duminică, 25 noiembrie 2012
Nu trageţi în regizor!
Modernitatea postbelică prin care a trecut cinematografia din întreaga lume
a amplificat gândirea filmului asupra lui însuşi. În Franţa, Noul Val a
combătut acel cinema clasic şi confortabil pentru public şi a pus în loc ceva
cu totul nou, glorificând tinereţea. Lipsit de radicalismul colegului său
Godard, dar şi de înclinaţia spre lumi interioare caracteristică lui Resnais,
Tuffaut propune cu Tirez sur le pianiste (1960),
al doilea său lungmetraj, după debutul răsunător cu Les quatre cents coups (1959), o regândire ludică a felului comun de a
privi un film. În ciuda eşecului de public de la vremea respectivă, situaţie
remediată imediat prin succesul cu Jules
et Jim (1962), Tirez sur le pianiste
este, şi astăzi, de o prospeţime debordantă. După cum a şi recunocut, Truffaut
pastişează filmele hollywoodiene de serie B, adaptând un roman policier
american.
În Tirez sur le pianiste, Truffaut nu
pare a se lua aproape niciodată în serios (dar merită oare cinemaul, stimulator
de senzaţii şi emoţii, o supralicitare a importanţei sale?) şi face cu ochiul
spectatorului la tot pasul. Ne trage parcă de mânecă şi ne spune: nu mai lua
totul în tragic şi acceptă convenţia mea jucăuşă de a pastişa... convenţii.
Este dreptul fiecărui spectator să meargă sau nu pe mâna unui astfel de regizor,
însă trebuie amintit că, în ciuda aparenţelor, Truffaut nu blufează. Dovada o
constituie finalul melancolic, în care protagonistul (intrepretat de Charles
Aznavour, care face, după unii, cel mai bun rol al său în cinema) cântă singur
la pian, după două iubiri eşuate tragic şi întâmplări grave la care ia parte
împotriva voinţei sale.
Fidel ideilor Noului Val, care a desfiinţat tradiţionalismul şi clasicismul
unei cinematografii franceze cu semne vizibile de închistare, Truffaut, asemeni
lui Godard, nu acordă o atenţie prea mare corectitudinii tehnice, explicitării
resorturilor psihologice ale personajelor sau principiului cauză-efect în
derularea acţiunii. Există numeroase scene ce par lăsate acolo doar pentru
frumuseţea unui gest sau a unui chip, neadăugând nimic esenţial din punct de
vedere dramaturgic.
Tirez sur le pianiste are un fir narativ coerent şi conţine o
gamă largă de „ustensile” folosite des în cinema: muzică, suspans, urmăriri,
dialoguri, flashbackuri, personaje recognoscibile, diverse tipuri de planuri şi
mişcări de aparat familiare. Numai că Truffaut alege să le combine şi să le
fructifice într-un mod diferit de cel cu care suntem obişnuiţi, chiar şi
astăzi, după mai bine de 50 de ani.
Ionuţ Mareş
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.