duminică, 15 aprilie 2012

Pascal (III)

Asa cum cere traditia punem si noi astazi pe masa de Paste cateva bucate crestine mai deosebite care speram din toata inima sa nu va cada prea greu la stomac. Cel mai bine e sa ascultati sfatul medicului si sa nu le consumati deodata. Lasati-va timp pentru digestie.

The Apostle (1997). O drama scrisa, regizata si interpretata de Robert Duvall pe care fi indicat sa n-o ignoram. Rolul pastorului Euliss Dewey i-a adus lui Duvall o nominalizare la Oscar iar mie unul din cele mai memorabile portrete facute in cinema “predicatorului modern”. The Apostle e povestea unui pastor penticostal din tata-n fiu, crescut cu o singura nazuinta in suflet, aceea de a face “lucrarea Domnului”. Dar Sonny nu e un pastor oarecare. E un adevarat credincios si un orator inzestrat dar, mai mult decat atat, e constient de natura sa pacatoasa. Are familie dar isi inseala nevasta (Farrah Fawcett) ceea ce-i distanteaza si o face pe femeie sa-l insele la randu-i si sa-i “fure” apoi, cu acte, parohia. Cand temperamentul sau il conduce spre violenta, Sonny sterge putina si apuca drumul pribegiei. Pasii ii vor fi insa indrumati spre o mica comunitate din Louisiana unde va incerca s-o ia de la zero, ca Apostolul E. F., ispasindu-si pacatul prin infiintarea unei parohii si predicarea cuvantului lui Iisus.

Desi am fost inclinat sa spun pas inca unui film religios, totusi, prezenta lui Duvall in realizarea acestuia m-a convins sa-i dau o sansa. M-am bucurat astfel sa vad un personaj deloc stereotipic, un veritabil “om bun” dar totodata unul complex si cu defecte ca toti ceilalti. Filmul are un curs departe de a fi previzibil si nu sufera de artificialitate iar oamenii prezenti in el sunt vii, reali si actioneaza in concordanta cu natura lor.

Faust (2011). Nu exista foarte multe adaptari ale lui Faust in cinema. Afara de cea realizata de Murnau in 1926 pe care o recomand numai celor cu aplecare catre studierea acelei perioade, singura mai provocatoare e ecranizarea lui Aleksander Sokurov. Inspirat deopotriva din scrierile lui Goethe si Thomas Mann, Sokurov induce propria viziune -stilizata si atmosferica- asupra unei opere de notorietate, transformand-o intr-una mai putin despre vanzarea sufletului pentru iubire cat despre putere si control prin tentatii. Anton Adasinsky interpreteaza la perfectie un Mefistofel nu infricosator ci dezgustator la modul visceral, un camatar insinuant, duplicitar si ciorovaitor care-l atrage pe falitul doctor Faust intr-o afacere dubioasa. Plimbandu-l pe ulite pietruite, Mefisto i-o scoate in cale pe Margareta cea frumoasa ca un inger, il pune in situatia de a-i omori fratele, de a o seduce, iar cand e pe cale sa o piarda, oferindu-i-o pe tava alaturi de hartie si penita.

Extravaganta lui Sokurov e aidoma unei viziuni de cosmar laptos pictata de-un maestru flamand. Pe alocuri imaginea e distorsionata asemenea unui delir mistic, punand viziunea excentricului regizor pe seama unui episod de febra cretoare. Alteori totul seamana cu o succesiune de fotografii ingalbenite de timp. Amosfera creata e in permanenta apasatoare, gotica, sparta de culorile vii in care imaginatia alchimistului o percepe pe Margareta. Periplul damnatului alaturi de ispititorul sau companion e imbibat de dialog filozofic pe marginea naturii umane, a credintei, Rai-Iad, bine rau. Remarcabila e insa pozitia inferioara in care se aseaza Mefistofel, aproape servila, care fara indoiala ca-i permite mandrului om de stiinta sa-si pastreze macar orgoliul, daca sufletul tot si-l pierde. E o excelenta expunere a conflictului om-diavol in plan intelectual si a ideii de putere exercitata prin insinuare si ghicire a adevaratei slabiciuni din om.

Cu o cinematografie fara cusur, interpretari remarcabile, decoruri, efecte si locatii splendide, intre care un Iad situat in zona gheizerelor vulcanice din Islanda, cu un dialog infernal si la fel de obositor ca miscarile invazive de camera, aceasta poveste sokuroviana e efectiv impresionanta. Probabil de asta juriul condus de Aronofski i-a dat Leul de Aur la Venetia.


Quo Vadis (1951). Produs in vremurile de aur ale marilor studiouri si putand fi asezat alaturi de marile epopei istorice ca Ben Hur sau The Ten Commandments, Quo Vadis e la randul sau un epic istoric de proportii biblice. Ecranizare dupa romanul lui Sienkievicz, pelicula lui Mervyn LeRoy e un spectacol de culoare si figuratie, desi nu pot aprecia cat de fidel sursei. Presupun insa ca la aproape 180 de minute filmul cuprinde suficient de mult din carte iar oricine are nevoie de o mai mare densitate si complexitate narativa n-are decat sa se indrepte spre biblioteca. Povestea e una istorico-religioasa ce aseaza mesajul crestin in inima cetatii eterne, Roma lui Nero, abia intrata in groteasca perioada de decadere morala care-i va aduce sfarsitul. Exponentul principal al acestei decadente e nimeni altul decat Nero, inchipuit aici de Peter Ustinov ca un imparat infatuat si depravat, cu tendinte maniacale si sadiste. Plus suferind de complexul divinitatii si vinovat de matricid. La polul opus se afla Marcus Vinicius (Robert Taylor) un general de armata intors de pe front care isi cauta odihna in bratele unei fecioare crestine, Ligia.



Refuzat fiind, generalul apuca calea romana -“cucereste si stapaneste cu forta”- descoperind insa esenta credintei iudeo-crestine de la inceput de mileniu I. Mesajul pur crestin de pace si dragoste propovaduit de apostolii Petru si Pavel isi face loc in inima inmuiata deja de flacara iubirii pentru Ligia. Cand Nero arde Roma si ii scoate ca vinovati pe crestini, aruncandu-i la propriu in gura leilor, Vinicius pune la indoiala “legea romana” si se alatura prigonitilor. Desi plat ca efect emotional si liniar si in actiune, filmul exceleaza in recrearea minutioasa a perioadei istorice. Decorurile imense ale Studiourilor Cinecitta, miile de figuranti, cele 32 de mii de costume (record), imaginea asemanatoare cu a picturilor religioase si cele cateva scene istorice (arderea Romei si prigonirea crestinilor) il fac o experienta vizuala multumitoare. Best moment: infruntarea titanica a lui Ursus (protectorul Ligiei) cu un taur.

the rise and fall of Peter

De citit si:
Pascal I
Pascal II


Un comentariu:

  1. De Faust se tot vorbeste, si sper sa apuc si eu sa-l vad cat de curand. La Goethe, Faust e salvat.

    RăspundețiȘtergere