marți, 14 mai 2013

Cannes: A break from reality

AGENDA MEA DE LUCRU 




În 1955, criticul Andre Bazin asemăna Festivalul de Film de la Cannes cu un ordin religios, o instituţie monastică devotată cultului cinemaului. Oamenii se adună pentru a "venera împreună o transcendenţă comună a realităţii".  Co-fondatorul Cahiers du Cinema a condamnat vehement pompa şi ritualurile care eclipsau filmele proiectate. Să fii participant la Cannes era ca şi cum ai fi fost admis provizoriu într-o frăţie de mănăstire (Palatul Festivalului este "mănăstirea cineaştilor actuali"). S-a păstrat şi astăzi regula respectării unui cod vestimentar - cravată neagră, respectiv rochie- la premierele de seară din Competiţia Oficială, adică un fel de uniformă. De ce nu putem avea o "geologie serioasă a artei cinemaului" în locul "geografiei sclipicioase" etalată la Cannes, se întreba Bazin în 1953, cînd festivalul avea doar 7 ani.  În eseul său disponibil aici, Bazin a observat cum festivalurile funcţionează ca nişte refugii unde artişti şi critici aderă obsesiv şi inutil la un cod strict de reguli. 


Dar aşa cum zice Dennis Lim într-un articol din The New York Times, Cannes are multe feţe şi roluri: bastion al artei, sursă inepuizabilă de glamour, eveniment media şi o vastă piaţă (de film). Unii spun că e prea elitist, alţii că e prea populist. Oricum ar fi, întreaga lume cinematografică ţine cont de ce se întîmplă timp de 10 zile în acest mic orăşel de pe "scumpa" Coastă de Azur. 

Impactul festivalului este enorm asupra a ceea ce cumpără distribuitorii şi,  în cele din urmă, asupra a ceea ce ajunge la cinema. Influenţa Cannes-ului are o istorie veche -după cum scrie Gilles Jacob în cuvîntul preşedintelui- de pe vremea cînd erau invitaţi cineaşti incomodaţi în ţările lor, precum Andrei Tarkovski sau Andrjej Wajda. În viziunea venerabilului organizator (care e sufletul festivalului de peste 40 de ani), Cannes are sarcina de a educa, de a încuraja, de a monitoriza: "semănaţi şi veţi culege Fellni-i de mîine". Şi dă exemplu pe Jane Champion care a venit prima oară în 86 cu trei surtmetraje. Şapte ani mai tîrziu a luat Pame d'or, iar acum e preşedinta juriului Cinefondation şi a secţiunii de scurte. Aş adăuga şi exemplele noastre, Cristi Puiu, Corneliu Porumboiu şi Cristian Mungiu, care iată s-a întors şi el în juriu. 

Gilles Jacob mai spune că Festivalul de la Cannes este "un adăpost al speciilor pe cale de dispariţie". De mîine îl vizitez şi eu. Sper să prind cît mai multe exemplare frumoase şi rare. Sunt sigur că cea mai mare parte a selecţiei merită văzută. Dar am lista mea de curiozităţi şi, totodată, "agenda personală de lucru" pentru următoarele 9 zile: 

Only God Forgives de Nicholas Winding Refn. Am văzut tot de la danez, începînd cu Pusher, iar Drive a fost plăcerea anului 2011. Din nou cu Ryan Gossling, din nou pe fugă, din nou mafie. Nou! Kristin Scott Thomas şi oraşul Bangkok. Existenţialist şi în căutarea unui "răspuns mai înalt" după ce se ia un pic la trîntă cu mitologia greacă, mărturiseşte regizorul.



Cînd se vorbeşte de film independent american Jim Jarmusch e primul nume care vine în minte. E primul care vine şi cînd te gîndeşti la cafea şi ţigări în cinema. Pentru mine, e autorul unora din cele mai bune momente de comedie în cinema, cu Night on Earth.  La Cannes vine cu Only lovers left alive.



La Grande Belleza omagiul lui Paolo Sorrentino către splendidul oraş indiferent din La Dolce Vita. Ard să văd cu ce revine după Il Divo. 



Alexander Payne m-a rupt cu About Schmidt şi Sideways. Nu aşa tare cu Descendenţii. Poate şi-a revenit în Nebraska (titlul filmului şi "judeţul" lui de origine).



The Past, al lui Ashgar Fahradi. Iranianul a făcut A Separation şi About Elly. Distribuţia ultimului e cel puţin interesantă: Berenice Bejo (minunată în The Artist) şi Tahar Rahim (de neuitat în Un Prophete). 


De fraţii Coen nu cred că mai trebuie spus ceva. The Big Lebowski, Fargo, No Country for Old Man  (ca să le numesc pe cele cu profil mai puternic) au făcut istorie. Unul din colaboratorii lor permanenţi, John Goodman va fi şi el la premiera Inside Llewin Davies. Nu ştiu dacă să zic ceva şi de Timberlake... 


Couscous de Abdelatiff Kechiche mi-a plăcut suficient de mult cît să vreau să ajung la Viaţa Adelei.


Takashi Miike, maestrul japonez al şocului, ne-a lăsat multora sechele cu Audiţia. Sper ca Wara no tate să nu doară aşa tare (deşi titlul sună ca un hit de Connectr).


După două filme cu pandemii, viruşi, pastile şi Jude Law, Steven Soderbergh aka Mr. Ocean's 13-14 vine cu Behind the Candelabra. Un pianist pe nume Liberace jucat de Michael Douglas? Hmm, nu sună aşa rău.



După ce s-a jucat cu genurile ca în tinereţe cu The Ghost Writer şi Carnage, Roman Polanski mai are putere (să vedem cîtă) pentru Venus in Fur, la cei 80 de ani ai săi (şi peste 30 de filme).



Iar asta e doar o parte din competiţia oficială. Secţiunea Un Certain Regard e deschisă de Sofia Copolla cu The Bling Ring. Şi mai sunt Cinefondation, Semaine de la Critique, scurtmetrajele şi proiecţiile Cannes Clasics. Va fi desigur şi multă "geografie" fără substanţă, dar sper să intru un pic şi în "geologie".

Un regizor (cu nume imposibil) premiat recent cu Palme d’or spunea despre Cannes că e o "minunată desprindere de realitate". Îmi doresc să rămân totuşi cu picioarele pe pământ (chiar dacă în Cannes sunt întinse covoare roşii peste tot) şi cu cîteva filme. Nu ştiu cît timp şi internet voi avea la dispoziţie ca să ofer corespondenţe vaste, dar voi oferi măcar rapoarte scurte. Pentru can-cannes-uri live (gen ce regizor celebru am călcat pe picior) vă invit să urmăriţi profilul meu de Twitter: @ilMircu  

Cîteva mulţumiri înainte de plecare (mîine la ora 16 ar trebui să ajung la Nisa):

- Revista 24 Fun de Timişoara şi Arad pe care o reprezint (în special Andreei Ciobanu, pentru ajutorul cu documentaţia)
- Adinei Baya, pentru "know-how" şi pentru că a stabilit un precedent (fun-fact: e şi anul ăsta pe lista cu cei 17 jurnalişti acreditaţi din România, dar a preferat să meargă la TIFF :)
- prietenilor care m-au încurajat să plec (se ştiu ei)
- şi mai ales magazinului de cosmetice naturale Lady Bio, primul meu partener de drum (şi singurul pînă acum) care mi-a pus şi cîteva produse de igienă personală în bagaj (au şi pentru bărbaţi), ca să fiu mai prezentabil (ştiu că nu vă plac advertorialele, dar Lady Bio merită măcar unul). Vă invit să vizitaţi magazinul (str. Emanoil Ungureanu, nr. lîngă Sandwich Factory) şi dacă spuneţi că aţi aflat de la mine, cine ştie?, s-ar putea să primiţi şi o reducere :)

Un comentariu:

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.