vineri, 4 decembrie 2015
Cristian Mungiu, despre priorități
Zilele acestea trebuia să fixăm data pentru ediția a treia Ceau, Cinema!.
Nu putem.
Așteptăm până se confirmă că ne putem baza pe o sală decentă de proiecții pentru filmele din competiție. Din respect pentru spectatori și pentru filmele selecționate, vrem să oferim condiții civilizate de a viziona un film (dacă nu condițiile normale pentru anul 2016).
Pentru a nu știu câta oară în ultimii ani ne confruntăm cu eșecul administrării cinematografelor din rețeaua RADEF și cu nepăsarea autorităților cu privire la domeniu. Iar aia cu 'mergeți la mall pentru condiții civilizate' s-a văzut că nu funcționează (detalii aici).
Cristian Mungiu semnalează din nou această (pare-se) eternă problemă, la scară mai mare. Chiar așa: ce trebuie să se mai întâmple pentru ca autoritățile să nu mai trateze cinematografia la categoria 'și altele'? Poate că acum, când (tehnic) guvernul nu e dependent de 'clientela' care și-a făcut planuri cu sălile RADEF și de aceea soarta lor e blocată de ani buni, poate acum să se realizeze evidența: o rețea națională de săli. Una modernă, suplă și administrată coerent. Mai ales că planul există. După cum poate ați citit și aici, tot de la domnul Mungiu. Preluăm integral de pe filmreporter.ro ultimul său strigăt de disperare.
Despre priorități
Mă adresez dvs. în următorul context: după cum ştiţi, recent a fost promulgată legea care interzice activităţile în clădirile cu risc seismic. Cu această ocazie, s-au închis în Bucureşti ultimele trei cinematografe cu săli de peste 350 de locuri: Patria, Studio şi CinemaPRO. Erau ultimele săli din Capitală unde mai puteai aduna un pic de public – atât cât a mai rămas pentru film românesc, european şi non-mainstream–hollywoodian. Căci foarte mult public pentru asemenea filme n-a mai rămas – după ce, în ultimii 25 de ani, din raţiuni de management catastrofal şi de privatizări dubioase, s-a distrus încetul cu încetul întreaga reţea de peste 600 de săli de cinematograf pe care o aveam în 1989. Odată cu ea a dispărut iremediabil şi un întreg public pentru care cinematograful însemna o sală mică, apropiată de casă, unde mergi special ca să vezi un film anume – şi nu mall-ul unde te duci să mănânci un hamburger şi să mai vezi lume, iar dacă tot eşti acolo, intri la multiplex să vezi şi un film care se întâmplă să se dea la ora aia.
Desigur, bine că s-au închis aceste săli de vreme ce erau în pericol să cadă la primul cutremur în capul spectatorilor. Întrebarea însă este: ce facem mai departe? Am citit cu invidie că guvernul s-a reunit în şedinţă extraordinară pentru a găsi o soluţie pentru Teatrul Nottara, de asemenea închis. Preşedintele însuşi s-a oferit, într-un gest simbolic, să găzduiască spectacole de-ale teatrului la Cotroceni, semn că problema îl preocupă. Foarte frumos. Am citit apoi că, în sfârşit, a devenit o prioritate pentru guvern să ia în calcul construirea unei noi săli de concert pentru festivalul Enescu. Extraordinară iniţiativa, deşi pentru concerte există Ateneul, Sala Palatului şi multe alte spaţii. Dar fără îndoială că o sală nouă le va fi de folos. De asemenea, pentru Teatrul Naţional s-au găsit fonduri pentru o restaurare amplă. Şi pentru Operetă la fel.
Întrebarea mea, domnule ministru, este: când va deveni şi cinematografia o prioritate pentru decidenţii politici din România?
În ultimii 15 ani, cinematografia a câştigat cele mai mari premii posibile la cele mai prestigioase festivaluri din lume, generând enorm de multe comentarii pozitive despre România. Cinematografia a fost partea vie, activă, sincronă, modernă e exprimării artistice româneşti. A oferit Institutelor Culturale Române o alternativă mai vie la tradiţionalele expoziţii de ii, ouă încondeiate şi călușari. Cred că în aproape fiecare ţară există o săptămână de film românesc şi mai toate festivalurile mari de cinema au organizat o retrospectivă tematică despre cinematografia română în aceşti ultimi ani.
Şi atunci de ce, domnule ministru? De ce suntem trataţi la categoria şi alţii? Ce ar mai trebui să facem ca să devenim şi noi la un moment dat o prioritate?
Credeţi-mă pe cuvânt că nu suntem genul de artişti cu capul în nori. Cât a fost posibil să rezolvăm noi înşine, am făcut-o. În 2007, văzând că nu am cum să-mi distribui filmul cu care câştigasem Palme d’Or, pentru că pur şi simplu nu mai erau săli, am organizat o caravană – ca la începuturile cinematografiei – şi am colindat țara în lung şi în lat ca să arăt filmul. Am sperat că iniţiativa mea va servi ca exemplu şi că autorităţile vor înţelege situaţia şi vor lua măsuri. Însă nu s-a întâmplat altceva decât că am setat un trend. Astăzi, aproape fiecare cineast român are propria lui casă de producţie, a devenit şi propriul său distribuitor, organizează un festival sau duce filme prin ţară într-o caravană şi aşa mai departe. Dar nu putem înlocui lipsa de infrastructură. Şi nu putem compensa la nesfârşit lipsa de iniţiativă a statului. Nu vă aşteptaţi de la noi să construim şi săli, reţele de săli, asta e prea mult – nu mai ţine de organizare şi iniţiativă, ține de o politică culturală, de un plan pe termen lung, implică o strategie.
Noi o avem. Am elaborat-o acum mai bine de zece ani şi am înmânat-o, în numele unui grup de cineaşti, aproape fiecăruia dintre predecesorii dvs. în funcţie, fără nici un rezultat. N-a existat niciodată voinţa politică să fie pusă în practică. Miniştrii culturii, chiar şi cei cei care îşi doreau să schimbe câte ceva, au rămas prea puţin în funcţie. Sau nu existau fonduri. În sfârşit, n-a fost niciodată momentul potrivit, priorităţile au fost mereu şi mereu altele.
Mi se reproşează astăzi, domnule ministru, că nu am folosit mai bine momentul 2007 – când am primit toate decoraţiile posibile şi imposibile de la autorităţile române care se mândreau că se realizase o performanţă internaţională. În locul lor, ar fi trebuit să cer mai ferm nişte măsuri concrete. Pentru comunitate. Legate de cinematecă, de săli, de legislaţie, de toate lucrurile care au mers din prost în mai prost până am ajuns unde suntem acum: fără vreo sală validă de proiecţie într-un oraş care, ca şi celelalte competitoare din România, se visează capitală culturală fără ca să aibă măcar un cinematograf de calitate.
Şi cred că e de datoria mea, acum, să vă atrag atenţia. Că nu suntem niciodată prioritatea dvs. Nici măcar ultimii pe listă. Şi nu e fair, domnule ministru.
Cristian Mungiu
(pentru Film Reporter) UPDATE: A răspuns ministrul culturii, pe Facebook. Om vedea:
”Cinematografia este una dintre prioritățile mandatului meu. Sprijinul dat de statul român filmului românesc este disproporționat în raport cu succesele pe care le are de ani de zile pe piața culturală internațională. Legea care interzice activitățile în clădirile cu risc seismic era necesară, dar a creat situații și mai dificile pentru cinematografie, aflată oricum într-o situație delicată. Intenționez ca în perioada următoare să organizez o serie de discuții la Ministerul Culturii pentru a găsi, împreună cu toți cei interesați, o serie de soluții concrete.”
joi, 3 decembrie 2015
California Split vs. Mississippi Grind
Două filme bune cu gambleri, care nu prea sunt despre jocuri de noroc.
În afara cazului când consideri și viața un joc de noroc.
Mențiuni speciale: Elliot Gould (îl știți și din seria Ocean's...)
și Ben Mendelsohn (îl știți și din Animal Kingdom, Starred Up)
Bulină albă: Ryan Reynolds.
Mississippi Grind (Anna Boden & Ryan Fleck, 2015) vs. California Split (Robert Altman, 1974). Unde primul îl omagiază pe al doilea. Și mulți zic că e mai bun 'originalul'.
Ca norocu', pot fi văzute și de sine stătător.
marți, 1 decembrie 2015
Filmul zilei: LIBELULA
"VĂ ROG, PĂSTRAȚI LINIȘTEA ȘI CURĂȚENIA!"
Cel mai mare bloc de croazieră din lume, Libelula, a ridicat ancora. Ploscă cu tricolor Noroc Bun și așa mai departe.
Un film de Mihai Sălăjan și Adelina Bulibasa.
'Trist, elocvent, elegiac de toth și foarte mișto', zice Waka_X.
De dat la Ceau, Cinema! (Filme Bănățene, zic eu)
luni, 30 noiembrie 2015
Plecări: Eldar Riazanov
DEPARTURES
GARĂ PENTRU DOI (1982) e unul dintre filmele rusești pe care le iubesc. Regizorul Eldar Riazanov, tocmai a urcat în tren către alte meleaguri, spunând conductorului aceste vorbe:
"Dacă n-ai nici un atu,
atunci viaţa ta e miza.
Fii fără frică!
Cine nu pierde, nu cîştigă”
Reiau mai jos cronica scrisă acum 5 ani, ca un mic omagiu și cu o concluzie 'culturală', valabilă și azi:
GARĂ PENTRU DOI (1982) e unul dintre filmele rusești pe care le iubesc. Regizorul Eldar Riazanov, tocmai a urcat în tren către alte meleaguri, spunând conductorului aceste vorbe:
"Dacă n-ai nici un atu,
atunci viaţa ta e miza.
Fii fără frică!
Cine nu pierde, nu cîştigă”
Reiau mai jos cronica scrisă acum 5 ani, ca un mic omagiu și cu o concluzie 'culturală', valabilă și azi:
Nu prea sunt cu filmele de dragoste. Dar Gară pentru doi (Vokzal dlya dvoih) e altfel de romance. Cei doi nu sunt tineri, nici frumoşi. De fapt, totul e împotriva lor: statutul (EL-pianist, EA - chelneriţă), contextul întîlnirii (EL pierde trenul şi rămîne blocat în gara Zastupinsk din cauza EI), obligaţiile (EL căsătorit, EA divorţată, cu copil). Me Platon, you Vera.
Imagine-metaforă pentru situaţia lor: căruciorul interminabil cu bagaje care îi desparte în trecerea lui domoală prin gară, ca un miriapod obosit. Cei doi nu pot lepăda „bagajele” destinului, convinşi că dreptul lor la fericire a expirat. Doar dragostea mai poate transforma viaţa lor „de clasa a II-a". Vorba cîntecului (pe muzica lui Andrei Petrov) cîntat de spelendida Vera (Lyudmila Gurchenko e de altfel şi cîntăreaţă): Cine nu pierde, nu cîştigă”.
Oh, those russians! Incredibil cum te fac să rîzi şi să plîngi în acelaşi timp.
Pentru anul 1982, par neverosimile prospeţimea şi umorul dezgheţat (încă nu venise Gorbaciov!). Cînd comandă desertul la restaurantul gării, Platon cere ca „în îngheţată să se pună doar îngheţată”. Tot aici trebuie amintit şi rolul mic, dar consistent al lui Nikita Mihalkov ( dar despre cunoscutul regizor, cu altă "antichitate") . Încîntător aerul mucalit cu care joacă un personaj arhetipal al Estului de Europă: "Ceferistul şmecher".
Paranteză: Filmul ne oferă prilejul de a ne reapropia de o zonă culturală căreia îi aparţinem mai mult decît am vrea să recunoaştem. Ieri, la Pret a Manger, servea o doamnă cam de vîrsta Verei (40+), "lost in translation" în faţa a doi studenţi indieni care nu ştiau o boabă româneşte. Am auzit-o pe Vera noastră îngăimînd a scuză către spectatorii autohtoni ai micului conflict cultural: "Eu la şcoală numai paruşki am făcut". Findcă în trecut ruşii s-au impus cu forţa, ne-am lepădat cu viteză de ei, uitînd că în acelaşi timp ne lepădăm şi de o parte din noi.
The Brand New Testament
Puteam să încheiem 2015 fără încă o proiecție?
Da, dar ar fi fost un sfârșit trist...de an.
Așa că, de azi în două săptămâni, hai să sfârșim cu 2015 râzând!
Tot la AMBASADA. De la 20.30
Testamentul Nou Nouț
(Catherine Deneuve, Benoit Poelvoorde)
vineri, 27 noiembrie 2015
miercuri, 25 noiembrie 2015
luni, 23 noiembrie 2015
Pura Vida de 1 Decembrie
Horia Colibășanu e cunoscut in Spania pentru ca in 2008 nu si-a parasit partenerul de expeditie, desi isi punea in pericol propria viata (la altitudine mare, in "death zone", nu poti supravietui mai mult de 5 zile, in aerul extrem de rarefiat). La 7400 m., pe fata de sud a Annapurnei, alpinistul spaniol Inaki Ochoa de Olza trage sa moara in urma unui edem.
La altitudinea la care se află cei doi, la 7.400 de metri, elicopterele nu zboară, iar organismul poate supraviețui doar câteva zile, din cauza condițiilor extreme; densitatea aerului scade la o treime față de cea de la nivelul mării, iar temperatura coboară sub -30 grade. Timp de trei zile și trei nopți, fără sursă de încălzire, fără apă și doar cu două ciocolate și o pungă de macaroane, Colibășanu topește apă în mâini pentru a-și ține în viață camaradul de coardă, aflat în hemipareză.
