vineri, 17 decembrie 2010

The limits of control

De mult asteptam ocazi sa povestim despre Jim Jarmusch. Mai ales de cand prietenii nostri de la Mokum Cafe au inchinat un veritabil altar fotografic lumii din Coffee and Cigaretes. Iti trebuie o anumita stare sa vezi Jarmusch. Si sa vorbesti despre filmele lui. Ai putea-o face, iata, intr-o cafenea cocheta de langa Unirii (nascuta si din dragoste de J.J.), in timp ce urmaresti alene miscarea strazii prin peretele de sticla si printre aburii unei cafele Robuste din Africa, de unde e si Isaach de Bankole (anti-eroul din The Limits of Control). Am banuiala ca Nicu Mihali a savarsit un asemenea ritual tamaduitor, de vreme ce ne regaleaza cu acest al doilea Guest Post.
Motto:

The best films are like dreams you're never really sure you had (Blonde).

Să stabilim de la început: Jim Jarmusch este considerat cel mai mare regizor de film independent, din America, ceea ce pentru unii reprezintă o recomandare iar pentru alţii un motiv în plus de a-l ocoli.

Ultimul film al lui Jarmusch este mai greu de „accesat” decât ultimul Lynch. Până la acest ultim film, să compari opera lui Jarmusch cu cea a lui Lynch era o gafă impardonabilă şi care nu putea fi tolerată nici celui mai neavizat spectator de film. Şi totuşi.... Jarmusch ne serveşte un film ermetic, în care mixează texte filozofice, ucigaşi cu sâmbrie, trafic de diamante în cutii de chibrituri, muzică, mexicani, blonde, obiecte decorative, obiecte inutile, artă modernă şi postmodernă (momentele în care personajul principal se reculege într-un muzeu).

Filmul de fata marchează şi mărirea distanţei dintre regizor şi vechii lui actori fetiş (mă refer în primul rând la Tom Waits şi Roberto Benigni) şi consolidarea (pentru acest statut) a altuia: Bill Murray aflat la, cel puţin, a treia colaborare cu Jarmusch dupa excelentul Broken Flowers (2005), prezent şi pe marile ecrane din România și câștigător, printre altele, a Marelui Premiu la Cannes din 2005 şi Coffee and Cigarettes.

Bazat pe un scenariu de numai 25 de pagini (era fatalmente normal ca imaginea să fie punctul forte), The Limits Of Control este un film extrem de greu de „consumat” iar mai apoi de „digerat”. Suprarealist, bizar, cu accente (grave) de absurd, thriller simbolist, dacă o fi existând aşa ceva – (cam până aici s-ar putea împinge comparaţia cu Lynch) în final se transformă într-un film-parabolă şi o fină satiră politică. Un film adevărat, pentru adevăraţii iubitori de film, pentru consumatorii hard de cinema (un critic american l-a numit chiar „paradisul cinefililor”) pentru care poate funcţiona ca un puzzle (e drept, nu atât de facil ca cel propus de Enchanted ( r. Kevin Lima, 2007) care îi viza exclusiv pe iubitorii de desene animate marca Disney). Două exemple, doar:

1. Personajul Tildei Swinton (Blonde) atunci cand vorbeste despre o pasare care se zbate intr-o camera plina de nisip face referire la o scena din Calauza lui Tarkovsky.

2. Filmul finlandez pomenit de Guitar (personaj interpretat de John Hurt) este La vie de boheme regizat de Aki Kaurismaki, un foarte bun prieten al lui Jarmusch.

The Limits Of Control este povestea unui ucigaş plătit (Lone Man interpretat de Isaach de Bankole) implicat în traficul de diamante si practicant al unei forme bizare de yoga. Acţiunea lipseşte aproape total şi se petrece în Spania. Misiunile lui se reduc la a aştepta (uneori şi cîteva zile) un semn din partea celor care l-au angajat. Aceştia îl contatctează prin diferite personaje (unele mai ciudate decât altele), care folosesc un limbaj codat şi încearcă să-l provoace la discuţii legate de artă, muzică, cinema etc.

The Lone Man este un personaj memorabil. Nu foloseşte niciodată arme de foc (le urăşte), nu se atinge niciodată de femei (cel puţin nu în timpul serviciului), doarme cu ochii deschişi, nu mănâncă decât fructe (pere), bea doar cafea, vorbeşte foarte puţin (tot ce spune în film nu acoperă mai mult de un sfert de pagina format A4). Singura armă de care se foloseşte e IMAGINAŢIA iar în cazuri extreme o strună de chitară. Este „bolnav de conformism” contagios (urmează întocmai ordinele celor care l-au contractat), impasibil, insensibil. Aminteşte vag de un personaj celebru al lui Jarmusch: Samuraiul afroamerican din Ghost Dog (1999), probabil cel mai bun film al lui. În final îl găsim pe Lone Man acţionând pe cont propriu, înarmat doar cu o (sus amintita) strună de chitara şi argumentul prin care îşi justifică actiunea: REALITATEA E ARBITRARĂ.

The Limits Of Control este un film care îti lasă un usor sentiment de frustrare. E prea ermetic, alunecos (îţi scapă printre degete). Ai vrea să fi înţeles mai mult. Dar totuşi, un film care nu se uită uşor. Ţi-a plăcut sau nu, asta chiar nu contează. Trebuie doar să parcurgi „calvarul” vizionării. Un film la care trebuie să fii deja intr-o stare „specială” ca să-ţi placă . O glumă pretentioasă, extrem de bine filmată. (Nicu "Badea" Mihali)

Trailer

4 comentarii:

  1. Bun de tot acest film plin de simblorui. In timp ce il vizionezi ai impresia ca esti intr-o lume bizara, linistita in care oamenii sunt diferiti, dar cu toate acestea te captiveaza. Preferatele mele in materie de Jarmusch raman Dead Man, The limits of control si Broken flowers.
    Felicitari pentru recenzia excelenta!

    RăspundețiȘtergere
  2. Eu nu am prins partea cu satira politica din film. Cine stie, o fi ascunsa bine.
    Dar o comparatie mai la indemana este cu The American, nu credeti? Sigur, sunt construite diferit, dar cele cateva asemanari sunt prea izbitoare pentru a fi ignorate.

    RăspundețiȘtergere
  3. Și mie mi-a plăcut recenzia, ba chiar m-a convins să încerc să mă las lunecând spre limitele controlului. :D

    RăspundețiȘtergere

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.