Marele Ecran: You will meet a tall dark stranger (2010)

duminică, 26 decembrie 2010

You will meet a tall dark stranger (2010)

A tale of love and sound... told by fools

rating: Brainwash

Woodie Allen isi are desigur publicul sau, din care eu nu fac parte, dar asta nu ma impiedica sa apreciez un film atunci cand imi place cu adevarat. Spre exemplu, precedentul Vicky Cristina Barcelona, mi s-a parut o inutilitate totala, dar ultimul sau film, You Will Meet A Tall Dark Stranger, imi apare de departe mult mai reusit. Noua dramedie a lui Allen exceleaza in doua privinte: distributia actorilor si scenariul, mai exact dialogul. Desi filmul transpira a stil woodian din cap pana in coada: personaje cu probleme, intorsaturi amuzante, drama sociala si familiala si naratorul voice-over care stie finalul povestii, filmul asta a reusit sa-mi mentina atentia. Si asta cu atat mai mult cu cat e despre nimic sau, in general, despre viata, iubire si cautarea fericirii. A tale of sound and fury... Figurile din aceasta poveste sunt oameni obisnuiti marcati de griji si de nesiguranta, oameni nemultumiti de ce au sau convinsi ca pasarea de pe gard e mai de pret. E usor sa te raportezi la cel putin unul din ei.

Filmul circumscrie o familie de 4 personaje: parintii, fiica si sotul ei, dar implica secvential si alte personaje care intr-un fel oglindesc actiunile personajelor principale, ori mai clar, le inscriu intr-o "banalitate" deprimanta. Alfie (A. Hopkins) si Helena (Gemma Jones) sunt un cuplu care se desparte dupa 40 de ani de casnicie: Alfie trece prin criza barbatului de 60 de ani care-si cauta tineretea si libertatea (fitness, haine noi, apartament de burlac etc). Nevasta sa cade in depresie si intra pe mainile unei ghicitoare sarlatane, Crystal Delgiorno, care-i spune exact ce vrea sa auda: astrele converg, razele cosmice se rasfrang, strainul o asteapta la drum de seara, etc. Intrata pe cararea asta nu dureaza mult pana sa viseze la reincarnare (doar pentru ca asta ar insemna ca a fost mai fericita intr-o alta viata) si apoi sa renunte la ratiune. Nici fiica Sally (Naomi Watts) nu o duce mai bine. Secretara la o galerie de arta, doamna se destrama singura intre distanta profesionala fata de seful ei Greg (A. Banderas), care ii da/sau nu ii da semnale gresite, si raceala conjugala fata de sotul ei, Roy (James Brolin) scriitor de-un singur roman, esuat lamentabil in orice alta activitate. Atat Banderas cat si Brolin au niste roluri care mie imi par dintr-un registru diferit, Antonio fiind galant dar rezervat, iar Brolin excesiv de intelectual (nu intr-un sens rau). Amandoi sunt exemplari.

Patratul familial se rupe la colturi si fiecare incepe sa faca pui dramatici cu personaje din esalonul doi: Alfie isi face de cap si se insoara cu o actrita/prostituata care-i toaca banii, Helena intalneste strainul mic, chel si pasionat de ocult care i se potriveste, Sally divorteaza si incearca viata pe cont propriu iar Roy gaseste in sfarsit o muza in rosu (superba Freida Pinto din Slumdog Millionaire, acum majora) si, pentru ca nu-i era suficient, ca intr-o comedie neagra, fura romanul unul prieten decedat si da lovitura. Din nefericire filmul se termina cu 10 minute prea repede fara a oferi un deznodamant noilor situatii dar intuiesc ca, evident ca asta s-a dorit, sa fim serviti cu o felie de destin si sa ne cautam singuri desertul. Morala ar fi sa nu mai cautam deserturi in cofetariile de vis-a-vis ca probabil e unul destul de gustos si in frigiderul de acasa. Pofta buna...