luni, 25 martie 2013

Cinema polonez - Camera cu fereastră spre mare (1978)

De multe ori mă gândesc că nu scriu suficient despre filmele ceheşti şi poloneze „vechi” pe care le îndrăgesc atât de mult. Despre regizorii minunaţi pe care i-au oferit lumii cele două ţări. La fel de mult regret că nu am văzut încă chiar tot ce e semnificativ (şi este de văzut!) de dinaintea căderii comunismului din cele două cinematografii atât de mult impregnate de creativul spirit central-european. Că nu revăd marile lor filme, că nu le caut mai intens pe cele mai puţin cunoscute, că nu citesc mai mult despre ele şi că nu împărtăşesc şi altora bucuria vizionării. Descoperirea unui regizor sau film din cele două cinematografii are efect de împrospătare a pasiunii cinefile şi consolidare a încrederii în cinema.

De Janusz Zaorski, regizor polonez născut în 1947, nu citisem mai nimic şi nu îi văzusem niciun film, deşi ştiam că are cel puţin două care au fost remarcate. Duminică, la Cinemateca Eforie, am reuşit să-l văd pe primul dintre ele: Camera cu fereastră spre mare (1978) – al doilea este Mama Krol şi fiii ei (1982, Ursul de Argint la Berlin). Premiat cu Leopardul de Argint la Locarno, filmul lui Zaorski, un regizor mai puţin celebru decât Wajda, Zanussi, Kieslowski sau Has, îl are într-unul din rolurile principale pe unul din cei mai distribuiţi şi populari actori polonezi, Gustaw Holoubek.

Gustaw Holoubek, în Cameră cu fereastră spre mare
Într-un oraş port, un tânăr neidentificat se urcă la ultimul etaj al unei clădiri înalte de birouri şi, ajungând pe marginea exterioară a unei ferestre de unde se vede marea, ameninţă că se aruncă, fără a revendica însă nimic. Un întreg angrenaj se declanşează: poliţia ia locul în stăpânire, pompierii se pregătesc de cădere, tot mai mulţi curioşi se adună. Confruntaţi cu o situaţie perturbatoare şi cu potenţial de a scăpa de sub control, autorităţile apelează la doi reputaţi profesori psihologi, unul pensionat şi un altul în activitate, fost student al primului, pentru a-l convinge pe tânăr (căruia nu îi vedem deloc faţa pe întregul film) să renunţe la gestul extrem. 

Filmul este cronica întregii zile (trecerea timpului este marcată de mai multe ori prin identificarea unor ore) şi a confruntării între două sisteme de persuasiune psihologică. Mai tânărul specialist, la insistenţa poliţiei, apelează la o strategie activă (care presupune, printre altele, apelul la detalii biografice şi la implicarea potenţialilor apropiaţi ai posibilului sinucigaş). În schimb, profesorul pensionat (Gustaw Holoubek) este adeptul unei apropieri treptate şi al respectării voinţei libere a „victimei”.
 
Pe măsură ce orele trec şi eşecurile tentativelor de salvare se succed, tensiunea creşte spre paroxism iar răbdarea testează limite. Fără a utiliza vreo convenţie clasică, Zaorski construieşte un thriller minimalist şi realist de mare intensitate. Însă acesta nu e decât primul înveliş al filmului.


Camera cu fereastră spre mare este de asemenea o reflecţie asupra pihologiei individuale şi a psihologiei maselor, ambele în raport cu un sistem (aşa cum a fost cel totalitar-comunist) obsedat de control şi de lipsa oricărei fisuri în angrenajul social nivelator. Într-un astfel de regim, orice gest extrem poate avea consecinţe periculoase şi destabilizatoare (din perspectiva sistemului). De aceea, actul trebuie ferit de ochii lumii şi minimalizat. 

Însă tentativa de autodistrugere ca formă de protest nu poate fi oprită prin mijloace care omit forţa voinţei interioare a fiecărui individ. De aici, filmul, care are şi accente de farsă, se deschide spre un tip de meditaţie despre dileme fundamentale ca liberul arbitru, responsabilitate şi dreptul de a interveni în viaţa, destinul şi intimitatea celuilalt. 

Uşor mai moralist şi mai demonstrativ decât Zanussi sau Kieslowski, dar la fel de pregnant, Zaorski se înscrie în tradiţia filmului polonez ca „interogaţie morală”, tradiţie care a fost esenţială în păstrarea demnităţii unui popor în vremuri dificile.

Ionuţ Mareş         
          

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu