar autoritatea mamei demasca dispretul total pe care i-l poarta fiul. In a doua mama duce tratative cu martorul accidentului, un domn Bebe 2.0 alunecos lucrat de acelasi excelent Vlad Ivanov. Momentul e crucial, jucand rol de expose pentru accidentul pe care-l nu-l vom vedea niciodata live (violenta verbala si emotionala a filmului e suficienta). A treia le arata pe mama si nora intr-o discutie ca de la femeie la femeie despre Barbu. Din nou sunt aduse in poveste elemente noi care sa ni-l contureze pe copilul adult iar Ilinca Goia pare a spune mai multe din ochi decat din vorbe. Ultimele doua scene sunt regalul Luminitei Gheorghiu: mama acceptand exilul din viata fiului (“sa ma lasi pe mine sa te caut”) si apoi mama implorand -cu lacrimi si muci- iertarea fiului in fata rudelor victimei.
Bogdan Dumitrache
Copilul din Pozitia copilului e Barbu, fiul “subjugat” vointei si dragostei unei mame egocentrice si posesive, care, intrat accidental intr-un streang procedural, ajunge sa taie cu acelasi cutit, tinut totusi de mana mamei, atat latul cat si lantul ombilical, emancipandu-se. Sau asta suntem liberi sa credem, dat fiind ca filmul nu are un final inchis. Copilul insa mai e si victima lui Barbu, ucis pe cand se intorcea, neatent, de la scoala. Pozitia lui e conturata in toata povestea asta de parinti in scena confruntarii cu dna. Cornelia.. “Nu credeam c-o sa-mi ingrop copilul la 14 ani” spune tatal (Adrian Titieni), la cateva minute distanta dupa ce Cornelia ii amintea unui fiu instrainat ca “parintii se realizeaza prin copiii lor”. Iata ca omorandu-l pe baiat, Barbu rapea unei a doua familii sansa de a se implini.

Dupa ce acum doi ani, Calin Peter Netzer ne arata in Medalia de onoare de ce Victor Rebengiuc e “cel mai mare actor roman in viata”, iata ca acum recidiveaza consfiintind talentul total al doamnei Luminita Georghiu si paleta larga de trairi pe care le poate infatisa. “O complexitate rară, cu faţete multiple: sentimentalism, sensibilitate, cinism, autoritate, tupeu, opacitate, inconştienţă, şi aşa mai departe - toate, sub umbrela unui egocentrism suveran.” scrie Mihnea Columbeanu. Nu ma sfiesc sa afirm ca Pozitia Copilului e cel mai bun film romanesc de la Dupa dealuri incoace si, daca nu apare ceva la fel de bun (sau superior) anul acesta, nu am pierdut prea mult.

Trailer

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu