vineri, 17 octombrie 2014

Comedy Cluj: corespondente din orasul comediei (2)

A doua zi de festival a debutat cu o conferinta de presa la care au participat cele doua jurii insarcinate sa aleaga castigatorul la competitia internationala respectiv cele mai reusite scurt-metraje independente si studentesti. In esenta discutiile s-au purtat asupra modului in care vor aprecia filmele vazute, starea actuala a filmului de comedie si importanta subtextului, a umorului inteligent, in raport cu cel simplu, de suprafata, menit sa produca rasul. Cu totii au apreciat selectia competitionala ca fiind una deosebit de diversa si inteligenta adresand situatii si idei care raman cu tine si dupa ce parasesti sala.


Doar doua filme am reusit sa vad ieri: o comedie franceza de Sylvain Chomet si una britanica cu Steve Coogan, filme foarte diferite intre ele, actionand asupra unor resorturi interioare distincte insa oferind in final o stare de buna dispozitie comparabila.



Attila Marcel, primul live-footage al francezului Sylvain Chomet (cunoscut pentru animatiile Les triplettes de Belleville, L’Illusionniste) e o admirabila tentativa de a recreea bizarul si neconventionalul care misuna liber prin animatiile sale intr-o lume cat de cat palpabila si supusa unor rigori filmice cumva diferite. Populat de personaje cu o puternica individualitate, marcate de idiosincrezii si centrat pe un erou mut in pielea unui barbat imatur rasfatat de 2 matusi excentrice si posesive, Attila Marcel e proaspat si parfumat ca o infuzie de plante cu efecte halucinogene. Filmul e in mod vizibil o tentativa de a intra in tagma dominata de autori ca Jean Pierre Jeunet sau Michel Gondry, acordand o atentie deosebita imaginii si creand o atmosfera de carnaval al simturilor. Protagonistul e un pianist orfan pe nume Paul Marcel, usor autist si retras in sine, care intra in atentia vecinei sale Madam Proust, priceputa in tratamente alternative cu ierburi magice si madelaine. Ea il va ajuta sa deblocheze niste amintiri reprimate despre disparitia parintilor sai si astfel sa intre pe un fagas de normalitate. Efectul e un sir repetat de expeditii in adancurile memoriei, cu secvente spectaculoase si momente muzicale inedite (Chomet a compus si coloana sonora) in urma carora iesi complet curatat de orice vibratie negativa. Un film nostalgic, intrigant, senzorial si cu o muzica si o scenografie remarcabile.



Imediat dupa am fugit sa prind Alan Partrige: Alpha Papa, o comedia britanica care marcheaza tranzitia spre marele ecran a faimosului personaj pe care Steve Coogan l-a interpretat in TV si radio incepand din 1991. Filmul exploreaza mai in adanc personalitatea lui Partridge, un DJ de radio devenit un fel de celebritate locala dar pe cale sa fie concediat dupa preluarea postului de catre un gigant media orientat catre schimbare. Manevrand situatia astfel incat sa fie altcineva concediat, Partridge creeaza o situatie de criza, caci colegul sau de radio revine in studio cu o arma si ia ostatici. Nebunia continua cand politia il face pe Partridge omul de legatura negociind prin el eliberarea ostaticilor. Cu un scenariu semnat de 5 oameni (intre care si Coogan) filmul regizat de Declan Loweny e o comedie dementa, ofensatoare si ireverentioasa de laun capat la altul. Meritul e indeosebi al lui Steve Coogan care reuseste sa-l dezvaluie pe Alan ca un tip detestabil, un narcisist arogant si las dar fara indoiala plin de un umor contagios. Am ras la acest film cum n-am mai ras de mult, iar asta in ciuda faptului ca unele scene sunt atat de “incorecte politic” si de gresite incat m-am rusinat de propria mea distractie.

Trailer

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu