marți, 26 martie 2013

Ce (nu) s-a văzut la Gopo (plus un Pasolini)

Cel mai important lucru care era să nu se vadă aseară la Gopo este gala însăşi. Asta pentru că cei care nu au în posesie un televizor, printre care mă număr, au rămas la mâna site-ului oficial al premiilor. Deşi era anunţat ca sursă sigură în toate comunicatele, site-ul s-a dovedit inutilizabil. Noroc că printr-un sms am rezolvat problema şi am apelat (în premieră) la platforma voyo (aştept factura la telefon, deşi se zicea că aş fi în perioada de probă, la care am şi renunţat imediat după gală).

Alţii (şi cei mai importanţi) care nu s-au văzut la Gopo sunt Mungiu şi echipa de la După dealuri. Se ştia, regizorul (care e şi producător) şi-a retras complet filmul (personal, n-am citit pe nicăieri şi explicaţia). Păcat, zic unii. Bine le-a făcut, zic alţii. Pe Facebook se făceau luni pariuri despre cine va lipsi de la anul, iar părerea unora (printre care şi a mea) a fost Porumboiu. Vom vedea.

Absenţa lui Mungiu l-a ajutat totuşi pe Radu Jude (care şi el a strălucit prin absenţă; motivat, a zis producătoarea Ada Solomon, pe care o credem pe cuvânt, dacă tot a urcat de atâtea ori pe scenă). Jude a luat cele mai tari premii cu Toată lumea din familia noastră -  pentru cel mai bun film, pentru cea mai bună regie şi pentru cel mai bun scenariu (semnat împreună cu Corina Sabău). Pe merit. Filmul a mai dat trei trofee importante: Şerban Pavlu, care îmi place tot mai mult (comparativ cu Dragoş Bucur, de pildă, despre care am aflat tot la Gopo că anul ăsta se lansează în (!) regie), pentru cel mai bun actor în rol principal (dintre nominalizaţi a lipsit Andi Vasluianu, vizibil supărat); Mihaela Sîrbu, pentru cea mai bună actriţă în rol secundar; Gabriel Spahiu, pentru cel mai bun actor în rol secundar.

Aa, şi înainte să termin cu toată lumea de la filmul lui Jude (produs de Ada Solomon, care a primit premiul de la Călin Netzer şi Luminiţa Gheorghiu, aplaudaţi în picioare, scenă care are şanse mari să se repete şi anul viitor pe vremea asta), trebuie menţionată vedeta serii - simpatica fetiţă Sofia Nicolaescu, descoperită cu acest film.


Tot o absenţă (ştiută de dinainte) a fost şi categoria Cea mai bună actriţă în rol principal, din lipsă de pretendente. Oricum, Cosmina Stratan şi Cristina Flutur ar trebui să se consoleze cu faptul că ar fi plecat indubitabil cu omuleţul dezbrăcat acasă (mi se pare mie, sau avem unul din cele mai tari trofee din lume pentru astfel de gale? Gopo pare făcut ca să ajungă o statuetă de ţinut în mână printre lacrimi şi emoţii).

Absent a fost şi Silviu Purcărete, deşi trăsnaia lui numită Undeva la Palilula (poate că timpul va duce la o reevaluare în bine a filmului) a luat ceva premii, în special tehnice, cum s-ar zice la Hollywood.

La capitolul "ce s-a văzut la Gopo" trebuie remarcate în primul rând prezenţele ca de pe alte planete (luminoase, profunde, poetice şi măreţe) ale frumoşilor bătrâni Constantin Codrescu (care a vorbit de sărbătoarea Bunei Vestiri) şi Mitică Popescu, premiaţi pentru întreaga carieră. I-am simţit fericiţi, dar şi cumva stingheri în acea lume colorată, tânără şi mondenă din jurul lor. 

Un plus a fost şi înlocuirea nesăratului şi nespontanului Andi Moisescu (de altfel extrem de simpatic în Apropo-ul lui de la PRO TV) în rolul de animator. I-a luat locul relativ necunoscutul Mihai Bobonete, mult mai inspirat în glume şi mai adecvat contextului (oricum, se poate mult mai bine la acest capitol - poate îl aducem pe Billy Cristal şi îl învaţă Ghiţă Mureşan româneşte, dacă tot au colaborat la un film). Nu la fel de inspirate au fost aşa-zisele parodii la principalele filme nominalizate (aici se vede influenţa sitcomistă mediocră a PRO-ului).

Bine, s-au mai văzut şi inevitabile stângăcii tehnice şi organizatorice. Dar şi ţinute deopotrivă impecabile sau cel puţin neglijente (asta am auzit de la o voce feminină care se mai pricepe la aspectul ăsta, eu fiind ultimul care să-şi dea cu părerea despre modă). Senzaţia generală (de la distanţă) a fost cea a unei reuniuni de familie (nu neapărat foarte unită), de la care a lipsit însă cel mai talentat şi celebru membru.

P.S. Cititorii din Timişoara nu ar trebui să uite că astăzi, marţi, de la ora 18.00, în Aula BCUT, continuă seria de proiecţii de mari filme italiene despre care Marele Ecran a scris şi va mai scrie. De această dată a venit rândul lui Pasolini, cu a sa capodoperă Evanghelia după Matei (1964), un film pe care niciun iubitor de cinema nu-l poate rata.


Mai jos am lăsat câteva fragmente în engleză şi trimiteri spre trei eseuri foarte bune şi utile despre acest film extrem de îndrăgit. Drept bonus, fotografiile din această a doua parte a postării au fost făcute de mine în vara lui 2010 la Matera, localitatea italiană unde s-a filmat Evanghelia după Matei (dar şi Patimile lui Hristos, filmul din 2004 al lui Mel Gibson pe care, recunosc, nu l-am văzut).


Criticul Roger Ebert:  The Gospel According to St. Matthew (...) tells the life of Christ as if a documentarian on a low budget had been following him from birth. The movie was made in the spirit of Italian neo-realism, which believed that ordinary people, not actors, could best embody characters -- not every character, but the one they were born to play. Întreaga cronică aici.


Senses of Cinema: The Gospel According to Matthew has been viewed as the last of Pasolini’s initial cycle of films, coming after his first two full features Accattone (1961) and Mamma Roma (1962). This phase was marked by Pasolini’s recherche d’un style, his grappling with a new medium for which he had little technical preparation. These early films challenge traditional filmic grammar in much the same way as the work of Pasolini’s cinematic inspirations Sergei Eisenstein, Carl Theodor Dreyer and Charlie Chaplin. Citeşte mai mult aici.


Revista Little White Lies, preferata amicului şi colegului Lucian: Yet, while he creates a disconnect with the music, the busy, mobile shooting style successfully transplants the emotive precepts of Italian neorealism back to the Biblical era. One thing that connects all of Pasolini’s films is the unflinching way he photographs faces and bodies, finding a tremendous, grotesque beauty in the extras and supporting cast, displaying an almost Christ-like empathy towards all of God’s creations. Restul aici.

Ionuţ Mareş
        

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu