vineri, 4 ianuarie 2013
Cronici "la comandă"
GUT & DORMI TREZEŞTE-TE
Unul dintre privilegiile (sau dezavantajele) cronicarilor de film, este că primesc spre vizionare filme de la diverşi cineaşti (cei mai mulţi neconsacraţi) în schimb unei recenzii. Sau măcar a unei păreri avizate. În 2012, cine-freria Marele Ecran a primit spre vizionare vreo 5 filme (scurte si lungi), de la autori din S.U.A., Italia şi România.
Poate vă pare flatant, însă deseori e o corvoadă născătoare de migrene. Cum să-i spui unui părinte că odrasla sa e...hmmm...urîtă? Poate nu e cea mai bună comparaţie. Cînd faci un copil nu-l poţi plăsmui după vrerea ta (chiar dacă ţi-ai dori să nu-ţi moştenească platfusul sau nasul cîrn). Genele dictează. Cînd eşti autorul unui film însă, dacă primeşti o reacţie crudă dar sinceră, ai şansa să ţii cont de reacţii şi eventual să-ţi îmbunătăţeşti următoarea creaţie.
În acest spirit, ne luăm misiunea în serios şi spunem autorilor exact ce avem în guşă, chiar dacă e posibil să se mai rănească nişte sentimente pe drum. Am primit recent, chiar de la producător (Anna Ganster) filmul american Gut (de Elias…şi atît), prezentat anul ăsta şi la TIFF. Producţia independentă s-a bucurat de o distribuire (limitată) în SUA în octombrie. Poate fi vizionat la cerere în SUA şi Canada. Are un site propriu, recenzii în reviste serioase, selecţii la 20 de festivaluri şi a fost lansat cum scrie la carte (trailer aici).
În prezent, aflaţi la 30 şi ceva de ani, prietenia celor doi e pe butuci, pentru că Tom (Jason Vail) a devenit tată responsabil de familie. Iar burlacul Dan (Nicholas Wilder) încearcă să-şi recupereze camaradul apelînd la vechea lor pasiune comună (a se înţelege vizionatul de chestii tari, foarte aproape de "snuff"). Începe astfel un joc morbid şi, din păcate, neconvingător.
Acolo unde aşteptam suspans e doar monotonie. Ceea ce trebuia să înfioare, devine grotesc. Filmarea „indi” şi jocul necredibil al actorilor (mai puţin a protagonistului Vail, care e decent) sporesc senzaţia apăsătoare de amatorism. Mă rugam în gînd să existe măcar un twist satisfăcător, dar toată construcţia lui Elias se îndreaptă spre un final surprinzător de previzibil.
Gut nu a reuşit să mă răscolească în zona vintrelor, a măruntaielor, alea la care face referire titlul. E visceral numai la un nivel superficial, al imaginilor şoc (dar prin repetarea obositoare nu ne mai surprinde, ceea ce pentru acest gen e o eroare inexplicabilă).
I-am scris părerea mea nu foarte elogioasă şi producătoarei Annei Ganster, pardon my english: "So, my impression abot Gut is not very...good. It starts with good premises though. But somewhere around the middle it gets repetitive and not so inventive and thrilling as it should be. And overall the "indi" air it becomes more of an...amateurish air."
Nu cred că autorii lui se aşteptau să scriu o recenzie în termeni laudativi (ar fi printre puţinele). M-am întrebat atunci oare de ce au cerut părerea unor anonimi din celălalt colţ al lumii? Probabil sunt adepţii teoriei: „publicitatea negativă tot publicitate e”. Şi orice se scrie despre filmul tău e un cîştig.
În ciuda opiniei mele, filmul a fost distins cu cîteva premii prin festivaluri. Şi tot în ciuda opiniei mele, producătorii filmului vor să ne acorde un interviu. Ocazie cu care sperăm să aflăm cîte ceva şi despre problemele lor de producţie şi finanţare, că de-ale noastre ne-am săturat.
Independent (şi no-budget) este şi Dormi Trezeşte-te, primit tot în regim de vizionare privată de la autorul său, Andrei Ştefănescu (pe site-ul dedicat aflaţi mai multe despre film şi regizor).
Dacă vi s-a părut obositor şi greu de urmărit Poliţist Adjectiv, atunci vă sfătuiesc să luaţi Dormi Trezeşte-te pe post de somnifer. Va funcţiona. Stilul cinematografic e definit chiar de autorul său drept hiperminimalism.
Nu mi-a plăcut experienţa. Dar Dormi Trezeşte-te nu e un film făcut să placă.
Am apreciat tocmai acest curaj al regizorului de a nu face compromisuri la nivel conceptual de dragul publicului. Spaţiul dintre cuvintele pe care şi le spun oamenii poate să transmită mult mai mult decît acele cuvinte, e una din ideile dezvoltate în film.
Cu tăcerile, plimbările şi ciudăţenile sale, Dormi Trezeşte-te e greu de urmărit (chiar dacă are doar o oră). Dar e şi foarte greu de făcut. Necesită o dezgolire pînă la capăt a actorilor (Miriam Rizea, Radu Crăciun), cît şi a regizorului. Un asemenea film se poate naşte doar printr-o intimitate specială a echipei de producţie şi printr-o asumare totală a conceptului de către toţi cei implicaţi.
Plusuri: textura imaginii din unele secvenţe (de exemplu plimbarea în parc) şi în general atmosfera care are ceva din poezia lui Nick Cave. Minusuri: la nivel tehnic m-a deranjat inconsecvenţa modului în care focalizează camera (nu ştiu dacă a fost un efect căutat, dar dacă mă întreb asta înseamnă că ceva nu e ok).
Salut deci apariţia filmului şi sper ca acest exerciţiu cinematografic interesant să pună bazele pentru un lungmetraj mai copt, dar la fel de îndrăzneţ şi onest. Filmul e disponibil prin vizionare la cerere sau prin achiziţia DVD-ului (12 lei).
Unul dintre privilegiile (sau dezavantajele) cronicarilor de film, este că primesc spre vizionare filme de la diverşi cineaşti (cei mai mulţi neconsacraţi) în schimb unei recenzii. Sau măcar a unei păreri avizate. În 2012, cine-freria Marele Ecran a primit spre vizionare vreo 5 filme (scurte si lungi), de la autori din S.U.A., Italia şi România.
Poate vă pare flatant, însă deseori e o corvoadă născătoare de migrene. Cum să-i spui unui părinte că odrasla sa e...hmmm...urîtă? Poate nu e cea mai bună comparaţie. Cînd faci un copil nu-l poţi plăsmui după vrerea ta (chiar dacă ţi-ai dori să nu-ţi moştenească platfusul sau nasul cîrn). Genele dictează. Cînd eşti autorul unui film însă, dacă primeşti o reacţie crudă dar sinceră, ai şansa să ţii cont de reacţii şi eventual să-ţi îmbunătăţeşti următoarea creaţie.
În acest spirit, ne luăm misiunea în serios şi spunem autorilor exact ce avem în guşă, chiar dacă e posibil să se mai rănească nişte sentimente pe drum. Am primit recent, chiar de la producător (Anna Ganster) filmul american Gut (de Elias…şi atît), prezentat anul ăsta şi la TIFF. Producţia independentă s-a bucurat de o distribuire (limitată) în SUA în octombrie. Poate fi vizionat la cerere în SUA şi Canada. Are un site propriu, recenzii în reviste serioase, selecţii la 20 de festivaluri şi a fost lansat cum scrie la carte (trailer aici).
Pe scurt, e vorba de doi prieteni care în adolescenţă împărtăşeau pasiunea pentru genul horror. Ni se sugerează că au şi creat filme horror la nivel de amatori (aşa e din păcate şi Gut/, să-l traducem "Măruntaie" ţinînd cont că apar vreo cîteva în film).
În prezent, aflaţi la 30 şi ceva de ani, prietenia celor doi e pe butuci, pentru că Tom (Jason Vail) a devenit tată responsabil de familie. Iar burlacul Dan (Nicholas Wilder) încearcă să-şi recupereze camaradul apelînd la vechea lor pasiune comună (a se înţelege vizionatul de chestii tari, foarte aproape de "snuff"). Începe astfel un joc morbid şi, din păcate, neconvingător.
Acolo unde aşteptam suspans e doar monotonie. Ceea ce trebuia să înfioare, devine grotesc. Filmarea „indi” şi jocul necredibil al actorilor (mai puţin a protagonistului Vail, care e decent) sporesc senzaţia apăsătoare de amatorism. Mă rugam în gînd să existe măcar un twist satisfăcător, dar toată construcţia lui Elias se îndreaptă spre un final surprinzător de previzibil.
Gut nu a reuşit să mă răscolească în zona vintrelor, a măruntaielor, alea la care face referire titlul. E visceral numai la un nivel superficial, al imaginilor şoc (dar prin repetarea obositoare nu ne mai surprinde, ceea ce pentru acest gen e o eroare inexplicabilă).
I-am scris părerea mea nu foarte elogioasă şi producătoarei Annei Ganster, pardon my english: "So, my impression abot Gut is not very...good. It starts with good premises though. But somewhere around the middle it gets repetitive and not so inventive and thrilling as it should be. And overall the "indi" air it becomes more of an...amateurish air."
Nu cred că autorii lui se aşteptau să scriu o recenzie în termeni laudativi (ar fi printre puţinele). M-am întrebat atunci oare de ce au cerut părerea unor anonimi din celălalt colţ al lumii? Probabil sunt adepţii teoriei: „publicitatea negativă tot publicitate e”. Şi orice se scrie despre filmul tău e un cîştig.
În ciuda opiniei mele, filmul a fost distins cu cîteva premii prin festivaluri. Şi tot în ciuda opiniei mele, producătorii filmului vor să ne acorde un interviu. Ocazie cu care sperăm să aflăm cîte ceva şi despre problemele lor de producţie şi finanţare, că de-ale noastre ne-am săturat.
Independent (şi no-budget) este şi Dormi Trezeşte-te, primit tot în regim de vizionare privată de la autorul său, Andrei Ştefănescu (pe site-ul dedicat aflaţi mai multe despre film şi regizor).
Dacă vi s-a părut obositor şi greu de urmărit Poliţist Adjectiv, atunci vă sfătuiesc să luaţi Dormi Trezeşte-te pe post de somnifer. Va funcţiona. Stilul cinematografic e definit chiar de autorul său drept hiperminimalism.
Nu mi-a plăcut experienţa. Dar Dormi Trezeşte-te nu e un film făcut să placă.
Am apreciat tocmai acest curaj al regizorului de a nu face compromisuri la nivel conceptual de dragul publicului. Spaţiul dintre cuvintele pe care şi le spun oamenii poate să transmită mult mai mult decît acele cuvinte, e una din ideile dezvoltate în film.
Cu tăcerile, plimbările şi ciudăţenile sale, Dormi Trezeşte-te e greu de urmărit (chiar dacă are doar o oră). Dar e şi foarte greu de făcut. Necesită o dezgolire pînă la capăt a actorilor (Miriam Rizea, Radu Crăciun), cît şi a regizorului. Un asemenea film se poate naşte doar printr-o intimitate specială a echipei de producţie şi printr-o asumare totală a conceptului de către toţi cei implicaţi.
Plusuri: textura imaginii din unele secvenţe (de exemplu plimbarea în parc) şi în general atmosfera care are ceva din poezia lui Nick Cave. Minusuri: la nivel tehnic m-a deranjat inconsecvenţa modului în care focalizează camera (nu ştiu dacă a fost un efect căutat, dar dacă mă întreb asta înseamnă că ceva nu e ok).
Salut deci apariţia filmului şi sper ca acest exerciţiu cinematografic interesant să pună bazele pentru un lungmetraj mai copt, dar la fel de îndrăzneţ şi onest. Filmul e disponibil prin vizionare la cerere sau prin achiziţia DVD-ului (12 lei).
joi, 3 ianuarie 2013
"Bunule, eşti nemuritor?"
CREŞTEREA ŞI DESCREŞTEREA UNUI MIT
Din decenţă trebuia poate să mai lăsăm să treacă ceva timp pînă să tratăm "ştirea zilei". Aşa am fi făcut dacă nu începeau să curgă epitete şi elogii indecente, declaraţii sforăitoare şi texte fără acoperire (ca să nu zic ridicole) precum ăsta. Or să mai apară.
