duminică, 25 noiembrie 2012

Nu trageţi în regizor!

Poţi pastişa mai multe genuri cinematografice cu tradiţie, în special hollywoodiană, şi detona o serie de convenţii bine împământenite, dar fără să cazi în ridicol şi, mai mult, să transmiţi o senzaţie autentică de melancolie? Poţi să scoţi spectatorul din poveste, dar să-l aduci imediat înapoi de mai multe ori, timp de 80 de minute? Poţi să stârneşti râsul, dar să nu abdici de la seriozitate în acelaşi film? Alăturarea comediei şi (melo)dramei a fost specialitatea lui Chaplin. Însă cineastul britanico-american nu a fost nevoit să chestioneze convenţii, asta pentru că el însuşi a fost creatorul unui adevărat stil, neegalat de nimeni ulterior. 


Modernitatea postbelică prin care a trecut cinematografia din întreaga lume a amplificat gândirea filmului asupra lui însuşi. În Franţa, Noul Val a combătut acel cinema clasic şi confortabil pentru public şi a pus în loc ceva cu totul nou, glorificând tinereţea. Lipsit de radicalismul colegului său Godard, dar şi de înclinaţia spre lumi interioare caracteristică lui Resnais, Tuffaut propune cu Tirez sur le pianiste (1960), al doilea său lungmetraj, după debutul răsunător cu Les quatre cents coups (1959), o regândire ludică a felului comun de a privi un film. În ciuda eşecului de public de la vremea respectivă, situaţie remediată imediat prin succesul cu Jules et Jim (1962), Tirez sur le pianiste este, şi astăzi, de o prospeţime debordantă. După cum a şi recunocut, Truffaut pastişează filmele hollywoodiene de serie B, adaptând un roman policier american. 


În Tirez sur le pianiste, Truffaut nu pare a se lua aproape niciodată în serios (dar merită oare cinemaul, stimulator de senzaţii şi emoţii, o supralicitare a importanţei sale?) şi face cu ochiul spectatorului la tot pasul. Ne trage parcă de mânecă şi ne spune: nu mai lua totul în tragic şi acceptă convenţia mea jucăuşă de a pastişa... convenţii. Este dreptul fiecărui spectator să meargă sau nu pe mâna unui astfel de regizor, însă trebuie amintit că, în ciuda aparenţelor, Truffaut nu blufează. Dovada o constituie finalul melancolic, în care protagonistul (intrepretat de Charles Aznavour, care face, după unii, cel mai bun rol al său în cinema) cântă singur la pian, după două iubiri eşuate tragic şi întâmplări grave la care ia parte împotriva voinţei sale.

Fidel ideilor Noului Val, care a desfiinţat tradiţionalismul şi clasicismul unei cinematografii franceze cu semne vizibile de închistare, Truffaut, asemeni lui Godard, nu acordă o atenţie prea mare corectitudinii tehnice, explicitării resorturilor psihologice ale personajelor sau principiului cauză-efect în derularea acţiunii. Există numeroase scene ce par lăsate acolo doar pentru frumuseţea unui gest sau a unui chip, neadăugând nimic esenţial din punct de vedere dramaturgic.

Tirez sur le pianiste are un fir narativ coerent şi conţine o gamă largă de „ustensile” folosite des în cinema: muzică, suspans, urmăriri, dialoguri, flashbackuri, personaje recognoscibile, diverse tipuri de planuri şi mişcări de aparat familiare. Numai că Truffaut alege să le combine şi să le fructifice într-un mod diferit de cel cu care suntem obişnuiţi, chiar şi astăzi, după mai bine de 50 de ani.     

Ionuţ Mareş 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.