miercuri, 21 noiembrie 2012
Cîteva constatări după...
.
.
Era frenezie în faţă la Capitol. Oameni care căutau bilete. Oameni care dăruiau bilete. Cîţiva dezamăgiţi că nu mai erau locuri (se terminaseră imediat după ora 14.00). Deşi, puţin înainte să înceapă filmul, s-a putut intra şi fără bilet. Sala de 800 de locuri a fost plină ochi (s-a stat şi în picioare). N-am mai văzut Capitolul aşa de la premiera Matrix, acum mulţi ani. Părea de necrezut.
Ce relatez acum nu s-a întîmplat în zilele de glorie ale cinematografelor de stat. S-a întîmplat aseară, la proiecţia specială După Dealuri. Sala Filarmonicii din Timişoara a fost din nou, pentru trei ore, bătrînul cinema Capitol. M-a bucurat setea de cinema a timişorenilor. Aseară, oraşul a avut cinematograful pe care l-ar merita.
În timp ce s-a văzut că există public (în speţă pentru film românesc), au fost evidente şi lipsurile dureroase. Absenţa unui spaţiu real de cinema la Timişoara. În imensa sală Capitol, ecranul mobil pe care s-a proiectat era doar o cîtime din imensul cearşaf de altădată. A remarcat cu tristeţe condiţiile de "cămin cultural" şi invitatul special, regizorul Cristian Mungiu, care sublinia că ar dori să mai vadă în România şi Filarmonici transformate în cinematograf (nu doar invers).
Dincolo de speech-urile cu bătaie electorală (proiecţia a fost organizată de Primărie) legate de ambiţiile de Capitală Culturală, autorităţile par să fie în continuare pe lîngă nevoile culturale reale ale oraşului. E ridicol: capitală culturală doar cu multiplex?
Pentru mine, raza de lumină a serii de ieri este acelaşi (încă) tînăr regizor român, dăruit cu un bun-simţ şi o empatie atipică pentru aceste vremuri (filmul lui e tocmai despre lipsa generală de empatie). Cristian Mungiu e gata să-şi canalizeze energia şi influenţa pentru a crea o reţea de cinematografe în oraşele unde acestea au murit (actualmente, din moştenirea RADEF de peste 400 de săli au mai rămas vreo 15). Am încredere de o mie de ori mai mult în planurile sale decît în promisiunile politicienilor. Spre deosebire de ei, a făcut deja cîţiva paşi înainte, cu caravanele, cu Filme de Cannes etc.
Aseară eram chitit să-l rog pe regizor să semneze manifestul nostru pentru o cinematecă la Timişoara. Dar după ce l-am ascultat am înţeles că mai bine am strînge noi cîteva mii de semnături pentru proiectul său generos. Şi bineînţeles să punem şi umărul cît putem. Pentru că, tot aseară, mi-am dat seama că n-o să vină nimeni să ne pună o cinematecă în braţe. Nici Europa, nici politicienii noştri, nici măcar un mecena.
Dar să revenim la partea pozitivă. Cum a observat cu bucurie şi Cristian Mungiu, aseară au fost de două ori mai mulţi spectatori decît a adunat După Dealuri la mall în două săptămâni. A contat desigur şi preţul simbolic de 1 leu (glumeam înainte de film, că e una din ocaziile rare în care poţi face cinste la toţi prietenii cu un film sau poţi să plăteşti ca la automatul de cafea, cu fise). Dar dincolo de asta, a contat reacţia sălii. La sesiunea de Q& A de după proiecţie au rămas cîteva sute de oameni (în ciuda orei tîrzii). Au fost reacţii autentice care, chiar dacă unele exprimate cu stîngăcie, au impresionat prin adîncimea lor. L-aş aminti aici pe bărbatul care s-a regăsit în poveste (ca asistent social şi ca ortodox) şi care vrea să-i trimită la film pe toţi colegii săi (voi reveni cu cîteva din cele mai interesante declaraţii).
Aici aş vedea în principal cîştigul proiecţiei de ieri. Faptul că După Dealuri a ajuns la multă lume, fără să se limiteze la cinefilii tradiţionali. Pentru a vorbi de o cinematografie românească e nevoie în primul rînd ca oamenii să vadă filmele. Să "le cerceteze", aşa cum remarca Marian Rădulescu, invitat pe scenă de vechiul său amic, Cristian Mungiu (cu cinci minute înainte să ajung la Capitol cineva îmi spunea că nu merge din principiu la filme româneşti, că e sătul de viziunea sumbră pe care acestea o prezintă).
Abundenţa de spectatori de ieri n-ar trebui să fie ceva uimitor, incredibil. Aşa ar fi normal (filmul e sold out de exemplu în Grecia, ţară răpusă de criză, unde biletul costă 8 euro).
Stăteam aseară în faţă la Capitol şi priveam mulţimea de spectatori împreună cu Maria Dragomirescu de la Filarmonică. Cu zîmbetul pe buze, în timp ce mai făcea cadou cîte un bilet doritorilor, buna doamnă Maria repeta întruna: "Cît îi iubesc pe oamenii ăştia".
Iar eu visam să avem sala Capitol plină şi la spectacolul nostru de peste 4 săptămîni.
Era frenezie în faţă la Capitol. Oameni care căutau bilete. Oameni care dăruiau bilete. Cîţiva dezamăgiţi că nu mai erau locuri (se terminaseră imediat după ora 14.00). Deşi, puţin înainte să înceapă filmul, s-a putut intra şi fără bilet. Sala de 800 de locuri a fost plină ochi (s-a stat şi în picioare). N-am mai văzut Capitolul aşa de la premiera Matrix, acum mulţi ani. Părea de necrezut.