Nicio surpriză. Anticipasem deja acum 3 ani jumate că se va întîmpla aşa. Şi am ales (poate cu cinism, dar şi cu luciditate) să-i scriem ferparul lui Sergiu Nicolaescu încă din timpul vieţii: am discutat în 2009 (AICI) cu Marian Rădulescu despre meritele regizorului (atîtea cîte au fost). Dealtfel, Marian a scris mai multe despre S.N., fără ură sau părtinire, mai jos:
Prin 1986, regizorul Mircea Veroiu (Nunta de piatră, Duhul aurului, Dincolo de pod, Semnul şarpelui, Sfârşitul nopţii, Să mori rănit din dragoste de viaţă, Adela) mărturisea, în cadrul unei retrospective organizate de Casa Tineretului din Timişoara cu câteva din filmele sale, că grandomania lui Sergiu Nicolaescu e fără leac, dar „să-l ţină Dumnezeu aşa cum e, fiindcă nu se va schimba niciodată; dacă n-ar fi el, niciunul dintre noi n-ar putea să facă filme în România”. Sergiu Nicolaescu a rămas un mit. Un mai tânăr amic cinefil mi-a povestit recent că, după ce a scris atât de rău despre ultimele sale filme (şi considera că încă a fost blând), a primit ameninţări cu bătaia de la admiratorii lui Sergiu. Până una-alta, triumfalistele lui filme istorice, poliţiste şi populiste continuă să producă manii. Şi - mai puţin ca înainte, ce-i drept - money-money.
Din decenţă trebuia poate să mai lăsăm să treacă ceva timp pînă să tratăm "ştirea zilei". Aşa am fi făcut dacă nu începeau să curgă epitete şi elogii indecente, declaraţii sforăitoare şi texte fără acoperire (ca să nu zic ridicole) precum ăsta. Or să mai apară.
Nicio surpriză. Anticipasem deja acum 3 ani jumate că se va întîmpla aşa. Şi am ales (poate cu cinism, dar şi cu luciditate) să-i scriem ferparul lui Sergiu Nicolaescu încă din timpul vieţii: am discutat în 2009 (AICI) cu Marian Rădulescu despre meritele regizorului (atîtea cîte au fost). Dealtfel, Marian a scris mai multe despre S.N., fără ură sau părtinire, mai jos:
Prin 1986, regizorul Mircea Veroiu (Nunta de piatră, Duhul aurului, Dincolo de pod, Semnul şarpelui, Sfârşitul nopţii, Să mori rănit din dragoste de viaţă, Adela) mărturisea, în cadrul unei retrospective organizate de Casa Tineretului din Timişoara cu câteva din filmele sale, că grandomania lui Sergiu Nicolaescu e fără leac, dar „să-l ţină Dumnezeu aşa cum e, fiindcă nu se va schimba niciodată; dacă n-ar fi el, niciunul dintre noi n-ar putea să facă filme în România”. Sergiu Nicolaescu a rămas un mit. Un mai tânăr amic cinefil mi-a povestit recent că, după ce a scris atât de rău despre ultimele sale filme (şi considera că încă a fost blând), a primit ameninţări cu bătaia de la admiratorii lui Sergiu. Până una-alta, triumfalistele lui filme istorice, poliţiste şi populiste continuă să producă manii. Şi - mai puţin ca înainte, ce-i drept - money-money.
Dacă ar fi să aleg doar un titlu din filmografia
sa de regizor (ce numără 50+ titluri), după ce i-am văzut mai toate lung-metrajele
de dinainte de 1989 (şi câteva de după), memoria mea afectivă se opreşte la drama
psihologică Atunci i-am condamnat pe
toţi la moarte (1971). Pentru tema sacrificiului (inutil) şi a laşităţii
(autorul scenariului: Titus Popovici, după nuvela sa, Moartea lui Ipu),
pentru imaginea stranie (Alexandru David) ce te făcea să simţi arşiţa soarelui
sau mirosul prafului de puşcă sau trecerea timpului sau parcurgerea unui spaţiu,
pentru decoruri (Hortensia Georgescu) şi interpreţii principali (Amza Pellea,
Gheorghe Dinică, Octavian Cotescu, Ion Besoiu, Ioana Bulcă şi copilul Cristian
Şofron). Peste cinci ani, între alte două filme de aventuri (unele realizate în
co-producţie cu studiouri din Europa de Est & Vest), Nicolaescu mai
încearcă o dramă: Osânda (1976),
ecranizare după romanul Velerim şi Veler Doamne de Victor Ion Popa. O parte
din excelenta echipă de la Ipu se
regăseşte şi aici: Amza Pellea, Gheorghe Dinică, directorul de imagine
(Alexandru David) şi compozitorul (Tiberiu Olah).
Celelalte filme sunt tributare unui gen sau
altul – superproducţia istorică din „epopeea naţional㔺i filme „de aventuri” (Dacii, Mihai Viteazul, Nemuritorii, Pentru
Patrie, Capcana mercenarilor, Ringul, Ziua Z, Mircea, Noi, cei din linia întâi, Coroana de foc, Punctul zero, Oglinda,
Triunghiul morţii, 15, Carol), policier-ul (Cu mâinile curate, Ultimul cartuş, Accident,
Duelul, Revanşa, Viraj periculos, Supravieţuitorul), plonjări într-un timp retro (Ultima noapte de dragoste, Mihail, câine de
circ, Ciuleandra, Orient Express) şi – ocazional – în lumea comediei (block buster-ul
local, Nea Mărin miliardar) sau a şantierelor
muncitoreşti (Zile fierbinţi). Majoritatea
au fost, la vremea lor, best sellers şi, în lipsa modelelor
occidentale (importul de filme comerciale din Apus era limitat, iar dupa 1983
drastic redus), constituiau singurele repere din zona producţiilor
„bărbăteşti”, „de acţiune”, „cu bătăi, împuşcături” şi multă pirotehnie. Întotdeauna
însă personajul numit Muzică îşi „făcea temele” ireproşabil. Fie că e pusă pe
note şi orchestrată de Theodor Grigoriu, Tiberiu Olah, Richard Oschanitzky, Nicu
Covaci & Phoenix,
Radu Goldiş, Adrian Enescu, Vasile Şirli sau Anton Şuteu, muzica evergreen din
filmele lui Sergiu Nicolaescu (de factură simfonică sau jazz, pop-rock-folk sau
electronică) trăieşte şi în afara imaginii. Păcat că în România nu se
promovează muzica de film prin disc sau radio şi cinefilii melomani care îndrăgesc
muzicile din filmele româneşti sunt nevoiţi, cu foarte puţine excepţii, să o
asculte „la pachet” cu imaginea.
