marți, 27 noiembrie 2012
Debut inhibat – ”O lună în Thailanda”
Minimalismul şi realismul Noului Cinema Românesc par că
încep să îşi ucidă din faşă proprii copii. Sau că transmit primele semnale
vizibile de epuizare. Cum altfel să traducem o afirmaţie făcută public recent
de regizorul Paul Negoescu (28 de ani), potrivit căruia, cu al său debut în
lungmetraj O lună în Thailanda (2012), a vrut să realizeze un film „călduţ”,
recunoscând în acelaşi timp, indirect, că s-a temut de un eşec în cazul în care
şi-ar fi propus o operă radicală, în sensul unei mai pronunţate tuşe
auctoriale?
 |
| Tânăra echipă a filmului, după o recentă proiecţie la Cinema Union din Bucureşti |
Asta nu înseamnă că O lună în Thailanda este un film de public, în accepţia
facil-comercială a expresiei. Exersat în regia de scurtmetraje (peste zece la
număr, din care foarte multe premiate internaţional), prin care a putut să testeze mai multe registre stilistice, Paul Negoescu s-a impus în ultimii ani
drept cel mai promiţător (foarte) tânăr cineast, având o vârstă
mai mică chiar şi decât reprezentanţii celei mai recente părţi a Noului Val,
aşa cum sunt Radu Jude (n.1977) sau Marian Crişan (n.1976).
Prezentat în premieră în secţiunea Săptămâna Criticii a ediţiei din acest
an a Festivalului de la Veneţia, O lună în Thailanda a fost lansat pe marile
ecrane din ţară în siajul unor succese autohtone (atât cât pot fi numite
succese filme cu câteva zeci de mii de spectatori) ca Despre oameni şi melci şi
După dealuri. Timing-ul s-ar putea dovedi în detrimentul acestui debut
aşteptat.
Urmând parcă principiul potrivit căruia un cineast-autor ar
trebui să se ocupe de lumea pe care o cunoaşte cel mai bine, Paul Negoescu şi
coscenaristul Vlad Trandafir (n. 1981) au construit o poveste cu şi despre
tineri de vârsta lor. Cei care afirmă însă că O lună în Thailanda este un film
în special pentru generaţia tânără (în jurul a 30 de ani) comit o eroare. Nici
un scenariu bun nu vizează doar publicul care ar putea empatiza cu un subiect
în virtutea unor afinităţi generaţionale sau tematice (pe acest fals principiu
ar trebui să considerăm că Gomorra se adresează doar Mafiei sau celor care se ocupă de acest fenomen etc).
Într-o noapte de Revelion bucureştean, un tânăr indecis, Radu (jucat în low-key
de Andrei Mateiu), se hotărăşte să-şi schimbe viaţa sentimentală. De la această
idee, Negoescu şi Trandafir aduc pe ecrane un film despre nestatornicie,
relaţii consumate ca produsele de supermarket, superficialitate,
imposibilitatea de a ieşi din cercul vicios al interdependenţei decizie-regret.
Adept declarat al unui cinema observaţional şi adversar al omniscienţei
auctoriale de tip hollywoodian (în care, de pildă, camera de filmat ştie,
anticipat şi cu precizie, ce se va întâmpla în fiecare moment), Paul Negoescu
îşi asumă, împreună cu operatorul Andrei Butică, un stil nu atât
radical-riguros (cum fac, de pildă, Puiu sau Mungiu), cât adaptat mai degrabă
fiecărei situaţii dramaturgice (ceea ce îl apropie, întrucâtva, de Radu Jude).
Abordare ce serveşte perfect, în context, peregrinărilor protagonistului prin
cluburile bucureştene (Negoescu îşi permite chiar şi două ”sărituri peste ax”,
dar şi elipse în aceeaşi secvenţă, plus mutarea camerei de pe un
personaj pe altul în timpul dialogurilor în mişcare).
Deşi nu foloseşte decât muzică din surse ambientale (respectând în acest fel
convenţia realistă pe care şi-a asumat-o), melodiile alese (pentru care s-au
plătit, potrivit realizatorilor, zeci de mii de euro) funcţionează ca
amplificatoare de stări şi trăiri, fapt ce facilitează o uşoară apropiere de
protagonist şi aruncă o tuşă melancolică ansamblului.
Depsihologizarea caracteristică abordării observaţionale funcţionează în
special în cazul personajului central. Nu aflăm niciodată pe deplin motivaţiile hotărârilor lui Radu, iar singurele explicaţii (lapidare) sunt verbalizate în cele
două momente tensionate – despărţirea de actuala iubită şi împăcarea
cu precedenta. Curajos din partea lui Paul Negoescu să filmeze, la interval
scurt, două astfel de scene de care regizorii se feresc, din cauza pericolelor
pe care le incumbă, determinate de un eventual dozaj inadecvat –
alunecarea în replici false,
sentimentalism, ridicol.
De unde atunci senzaţia că filmul nu este suficient de puternic pentru a
rămâne cu tine şi după ce ai ieşit din sala de cinema? Poate din verbiaj şi din neasumarea pe
deplin a unei poveşti irepetabile, care, abia odată epuizată prin
identificare, poate exploda în cioburi de sensuri în care să se regăsească
fiecare spectator. Realist în intenţie, O lună în Thailanda păcătuieşte, all in
all, printr-un schematism uşor demonstrativ, din cauza simetriei căutate,
menită a oferi prilejul de a glosa pe tema ciclicităţii, în acest caz – a ceea
ce am putea numi „pedalarea în gol”.
P.S. – O lună în Thailanda va rula joi seară, de la ora 20, în Jazzissimo Lounge din Timişoara, urmând ca de vineri să poată fi vizionat (cel puţin) la
Cinema Timiş din urbea de pe Bega.
Ionuţ Mareş
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
o porcarie de film! Am vazut filmul si imi pare extrem de rau pentru minutele pierdute... si oricum ca in fiecare porcarie romaneasca pana nu si-au bagat niste pule in nite morti nu s-au lasat!
RăspundețiȘtergereSubscriu la comentariul anterior. O mare porcarie. Nu tu intriga, dialoguri lipsite de profunzime, timpi morti umpluti prin vesnica alergare a non-personajului principal.
RăspundețiȘtergerese vede k e romanesc. in primul rand titlul nu are nici o legatura cu filmul, sunt cateva dialoguri aiurea asa numa de umplutura. asta e comedie? am ras dar de prostia lor.
RăspundețiȘtergere