luni, 6 decembrie 2010
Le temps detruit tout
Cu parere de rau declaram inchis concursul Pseudokinematikos. Am avut numai doi participanti si, deci, doi castigatori (Carmen Stepan si Costi Tudurache). Se pare ca Marian Radulescu, autorul cartii -premiu, are dreptate cand spune ca tinerii de azi "nu pot sta locului", nu sunt "pregatiti sa contemple". Sau cum ziceam eu in prefata: "Capodoperele de acum trei patru decenii n-au cum să intre în meniul unui cinevorator pentru că le-ar considera vechi, expirate, dinaintea erei noastre." Poate totusi Gaspar Noe nu are dreptate cand zice ca "timpul distruge tot". Poate ca timpul va da dreptate filmelor din carte. Pseudokinematikos a iesit de sub tipar zilele trecute si in curand, daca va razganditi, o veti gasi in librarii. Mai jos gasiti recenzia lui Costi la Reconstituirea (1968) si una la Meandre (1967), trimisa tot de Carmen.
Până să ştiu de concursul anunţat de voi n-am văzut filmul regizat de Lucian Pintilie. Mi-a plăcut şi zic că se numără printre acele filme care nu pierd din atracţia avută la premieră sau momentul în care au ajuns să fie în atenţia cinefililor (după un început poate nedemn de interes). Filmul rămâne proaspăt şi la 40 de ani după lansare.
E la începutul lui o secvenţă care, comprimat, cuprinde motivaţia existenţei filmului. Cadrul acela portret cu miliţianul e asemenea unui moment în care eşti înghesuit la colţ de cineva care nu-ţi face deloc plăcere şi de care te fereşti. Felul acela de încadratură exprimă cumva fobia faţă de sistemul totalitar. Tot ce vrei e doar să te lase în pace şi să scapi de el. Altfel, povestea e construită în aşa fel încât să capteze atenţia, să o asculţi până la capăt. Personajele sunt fiecare în parte o pată de culoare, aşezate toate în scenă pentru ca povestea să fie captivantă, dublate de actorii potriviţi la locul potrivit. Nu aveam idee că Phoenix sunt aşa de demult! :)
„Reconstituirea” este şi-n prezent un film valabil şi după cum spunea un prieten – actual, în sensul în care istorii din acestea ale autorităţii iraţionale sunt şi acum, moştenite de atunci. (Costi Tudurache)
E la începutul lui o secvenţă care, comprimat, cuprinde motivaţia existenţei filmului. Cadrul acela portret cu miliţianul e asemenea unui moment în care eşti înghesuit la colţ de cineva care nu-ţi face deloc plăcere şi de care te fereşti. Felul acela de încadratură exprimă cumva fobia faţă de sistemul totalitar. Tot ce vrei e doar să te lase în pace şi să scapi de el. Altfel, povestea e construită în aşa fel încât să capteze atenţia, să o asculţi până la capăt. Personajele sunt fiecare în parte o pată de culoare, aşezate toate în scenă pentru ca povestea să fie captivantă, dublate de actorii potriviţi la locul potrivit. Nu aveam idee că Phoenix sunt aşa de demult! :)
„Reconstituirea” este şi-n prezent un film valabil şi după cum spunea un prieten – actual, în sensul în care istorii din acestea ale autorităţii iraţionale sunt şi acum, moştenite de atunci. (Costi Tudurache)
Un meandru, pentru a exista, are nevoie de doua conditii: un plan cat mai putin inclinat, care sa lipseasca apa de forta gravitatiei si o perspectiva spatiala asupra meandrului. Privit doar din apropiere, acestuia nu i se vede forma, care este insasi esenta sa, si va parea o simpla curgere de apa. Sa analizam implicatiile celor doua conditii in film. Lipsa planului inclinat sau a orientarii genereaza nemiscarea sau 'baltirea' iar apa meandrica va folosi orice obstacol ivit ca 'pretext' pentru o noua serpuire, o noua 'invaluire' sau indepartare de tinta. In sens figurat, un spatiu meandric este unul auto-construit si acceptat.
In film (Meandre de Mircea Saucan), personajul cel mai aproape de ceea ce s-ar numi un personaj meandric este Anda. Ea 'balteste' sau cel mult penduleaza intre Petre si Constantin, fiind pentru inceput un personaj al starilor statice, fiziologice, orizontale (foame, frig, siguranta). Ceea ce o atrage spre Petre pare a fi 'ludicul' lui (picioroangele, acrobatiile, trompeta lui Gelu). De altfel si primele secvente de dragoste dintre cei doi sunt inchipuite ca un carusel al vibratiilor sonore, fara prea multa interioritate. Petru, desi parcurge si el un traseu fragmentat, poarta cu sine pulsiunile creatoare, (sau dorinta de razbunare) care il tin in miscare. El nu intra in categoria meandrelor. In privinta lui Constantin, viata decurge liniar departe de orice serpuire, Constantin nu cunoaste sincoparea traseului, este perfect incadrat in matricea socialului, la fel ca si arhitectura sa.
Filmul prilejuieste insa miracolul care va da drumul apelor interioare ale Andei si pe care il va mijloci Gelu, fiul lui Constantin. Gelu vine cu schimbarea perspectivei: pentru a se intelege pe sine intreprinde o 'vizionare' asupra destinelor celorlalti. El intelege ca este parte a acestui intreg spatio-destinal si nu doar un simplu individ. La randul sau, miscarile lui fiintiale vor trimite vibratii in sufletele celor trei, miscandu-le, indemnandu-le spre regasirea de sine. Aceasta atentie asupra perspectivei, a unghiului sub care sunt privite lucrurile, este unul dintre motivele filmului. La propriu, Gelu il urmareste pe Petru dintr-o ipostaza aeriana. La inceputul filmului, atarnat cu capul in jos de un 'pendul' , Gelu traieste schimbarea de perspectiva, limita inferioara ('nivelul marii') devine limita superioara (varful brazilor).
La randul sau, intr-o intalnire cu Anda, Petru aminteste de frescele exterioare al manastirilor, create pentru poporul din 'afara' bisericii. Daca frescele au in interior o 'functionalitate' liturgica, puse in exterior dobandesc functia de a interioriza exteriorul. In lumina acestor noi perspective spatiale, Gelu va avea amplitudinea de a da vietii o definitie fundamentala : viata este o unitate, care ia forme atat morale cat si materiale, la fel de legitime amandoua, disculpand-o intr-o oarecare masura pe Anda. Nu aderenta la material este culpa Andei ci caracterul ei meandric. Dansul din biserica, aparent profanator ilustreaza definitia. Daca schimbam perspectiva, realitatile ontologic diferite creat-increat, material-spiritual, nu doar ca pot coexista dar nu pot fi separate.
Arheologia destinala intreprinsa de Gelu genereaza in personaje aproape o obsesia asupra trecutului. Numeroase secvente din film sunt rememorari, memorii, evocari. Trecutul se regaseste in prezent si impreuna prefigureaza viitorul, spune Gelu. Cu alte cuvinte, reconcilierea cu propriul trecut este o conditie a prezentului si explica interesul personajelor pentru evenimentele pe-trecute.
Spre deosebire de biserica a carei tampla de lemn poate fi extirpata pentru a fi inlocuita cu cea originara din piatra, la nivel uman, asemenea extirpari sunt imposibile. Restaurarea, la nivel uman, nu se poate face prin extirpare, ci prin intelegerea propriei realitati si aceasta presupune regasirea de sine. Aceasta regasire va prilejui, spre finalul filmului, o intalnire in iubire de o sensibilitate aparte intre Anda si Petru in contrast cu caruselul orizontal ale primelor intalniri. Despartirea lor definitiva inseamna reevaluarea propriului destin si iesirea din spatiul meandric.
Categorii:
Cinema Paradiso,
Concurs,
Film Romanesc
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.