Pentru milioane de spectatori filmele
regizate de Nicolaescu ante-1990 deveniseră un brand de
neegalat. Unii s-au dezis de el, alţii îl mai frecventează şi azi. În ciuda implicării
sale politice în evenimentele din decembrie 1989, sau poate tocmai de aceea. După 1990, filmele lui Nicolaescu au fost în
repetate rânduri difuzate la TV, transpuse în format VHS, apoi DVD şi
comercializate cu succes, în vreme ce – observă Iulia Blaga – „adevăraţii
cineaşti care au făcut 4-5 filme chinuite sînt în continuare de nişă; mai grav
e că există chiar public tînăr care prizează filmele lui Sergiu Nicolaescu
rupîndu-l de contextul epocii, luîndu-l ca pe un autor de filme populare, fără
a sesiza manipularea ale cărei victime sînt, aşa cum au fost şi spectatorii din
vremea respectivă. Dar chestia cu gusturile spectatorilor e deja altă discuţie”.
În anul zero al mileniului
trei, obsesia „nemuritorului” Sergiu este tratată cu fină ironie de Cristian
Mungiu în scurt-metrajul Zapping. Îl
vedem aici pe Sergiu Nicolaescu în câteva mici fragmente din al său Mircea
(1989), în timp ce personajul (un dependent de televizor) zappează plictisit şi
obosit pe telecomandă, căutând să vadă „ce mai e”. Îi auzim mai întâi vocea
metalizată („Îmbătrânesc şi simt povara răspunderilor. Şi-am visat şi-o apă
neagră”), apoi – după o plimbare pe alte canale – îl regăsim într-un scurt
dialog în care nepotul Voievodului (raisonneur
al tinerei generaţii de regizori români talentaţi, însă faultaţi când vine
vorba să apuce să facă film?) îl
întreabă pe Mircea-Sergiu cel Mare: „Bunule, tu eşti nemuritor?”. Iar „Bunul”
răspunde sec: „De ce-ntrebi?”. La finalul partidei de zapping, încă un cadru scurt cu armate de călăreţi, decupat din
generic, în care apare numele „nemuritorului” Sergiu Nicolaescu pe fondul unui soundtrack
triumfal (compozitor: Adrian Enescu) din acelaşi Mircea. Toate conotaţii
locale, româneşti, dar - nu-i aşa? - fiecare cinematografie îşi are Nicolaeştii,
Gibsonii şi Costnerii ei. (Marian Rădulescu).
Sergiu Nicolaescu, la ultimul eveniment cinematografic
.JPG)
În octombrie 2012, am asistat la, probabil, ultima apariţie publică a lui Sergiu Nicolaescu la un eveniment legat de cinema (fotografiile sunt de la acel moment). Regizorul fusese invitat în cadrul festivalului Filme de Cannes la Bucureşti să vorbească despre scurtmetrajul Memoria trandafirului (1962), unica sa realizare prezentă pe Croazetă. Cred că a fost singura dată când l-am văzut în carne şi oase pe cineastul-politician deopotrivă adulat de unii şi ironizat şi chiar urât de mulţi alţii.
În Sala Studio din Bucureşti, îmbrăcat într-un elegant costum gri, fără cravată, regizorul a reamintit, nu lipsit de patetism, povestea filmului, în faţa unui public restrâns, de 20-30 de spectatori. Prezenţa mea acolo a fost determinată strict de dorinţa de a vedea, pentru prima dată, Memoria trandafirului, un film despre care doar citisem câteva lucruri, dintre care unele onorabile.
.JPG)
.JPG)
Las la o parte dezamăgirea produsă de nivelul de ideologie şi manipulare prezent într-un banal documentar de scurtmetraj despre flori şi mă opresc asupra câtorva din afirmaţiile lui Nicolaescu. Confirmând megalomania recunoscută, regizorul – inginer la momentul realizării filmului – a oferit o scurtă lecţie de protocronism, exersat în decenii de comunism: performanţele tehnice ale filmului său le depăşeau pe cele ale „ruşilor” din vremea respectivă (care, întâmplător, ar fi fost şi cele mai avansate), iar după proiecţia Memoriei trandafirului la Cannes, „americanii” au fost atât de impresionaţi, încât l-au şi chemat să realizeze o peliculă peste Ocean (proiect neconcretizat).
Povestea a continuat cu detalii tehnice despre cum au fost filmate florile astfel încât creşterea şi ofilirea lor să poată fi văzute în timp real, despre cum i-a cumpărat mamei sale un frigider din Franţa, despre cum a ieşit din ţară şi despre alte lucruri banale pe care memoria mea nu le-a mai înregistrat.
.JPG)
Lucrurile care m-au frapat au fost însă prezenţa eternă şi obositoare în discurs a unei grandomanii implicite şi lipsa unui simţ artistic autentic, a unui fior de mare cineast care să răzbată din vorbele spuse la acea întâlnire.
Am ocolit aproape toate peliculele sale din ultimii ani, însă îmi amintesc ceva de la proiecţia de la Union a filmului Carol I, din 2009, despre care am scris, fără concesii, aici. În sală eram vreo cinci spectatori, printre care şi un important critic de film din noua generaţie, care, însoţit de o prezenţă feminină, nu şi-a putut stăpâni râsul pe întreg parcursul proiecţiei.
Îmi amintesc doar că filmul era bombastic, fals de la un capăt la altul (Carol I era jucat, evident, de însuşi regizorul; paralelismul între rolul primului rege al României în destinul ţării şi importanţa lui Nicolaescu în istoria cinematografiei române era subînţeles, dar strident prin penibilul său), totul culminând cu scena în care Carol îşi aminteşte momente din Războiul de Independenţă, care nu erau decât imagini din filmele vechi ale lui... Sergiu Nicolaescu.