Ce relatez acum nu s-a întîmplat în zilele de glorie ale cinematografelor de stat. S-a întîmplat aseară, la proiecţia specială După Dealuri. Sala Filarmonicii din Timişoara a fost din nou, pentru trei ore, bătrînul cinema Capitol. M-a bucurat setea de cinema a timişorenilor. Aseară, oraşul a avut cinematograful pe care l-ar merita.
În timp ce s-a văzut că există public (în speţă pentru film românesc), au fost evidente şi lipsurile dureroase. Absenţa unui spaţiu real de cinema la Timişoara. În imensa sală Capitol, ecranul mobil pe care s-a proiectat era doar o cîtime din imensul cearşaf de altădată. A remarcat cu tristeţe condiţiile de "cămin cultural" şi invitatul special, regizorul Cristian Mungiu, care sublinia că ar dori să mai vadă în România şi Filarmonici transformate în cinematograf (nu doar invers).
Dincolo de speech-urile cu bătaie electorală (proiecţia a fost organizată de Primărie) legate de ambiţiile de Capitală Culturală, autorităţile par să fie în continuare pe lîngă nevoile culturale reale ale oraşului. E ridicol: capitală culturală doar cu multiplex?
Pentru mine, raza de lumină a serii de ieri este acelaşi (încă) tînăr regizor român, dăruit cu un bun-simţ şi o empatie atipică pentru aceste vremuri (filmul lui e tocmai despre lipsa generală de empatie). Cristian Mungiu e gata să-şi canalizeze energia şi influenţa pentru a crea o reţea de cinematografe în oraşele unde acestea au murit (actualmente, din moştenirea RADEF de peste 400 de săli au mai rămas vreo 15). Am încredere de o mie de ori mai mult în planurile sale decît în promisiunile politicienilor. Spre deosebire de ei, a făcut deja cîţiva paşi înainte, cu caravanele, cu Filme de Cannes etc.
Aseară eram chitit să-l rog pe regizor să semneze manifestul nostru pentru o cinematecă la Timişoara. Dar după ce l-am ascultat am înţeles că mai bine am strînge noi cîteva mii de semnături pentru proiectul său generos. Şi bineînţeles să punem şi umărul cît putem. Pentru că, tot aseară, mi-am dat seama că n-o să vină nimeni să ne pună o cinematecă în braţe. Nici Europa, nici politicienii noştri, nici măcar un mecena.
Dar să revenim la partea pozitivă. Cum a observat cu bucurie şi Cristian Mungiu, aseară au fost de două ori mai mulţi spectatori decît a adunat După Dealuri la mall în două săptămâni. A contat desigur şi preţul simbolic de 1 leu (glumeam înainte de film, că e una din ocaziile rare în care poţi face cinste la toţi prietenii cu un film sau poţi să plăteşti ca la automatul de cafea, cu fise). Dar dincolo de asta, a contat reacţia sălii. La sesiunea de Q& A de după proiecţie au rămas cîteva sute de oameni (în ciuda orei tîrzii). Au fost reacţii autentice care, chiar dacă unele exprimate cu stîngăcie, au impresionat prin adîncimea lor. L-aş aminti aici pe bărbatul care s-a regăsit în poveste (ca asistent social şi ca ortodox) şi care vrea să-i trimită la film pe toţi colegii săi (voi reveni cu cîteva din cele mai interesante declaraţii).
Aici aş vedea în principal cîştigul proiecţiei de ieri. Faptul că După Dealuri a ajuns la multă lume, fără să se limiteze la cinefilii tradiţionali. Pentru a vorbi de o cinematografie românească e nevoie în primul rînd ca oamenii să vadă filmele. Să "le cerceteze", aşa cum remarca Marian Rădulescu, invitat pe scenă de vechiul său amic, Cristian Mungiu (cu cinci minute înainte să ajung la Capitol cineva îmi spunea că nu merge din principiu la filme româneşti, că e sătul de viziunea sumbră pe care acestea o prezintă).
Abundenţa de spectatori de ieri n-ar trebui să fie ceva uimitor, incredibil. Aşa ar fi normal (filmul e sold out de exemplu în Grecia, ţară răpusă de criză, unde biletul costă 8 euro).
Stăteam aseară în faţă la Capitol şi priveam mulţimea de spectatori împreună cu Maria Dragomirescu de la Filarmonică. Cu zîmbetul pe buze, în timp ce mai făcea cadou cîte un bilet doritorilor, buna doamnă Maria repeta întruna: "Cît îi iubesc pe oamenii ăştia".
Iar eu visam să avem sala Capitol plină şi la spectacolul nostru de peste 4 săptămîni.
Categorii:
Film Romanesc,
timisorene,
videodrom
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Imi pare rau ca nu am putut ramane pana la finalul Q&A,dar totusi,a fost ceva deosebit pentru mine.
RăspundețiȘtergereCe spectacol este peste 4 saptamani?
@ Adi
RăspundețiȘtergereda, ai pierdut ceva
vestea buna e ca am ramas noi :)
si vom transcrie o parte din ce am retinut
ps ti-am adus plasa aia de la Timishort sperand sa te vad
poate ti-o dau la spectacolul nostru din 19 decembrie :)
am pus link acum
Merci!
RăspundețiȘtergeredaca o sa am timp,o sa vin si la Festivalul Filmului Francez(Marti) si la Ahmed...is doua evenimente pe care nu doresc sa le ratez :)