Gestul lui Horia (considerat absolut normal de acesta: "moral, nu aveam nicio alta alegere") a fost rasplatit cu numeroase distinctii. Una dintre cele mai importante este ca Pep Guardiola, pe vremea cand antrena Barcelona, si-a motivat jucatorii cu exemplul de solidaritate si prietenie demonstrat de roman.
Filmul spaniol Pura Vida (2012) documentează cea mai amplă operațiune de salvare din istoria Himalayei, care începe cu cei doi oameni 'blocați' în cort. Unul de boală, altul de prietenie. Între timp, doi dintre cei mai valoroși alpiniști din lume, Denis Urubko (originar din Kazahstan) și Ueli Steck (Elveția) urcă din tabăra de bază a Annapurnei, punându-și propriile vieți în pericol pentru a-i coborî pe cei doi. În total, 14 oameni vor participă la această demonstrație de fraternitate montană. În urmă cu un an, la Plai, am proiectat Pura Vida cu Horia Colibășanu prezent în cortul/Casa Filmelor.
Nu putea fi o alegere mai bună pentru Discovery Channel de 1 decembrie. Pura Vida va fi difuzat de Ziua Națională, la ora 18.
vineri, 20 noiembrie 2015
vineri, 13 noiembrie 2015
7 festivaluri din 7 ani
7 ANI DE MARELE ECRAN
2009
Anonimul. Plaje sălbatice (innacesibile cu mașina), filme independente, deltă, mare și pești proaspeți gătiți magnific la pescar acasă. Ce ți-au putea dori mai mult?
2010
Din numeroasele evenimente de cinema organizate de Institutul Francez, Tres Courts e unul din favoritele noastre. Foarte pe scurt: simpatic și fun.
2011
Anul când echipa Marele Ecran s-a reunit în efectiv complet la TIFF (10) și a luat Clujul la pas (plus Diana Câmpean, care peste 4 ani avea să ne întoarcă vizita, la Ceau, Cinema!). Walking on a TIFF (a film by Richie).
2012
În care Richie descoperă Comedy Cluj și nu se mai satură de el, revenind la al 'doilea TIFF' din Cluj, an de an.
Și Luci e membru în juriul Timishort, alături de Irina Trocan și Vladan Petkovic.
Iar Marele Ecran se instalează la Casa Filmelor de la Plai.
2013
'A break from reality' la primul meu Cannes, precedat și urmat de corespondențele Adinei Baya la Cannes în 2012, 2014, 2015.
2014
În care am descoperit că nu e musai să mergi la Cannes ca să te bucuri de cel mai important festival de film. E mult mai accesibil Cannes-ul de la București. Plus că aici ajunge doar creme de la creme.
2015
Întoarcerea la TIFF, care între timp a devenit un 'monster-festival' (transformând vizibil orașul), iar noi am devenit o echipă mai mare, cu un festival în rucsac. Sau festival de buzunar.
2009
Anonimul. Plaje sălbatice (innacesibile cu mașina), filme independente, deltă, mare și pești proaspeți gătiți magnific la pescar acasă. Ce ți-au putea dori mai mult?
2010
Din numeroasele evenimente de cinema organizate de Institutul Francez, Tres Courts e unul din favoritele noastre. Foarte pe scurt: simpatic și fun.
2011
Anul când echipa Marele Ecran s-a reunit în efectiv complet la TIFF (10) și a luat Clujul la pas (plus Diana Câmpean, care peste 4 ani avea să ne întoarcă vizita, la Ceau, Cinema!). Walking on a TIFF (a film by Richie).
2012
În care Richie descoperă Comedy Cluj și nu se mai satură de el, revenind la al 'doilea TIFF' din Cluj, an de an.
Și Luci e membru în juriul Timishort, alături de Irina Trocan și Vladan Petkovic.
Iar Marele Ecran se instalează la Casa Filmelor de la Plai.
2013
'A break from reality' la primul meu Cannes, precedat și urmat de corespondențele Adinei Baya la Cannes în 2012, 2014, 2015.
2014
În care am descoperit că nu e musai să mergi la Cannes ca să te bucuri de cel mai important festival de film. E mult mai accesibil Cannes-ul de la București. Plus că aici ajunge doar creme de la creme.
2015
Întoarcerea la TIFF, care între timp a devenit un 'monster-festival' (transformând vizibil orașul), iar noi am devenit o echipă mai mare, cu un festival în rucsac. Sau festival de buzunar.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)