.JPG)
Ionuţ Mareş
miercuri, 2 ianuarie 2013
Zelig: Omul cameleon
Leonard Zelig: [in a hypnotic trance] I'm 12 years old. I run into a Synagogue. I ask the Rabbi the meaning of life. He tells me the meaning of life... But, he tells it to me in Hebrew. I don't understand Hebrew. Then he wants to charge me six hundred dollars for Hebrew lessons.
De fiecare dată când îmi apar îndoieli cu privire la calitatea de mare cineast a lui Woody Allen – şi nici nu e greu să intervină astfel de trădări din moment ce fiecare an aduce o nouă producţie -, revin la unul din cele doar câteva filme ale sale asupra cărora nu am de ridicat niciun semn de întrebare.
Zelig (1983) este comedia perfectă, cea pe care o revăd anual, iar la fiecare nouă vizionare trăiesc aceeaşi senzaţie reconfortantă. La fel ca la Charlie Chaplin – la care întâlnim referiri directe şi indirecte şi în Zelig -, arta lui Woody Allen a cunoscut o evoluţie spectaculoasă, de la primele căutări exprimate prin gaguri ce trimiteau la marii comici ai filmului mut, la o aparentă lejeritate în construirea unui cinema complex şi sofisticat, capabil să atragă un public exersat şi pretenţios, dar şi spectatori cu gusturi mai relaxate.
Cu mult înainte de incursiunea în anii ’20 din Midnight in Paris, Woody Allen plonjase cu Zelig în interbelicul american, dar şi european, imaginând un personaj unic în cinematografie: omul cameleon.
Exersat în arta parodieriei, căreia i-a adăugat o extrem de puternică tuşă personală, şi cu resurse creative aparent inepuizabile (dovadă stau cele circa 45 de filme), Woody Allen apelează în Zelig la un anume tip de documentar, extrem de popular în SUA, caracterizat prin prezenţa unei pregnante voci din off care narează viaţa unei personalităţi marcante şi a unui amestec de imagini de arhivă cu interviuri din contemporaneitate.
Pentru un plus de credibilitate, el aduce în film, punându-le să-şi „joace” propriile roluri, câteva figuri remarcabile ale intelectualităţii americane, dintre care se remarcă Susan Sontag şi Saul Bellow, care acceptă să ia în serios butaforia propusă.
Numai că cineastul american aruncă în aer convenţia la care apelează (genul are şi un nume - mockumentary), acest lucru devenind evident imediat ce spectatorul ajunge să cunoască subiectul investigaţiei: omul lipsit de personalitate, care se transformă imediat, fizic şi psihologic, într-o persoană asemănătoare cu cele cu care intră în contact direct.
Povestea lui Leonard Zelig – omul cameleon ajuns în grija unei perseverente doctoriţe psihiatru (Mia Farrow), care îl vindecă de „boală” şi cu care se va căsători, nu înainte ca eroul să devină idolul americanilor şi legendă naţională, dar şi victimă decăzută a ideilor conservatoare - îi oferă totodată lui Woody Allen prilejul să sintetizeze extrem de credibil şi realist – în ciuda premisei narative fantastice – o epocă tumultoasă din istoria SUA, dar şi să sondeze mentalul colectiv american.
Ionuţ Mareş
marți, 1 ianuarie 2013
Berberian Sound Studio - la cald
luni, 31 decembrie 2012
12 filme din 2012
CE PĂSTRĂM DIN ANUL ĂSTA
Anul ăsta s-au făcut, ca de obicei, o tonă de producţii de duzină. S-au făcut şi (cel puţin) o duzină de filme care, zicem noi, vor supravieţui mult după "fenomenul 2012". Am ales fiecare 12 favorite. Ce a apărut de mai multe ori, regăsiţi mai jos. Avem cu siguranţă scăpări (de exemplu The Master, despre care toată lumea zice de bine, dar n-a ajuns încă nici în cinema, nici "pe surse" alternative). Din acelaşi motiv (al întîrzierii noastre "istorice"), sunt multe filme bune din 2011 pe care le-am văzut abia anul ăsta (aşa că nu apar în lista de mai jos). Simţiţi-vă liberi să contestaţi, plusaţi, share-uiţi ş.a.m.d.
1. Alpeis (r. Yorgos Lanthimos) Nu are forţa brută a lui Kynodontas, filmul anterior al lui Lanthimos, dar explorează din nou moduri extreme de comportament şi tot cu ajutorul unui mic ansamblu de actori. Alpeis (Alpi) e un film "dur, implacabil şi de un comic muşcător" - sună verdictul Little White Lies. Cu acestea două (plus Attenberg, de Ariane Labed), Grecia e din nou sus pe harta cinemaului.
2. Amour (r. Michael Haneke) pe care Adina l-a văzut în premiera mondială de la Cannes. " În realitate, Amour nu vorbeşte despre dragoste la modul subversiv sau poate cinic la care ne-am aştepta, ci pur şi simplu dintr-o perspectivă pe care nu o asociem imediat cu definiţia cuvântului, la care nu ne place să ne gândim prea des." Proba anduranţei într-un cuplu de octogenari, în care unul suportă şi observă stingerea celuilalt.
3. Beasts of The Southern Wild (r. Benh Zeitline) e "filmul anului" pentru Adina care, fericita, l-a văzut tot la Cannes. Ionuţ l-a văzut la Bucureşti. Concluziile sunt similare: "regizorul şi echipa sa par să fi găsit reţeta perfectă: prospeţimea stilului, ineditul şi exoticul poveştii, îmbinarea de realism dur (mizerabilism chiar) cu un fantasy dintre cele mai fireşti (dificila lume exterioară filtrată prin lumea interioară a unei fetiţe). În plus, camera mereu în mişcare (în condiţii de filmare extrem de dificile), vocea narativă din off (care dă aspectul unei legende), muzica bine aleasă şi dramaturgia lipsită de false momente sentimentale reprezintă alte atuuri ale unui film care poate da un nou impuls credinţei în cinema a eventualilor cinefili în amorţire
4. The Cabin in The Woods - genul horror în cheie postmodernă; nu m-a speriat dar am admirat inteligenţa, umorul şi joaca cu clişeele genului, la fel ca la Zombieland. Total Film exagerează poate cînd zice că "genul horror" nu va mai fi la fel după TCITW. Sau poate nu exagerează.
5. Csak a szel (Doar Vantul, r. Benedek Fliegauf). Puternic impresionat de film, Ionuţ ne convinge şi pe noi şi îl impune în shortlist-ul pe 2012: "Remarcat şi susţinut public de Bela Tarr, cel mai vizionar cineast maghiar de după Miklos Jancso, Fliegauf împrumută o serie de lucruri de la predecesorul său. La fel ca în primele filme ale lui Tarr, marcate de un puternic cine-verite în care până şi sunetul camerei de filmat este lăsat pe peliculă, Fliegauf îşi filmează protagoniştii aproape numai din prim-plan, prin cadre strânse, în mişcare. Departe de a fi un simplu artificiu regizoral, abordarea lui Fliegauf, în perfectă concordanţă cu subiectul filmului, reuşeşte să redea sentimentele neîntrerupte de teamă, nesiguranţă şi claustrofobie pe care le trăiesc cele trei personaje, pe fundalul unei ameninţări care se poate oricând concretiza prin crimă. Fliegauf ne arată o societate ungară intolerantă, marcată de tensiune şi în care impulsurile violente latente răbufnesc de multe ori în forme extreme"
6. Holy Motors este probabil "filmul anului" pentru waka_x, dacă ne luăm cel puţin după impresiile la cald: "Un film despre taina de a viziona cinema şi taina de a face cinema. Holy Motors - un tribut filmelor inspirate (fiecare recunoaşte ce poate), un tribut balenei adus chiar din stomacul balenei - scoţînd intestinele la vedere. Împărţind magicul şi confuzia, lăsînd fiori în şira spinării...Leos Carax, nevrotic si cateodata ridicol de francez, ne reaminteste (pentru ca e nevoie) ca un film are nevoie de mai mult nestiut decat stiut, de mai multe intrebari decat raspunsuri aducatoare de emotii imediate si liniste."
7. Killer Joe (r. William Friedkin), hulit şi huiduit la el acasă, i-a entuziasmat în egală măsură pe Felix şi Lucian: "Killer Joe surprinde egoismul, meschinăriile şi festele pe care şi le joacă oamenii în numele dragostei. Cred că eşecul familiei nu a fost niciunde mai clar ca aici. În sfîrşit, e povestea veche a omului care şi-o caută cu lumînarea. Dar ansamblul dirijat de Friedkin te loveşte ca un lucru cu totul nou şi asta e marca unui film adevărat, pe care scrie CULT."
8. Moonrise Kingdom - dacă e regizat de Wes Anderson, atunci e musai cu Bill Murray (cu care Adina e posibil să fi avut o scurtă întrevedere la Cannes): "aparent, o poveste de dragoste între un puşti şi o puştoaică de vreo 12 ani. În esenţă, face câteva radiografii familiale în care adesea copiii par să fie „mai adulţi decât adulţii”. Mai raţionali, receptivi şi cu capul mai limpede decât părinţii, care adesea bâiguie pierduţi în vârtejul unor crize de vârstă mijlocie...Totul e împachetat într-un story cu umor subtil, adesea foarte negru, adesea impresionant, plin de candoare. Şi, să nu uit: retro-şic!"
9. Rust and Bone (r. Jacques Audiard). În afară de scurta recenzie a Adinei, încă nu ne-am învrednicit să scriem despre ultimul film al lui Audiard (Un prophete), care după cum ne aşteptam e un must-see. LWL zice aşa: "tensionat, mişcător, relevant, îndrăzneţ: un film care te prinde cu adevărat. În afară de coloana sonoră siropoasă, e o marfă foarte tulburătoare şi potentă".
10. Tabu (r. Miguel Gomes) premiat la Berlin în acest an pentru viziunea sa originală, este greu încadrabil: omagiu adus cinematografiei (Murnau, producţiile mute, etc), film de aventuri, film nostalgie, film de dragoste, melodramă. Realizat complet în alb-negru şi delimitat în două părţi care se potenţează reciproc, Tabu este un melanj de stiluri şi trimiteri cinematografice, istorice şi culturale. O „ciudăţenie” imaginativă dificil de surprins în cuvinte, atrăgătoare în primul rând prin imagine.
11. Cesare deve morire e un film cu mesaj puternic umanist: arta are capacitatea de a salva şi cele mai degradate fiinţe umane. Paolo şi Vittorio Taviani pătrund într-un penitenciar de maximă siguranţă din Roma şi montează piesa lui Shakespeare, Julius Caesar, folosind deţinuţi cu ani grei de pârnaie. O docudramă/film de artă în care ideile scriitorului în materie de prietenie, trădare, loialitate şi libertate capătă o profunzime nouă prin vocile unor veritabili paria ai societăţii, accentuând dacă mai era nevoie universalitatea versurilor shakespeariene.
12. Cloud Atlas a fost cel mai ambiţios proiect european pe anul 2012, o “simfonie” vizual-narativă, înţelegând prin simfonie acea compoziţie de proporţii vaste, alcătuită din mai multe părţi care se îmbină armonios şi executată de o “orchestră” de personaje diferite în care nici unul nu primeşte întâietate. Plăcerea resimtită identificând şi aranjând piesele din puzzle-ul vizual meşterit de Wachowski’s & Tykwer l-a făcut pe Richie să-l puna pe un raft destinat multiplelor revederi.
NOMINALIZĂRI: The Avengers, Argo, Detachment, După Dealuri, The Pirates! Band of Misfits, Extremely Loud and Incredibly Close, Final Cut, Hunger Games, In the Fog, John Dies at the End, Looper, Killing Them Softly, Safety Not Guaranteed, Paradise: Love, Post Tenebras Lux, Stormland, Undskyld jeg Forstyrre.
FILMUL ROMÂNESC AL ANULUI: cvasi-unanimitate După Dealuri, despre care au scris Adina, Ionuţ şi Lucian (a fost nominalizat şi Toată lumea din familia noastră)
COMEDIA ANULUI: Carnage (Adina, Ionuţ)- umor înţepător, dialoguri brici, Les Infideles (Lucian), Seven Psychopaths (Richie)
DEZAMĂGIREA ANULUI: Cosmopolis (Adina, Lucian): "Ori eu mi-am ridicat ştacheta prea sus, ori Cronenberg a coborât-o pe a lui prea jos. În orice caz, rămân la ideea că DeLillo e neecranizabil." (Adina); Trei zile pînă la Crăciun de Radu Gabrea (Ionuţ)
DOC-UL ANULUI: Marley (Lucian), Searching for Sugar Man (waka_x)
SERIALUL ANULUI: fără îndoială Breaking Bad (Lucian); Game of Thrones si The Newsroom (Richie), American Horror Story (waka_x).
