sâmbătă, 17 noiembrie 2012
Despre un alt tip de cinema – "Post Tenebras Lux"
Cum să poţi transmite cititorului ceva din transcendenţa la care ne face părtaşi, numai în sala de cinema şi la momentul proiecţiei, mexicanul Carlos Reygadas în Post Tenebras Lux, cel mai ambiţios şi solicitant film recent văzut în acest an?
Pentru a putea
înţelege ceva din Post Tenebras Lux, film deopotrivă huiduit, aplaudat şi
premiat pentru regie la Cannes în luna mai, trebuie să lăsăm la o parte tot ce
ştiam despre cinema şi, mai ales, despre cinemaul tradiţional. Post Tenebras
Lux este genul de film non-narativ (actorii, debutanţi, au mărturisit că nu au
lucrat pe niciun scenariu), care nu spune neapărat o poveste (deşi, în fond,
există un fir narativ, chiar dacă mai greu de descifrat şi de pus cap la cap;
pentru o încercare de rezumat al filmului puteţi merge aici). O astfel de operă este făcută
pentru a transmite senzaţii (vizuale, auditive, olfactive) şi sentimente.
Reygadas a spus la Cannes că, în ciuda aparenţelor, filmul lui este unul realist. Şi are dreptate. E
făcut din exact lucrurile imponderabile din care a construită viaţa noastră, a
fiecăruia: amintiri din copilărie, proiecţii în viitor, subconştient, vise, coşmaruri,
imagini suprarealiste, spaime, impulsuri necontrolabile, răbufniri, tandreţe,
nostalgie, iubire, credinţă. A încerca să-l descifrezi la modul tradiţional
este ca şi cum te-ai strădui să descrii în cuvinte marea poezie - aceasta se
trăieşte, nu se povesteşte.
Post Tenebras Lux este un film despre
impulsurile din fiecare din noi, despre spaimele pe care le implică natura în
starea ei nealterată, despre frumuseţea însăşi a existenţei. Dificultatea şi
stranietatea filmului constau în faptul că regizorul nu oferă acele "coduri"
(cum le numeşte Reygadas) care uşurează şi, într-un fel, clişeizează modul de a
povesti cinematografic.
Cineastul spune că el îşi consideră spectatorii a fi
extrem de inteligenţi, oameni care nu au nevoie de semnalizatoare care să le
indice: aici este prezent, aici - trecut, dincolo - proiecţie în viitor, mai
încoace - vis sau suprarealism. Post Tenebras Lux este în esenţă proiecţia extrem de
personală a unei lumi interioare. Dacă vrem sau nu să o luăm aşa cum e depinde
de convingerile noastre, însă câştigurile unei imersiuni incontrolabile în torentul de stări şi
senzaţii sunt inegalabile.
O cronică interesantă a filmului realizează Andreea Mihalcea în ultimul număr din FilmMenu, analiză pe care o puteţi citi aici.
P.S. Am văzut Post Tenebras Lux la festivalul organizat de Mungiu, Filme de Cannes la Bucureşti, desfăşurat între 19 şi 25 octombrie, însă abia acum, după decantarea ideilor, am prins puţin curaj în încercarea de a scrie ceva despre acest al patrulea lungmetraj al mexicanului, considerat unul din cei mai vizionari cineaşti ai momentului.
P.S. Am văzut Post Tenebras Lux la festivalul organizat de Mungiu, Filme de Cannes la Bucureşti, desfăşurat între 19 şi 25 octombrie, însă abia acum, după decantarea ideilor, am prins puţin curaj în încercarea de a scrie ceva despre acest al patrulea lungmetraj al mexicanului, considerat unul din cei mai vizionari cineaşti ai momentului.
Ionuţ Mareş
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Apropo de blocajul de a pune in cuvinte impactul unui film, eu am simtit asta recent la Holy Motors.
RăspundețiȘtergereCred ca asta se intampla in momentele rare si minunate cant te intalnesti cu un film intrutotul nou.
Ai dreptate, Lucian. Desi n-am vazut inca Holly Motors, sunt convins ca senzatia e aceeasi (desi am o preconceptie fata de acest ultim film al lui Carax; poate va disparea dupa vizionare). Este vorba, de fapt, de o frustrare: aceea ca vrei sa le impartasesti si altora din bucuria traita de tine, dar ca nu te ajuta mai nimic in incercarea ta, in ciuda miilor de filme vazute. Nu-ti mai ramane atunci decat sa spui "trebuie sa vezi cutare film si sa-l traiesti". Restul e, cu adevarat, tacere :)
Ștergere