DESCOPERIRI:
Trei titluri mai vechi, a căror vizionare în 2012 a fost un eveniment: varianta originală a filmului Andrei Rubliov (Patimile după Andrei) de Andrei Tarkovski, Satantango (1994), filmul de şapte ore şi jumătate al lui Bela Tarr, şi Il posto (1961) - Ermanno Olmi (Ionuţ Mareş).
Regizoarea britanică Andrea Arnold (Red Road şi Fish Tank) şi regizoarea germană Lotte Reiniger, ocazie că care Asociaţia Marele Ecran a şi realizat 3 evenimente reuşite cu Aventurile Prinţului Ahmed. (Lucian)
Anul ăsta s-au făcut, ca de obicei, o tonă de producţii de duzină. S-au făcut şi (cel puţin) o duzină de filme care, zicem noi, vor supravieţui mult după "fenomenul 2012". Am ales fiecare 12 favorite. Ce a apărut de mai multe ori, regăsiţi mai jos. Avem cu siguranţă scăpări (de exemplu The Master, despre care toată lumea zice de bine, dar n-a ajuns încă nici în cinema, nici "pe surse" alternative). Din acelaşi motiv (al întîrzierii noastre "istorice"), sunt multe filme bune din 2011 pe care le-am văzut abia anul ăsta (aşa că nu apar în lista de mai jos). Simţiţi-vă liberi să contestaţi, plusaţi, share-uiţi ş.a.m.d.
1. Alpeis (r. Yorgos Lanthimos) Nu are forţa brută a lui Kynodontas, filmul anterior al lui Lanthimos, dar explorează din nou moduri extreme de comportament şi tot cu ajutorul unui mic ansamblu de actori. Alpeis (Alpi) e un film "dur, implacabil şi de un comic muşcător" - sună verdictul Little White Lies. Cu acestea două (plus Attenberg, de Ariane Labed), Grecia e din nou sus pe harta cinemaului.
2. Amour (r. Michael Haneke) pe care Adina l-a văzut în premiera mondială de la Cannes. " În realitate, Amour nu vorbeşte despre dragoste la modul subversiv sau poate cinic la care ne-am aştepta, ci pur şi simplu dintr-o perspectivă pe care nu o asociem imediat cu definiţia cuvântului, la care nu ne place să ne gândim prea des." Proba anduranţei într-un cuplu de octogenari, în care unul suportă şi observă stingerea celuilalt.
3. Beasts of The Southern Wild (r. Benh Zeitline) e "filmul anului" pentru Adina care, fericita, l-a văzut tot la Cannes. Ionuţ l-a văzut la Bucureşti. Concluziile sunt similare: "regizorul şi echipa sa par să fi găsit reţeta perfectă: prospeţimea stilului, ineditul şi exoticul poveştii, îmbinarea de realism dur (mizerabilism chiar) cu un fantasy dintre cele mai fireşti (dificila lume exterioară filtrată prin lumea interioară a unei fetiţe). În plus, camera mereu în mişcare (în condiţii de filmare extrem de dificile), vocea narativă din off (care dă aspectul unei legende), muzica bine aleasă şi dramaturgia lipsită de false momente sentimentale reprezintă alte atuuri ale unui film care poate da un nou impuls credinţei în cinema a eventualilor cinefili în amorţire
4. The Cabin in The Woods - genul horror în cheie postmodernă; nu m-a speriat dar am admirat inteligenţa, umorul şi joaca cu clişeele genului, la fel ca la Zombieland. Total Film exagerează poate cînd zice că "genul horror" nu va mai fi la fel după TCITW. Sau poate nu exagerează.
5. Csak a szel (Doar Vantul, r. Benedek Fliegauf). Puternic impresionat de film, Ionuţ ne convinge şi pe noi şi îl impune în shortlist-ul pe 2012: "Remarcat şi susţinut public de Bela Tarr, cel mai vizionar cineast maghiar de după Miklos Jancso, Fliegauf împrumută o serie de lucruri de la predecesorul său. La fel ca în primele filme ale lui Tarr, marcate de un puternic cine-verite în care până şi sunetul camerei de filmat este lăsat pe peliculă, Fliegauf îşi filmează protagoniştii aproape numai din prim-plan, prin cadre strânse, în mişcare. Departe de a fi un simplu artificiu regizoral, abordarea lui Fliegauf, în perfectă concordanţă cu subiectul filmului, reuşeşte să redea sentimentele neîntrerupte de teamă, nesiguranţă şi claustrofobie pe care le trăiesc cele trei personaje, pe fundalul unei ameninţări care se poate oricând concretiza prin crimă. Fliegauf ne arată o societate ungară intolerantă, marcată de tensiune şi în care impulsurile violente latente răbufnesc de multe ori în forme extreme"
6. Holy Motors este probabil "filmul anului" pentru waka_x, dacă ne luăm cel puţin după impresiile la cald: "Un film despre taina de a viziona cinema şi taina de a face cinema. Holy Motors - un tribut filmelor inspirate (fiecare recunoaşte ce poate), un tribut balenei adus chiar din stomacul balenei - scoţînd intestinele la vedere. Împărţind magicul şi confuzia, lăsînd fiori în şira spinării...Leos Carax, nevrotic si cateodata ridicol de francez, ne reaminteste (pentru ca e nevoie) ca un film are nevoie de mai mult nestiut decat stiut, de mai multe intrebari decat raspunsuri aducatoare de emotii imediate si liniste."
7. Killer Joe (r. William Friedkin), hulit şi huiduit la el acasă, i-a entuziasmat în egală măsură pe Felix şi Lucian: "Killer Joe surprinde egoismul, meschinăriile şi festele pe care şi le joacă oamenii în numele dragostei. Cred că eşecul familiei nu a fost niciunde mai clar ca aici. În sfîrşit, e povestea veche a omului care şi-o caută cu lumînarea. Dar ansamblul dirijat de Friedkin te loveşte ca un lucru cu totul nou şi asta e marca unui film adevărat, pe care scrie CULT."
8. Moonrise Kingdom - dacă e regizat de Wes Anderson, atunci e musai cu Bill Murray (cu care Adina e posibil să fi avut o scurtă întrevedere la Cannes): "aparent, o poveste de dragoste între un puşti şi o puştoaică de vreo 12 ani. În esenţă, face câteva radiografii familiale în care adesea copiii par să fie „mai adulţi decât adulţii”. Mai raţionali, receptivi şi cu capul mai limpede decât părinţii, care adesea bâiguie pierduţi în vârtejul unor crize de vârstă mijlocie...Totul e împachetat într-un story cu umor subtil, adesea foarte negru, adesea impresionant, plin de candoare. Şi, să nu uit: retro-şic!"
9. Rust and Bone (r. Jacques Audiard). În afară de scurta recenzie a Adinei, încă nu ne-am învrednicit să scriem despre ultimul film al lui Audiard (Un prophete), care după cum ne aşteptam e un must-see. LWL zice aşa: "tensionat, mişcător, relevant, îndrăzneţ: un film care te prinde cu adevărat. În afară de coloana sonoră siropoasă, e o marfă foarte tulburătoare şi potentă".
10. Tabu (r. Miguel Gomes) premiat la Berlin în acest an pentru viziunea sa originală, este greu încadrabil: omagiu adus cinematografiei (Murnau, producţiile mute, etc), film de aventuri, film nostalgie, film de dragoste, melodramă. Realizat complet în alb-negru şi delimitat în două părţi care se potenţează reciproc, Tabu este un melanj de stiluri şi trimiteri cinematografice, istorice şi culturale. O „ciudăţenie” imaginativă dificil de surprins în cuvinte, atrăgătoare în primul rând prin imagine.
11. Cesare deve morire e un film cu mesaj puternic umanist: arta are capacitatea de a salva şi cele mai degradate fiinţe umane. Paolo şi Vittorio Taviani pătrund într-un penitenciar de maximă siguranţă din Roma şi montează piesa lui Shakespeare, Julius Caesar, folosind deţinuţi cu ani grei de pârnaie. O docudramă/film de artă în care ideile scriitorului în materie de prietenie, trădare, loialitate şi libertate capătă o profunzime nouă prin vocile unor veritabili paria ai societăţii, accentuând dacă mai era nevoie universalitatea versurilor shakespeariene.
12. Cloud Atlas a fost cel mai ambiţios proiect european pe anul 2012, o “simfonie” vizual-narativă, înţelegând prin simfonie acea compoziţie de proporţii vaste, alcătuită din mai multe părţi care se îmbină armonios şi executată de o “orchestră” de personaje diferite în care nici unul nu primeşte întâietate. Plăcerea resimtită identificând şi aranjând piesele din puzzle-ul vizual meşterit de Wachowski’s & Tykwer l-a făcut pe Richie să-l puna pe un raft destinat multiplelor revederi.
NOMINALIZĂRI: The Avengers, Argo, Detachment, După Dealuri, The Pirates! Band of Misfits, Extremely Loud and Incredibly Close, Final Cut, Hunger Games, In the Fog, John Dies at the End, Looper, Killing Them Softly, Safety Not Guaranteed, Paradise: Love, Post Tenebras Lux, Stormland, Undskyld jeg Forstyrre.
FILMUL ROMÂNESC AL ANULUI: cvasi-unanimitate După Dealuri, despre care au scris Adina, Ionuţ şi Lucian (a fost nominalizat şi Toată lumea din familia noastră)
COMEDIA ANULUI: Carnage (Adina, Ionuţ)- umor înţepător, dialoguri brici, Les Infideles (Lucian), Seven Psychopaths (Richie)
DEZAMĂGIREA ANULUI: Cosmopolis (Adina, Lucian): "Ori eu mi-am ridicat ştacheta prea sus, ori Cronenberg a coborât-o pe a lui prea jos. În orice caz, rămân la ideea că DeLillo e neecranizabil." (Adina); Trei zile pînă la Crăciun de Radu Gabrea (Ionuţ)
DOC-UL ANULUI: Marley (Lucian), Searching for Sugar Man (waka_x)
SERIALUL ANULUI: fără îndoială Breaking Bad (Lucian); Game of Thrones si The Newsroom (Richie), American Horror Story (waka_x).
DESCOPERIRI:
Trei titluri mai vechi, a căror vizionare în 2012 a fost un eveniment: varianta originală a filmului Andrei Rubliov (Patimile după Andrei) de Andrei Tarkovski, Satantango (1994), filmul de şapte ore şi jumătate al lui Bela Tarr, şi Il posto (1961) - Ermanno Olmi (Ionuţ Mareş).
sâmbătă, 29 decembrie 2012
'It's just a business'
"My friend, Thomas Jefferson is an American saint because he wrote the words 'All men are created equal', words he clearly didn't believe since he allowed his own children to live in slavery. He's a rich white snob who's sick of paying taxes to the Brits. So, yeah, he writes some lovely words and aroused the rabble and they went and died for those words while he sat back and drank his wine and fucked his slave girl. This guy wants to tell me we're living in a community? Don't make me laugh. I'm living in America, and in America you're on your own. America's not a country. It's just a business. Now fuckin' pay me." (Brad Pitt explicandu-si filozofia de ucigas cu simbrie in Killing Them Softly, r. Andrew Dominik)
Short: MAMA
A fost nevoie de doar 3 minute de horror ingenios ca sa-l sperie pe Guillermo del Toro atat de bine incat sa-i sprijine pe autori sa-si transforme shortul Mama intr-un lung-metraj de debut. Filmul lui Andreas Muschietti se anunta ca un thriller supranatural din seria caselor bantuite cu doua fetite care au disparut in padure in noaptea in care parintii au fost ucisi. Dupa ani, revenite in lumea civilizata, fetele descopera ca mama inca mai cauta sa le ureze noapte buna.
Speram ca filmul va pastra pedigree-ul scurt-metrajului de mai jos. Sincer, nu mai am curajul sa ma uit a doua oara la el in noaptea asta.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)