luni, 19 noiembrie 2012
LUXul filmelor bune
Regizor italian de documentare despre imigranţi şi problemele lor, Andrea Segre a realizat în 2011 singurul său lungmetraj de ficţiune de până acum, Io sono Li. Prezentat anul trecut la Veneţia, unde a fost bine primit, filmul spune povestea a doi oameni din lumi diferite, care se întâlnesc în oraşul port Chioggia, lângă Veneţia: un pescar localnic venit în urmă cu zeci de ani din Croaţia şi o imigrantă din China care lucrează într-o cafenea în aşteptarea de a strânge suficieţi bani pentru a-şi putea aduce cu ea fiul de opt ani. Lucrurile se complică atunci când între cei doi pare a se închega o legătură, deloc pe placul prietenilor italieni ai pescarului şi, respectiv, al şefului reţelei chineze care i-a găsit de lucru femeii.
Andrea Segre nu pare a se concentra atât de mult pe felul în care povesteşte – nu vrea să atragă atenţia asupra lui însuşi prin intervenţii regizorale care să scoată spectatorul din convenţia propusă. El este mai curând preocupat ca povestea pe care o spune să stârnească emoţii în rândul publicului. Pentru asta apelează la tuşe poetice, la dialoguri credibile, la personaje care îndeamnă la empatie. Un ajutor semnificativ îl primeşte şi din partea directorului de imagine, Luca Bigazzi, printre ale cărui filme recente se numără Il Divo, Copie conforme sau This Must Be the Place. Bigazzi valorifică din plin frumuseţea unui peisaj cu mare şi canale de apă, pentru a crea o atmosferă caldă, diversificată în tonuri.
Deşi subiectul în sine are suficiente resurse pentru a stârni reacţii puternice, Andrea Segre plusează şi apelează, în multe momente aşa-zise cheie, la o muzică banală şi manipulatorie, compusă de debutantul Francois Couturier. Dorind să accentueze secvenţele emoţionante, muzica lipsită de originalitate riscă să împingă filmul, în anumite momente, înspre sentimentalism.
În urmă cu trei patru-ani, Ungaria s-a aflat în centrul fluxurilor europene de ştiri prin evenimente ale căror ecouri nu s-au stins nici astăzi: în câteva sate au izbucnit conflicte violente între romi şi o parte a restului de localnici. Mai multe familii de romi au fost împuşcate şi omorâte noaptea de grupuri înarmate. Pe acest fundal, pe care îl menţionează în pre-generic, tânărul regizor şi scenarist maghiar Benedek Fliegauf (38 de ani) construieşte în Doar vântul povestea unei familii de romi – mamă, fiică şi fiu – care, în aşteptarea momentului când ar putea pleca la capul familiei aflat în Canada, trăieşte între teamă şi speranţă, zbătându-se în mizerie şi lupta pentru existenţă. Cei trei sunt urmăriţi pe parcursul unei singure zile, de dimineaţă şi până la lăsarea întunericului, când orice este posibil. Subiectul nu trebuie să sperie. Fliegauf, care a luat Marele Premiu al Juriului la Berlin în acest an, evită orice clişeu pe care filmele cu minorităţi le conţin (Să ne amintim doar de poncifele puse pe ecran de un Daneliuc, de pildă, atunci când a tratat conflictele etnice de după Revoluţie).
Remarcat şi susţinut public de Bela Tarr, cel mai vizionar cineast maghiar de după Miklos Jancso, Fliegauf împrumută o serie de lucruri de la predecesorul său. La fel ca în primele filme ale lui Bela Tarr, marcate de un puternic cine-verite în care până şi sunetul camerei de filmat este lăsat pe peliculă, Fliegauf îşi filmează protagoniştii aproape numai din prim-plan, prin cadre strânse, în mişcare. Departe de a fi un simplu artificiu regizoral, abordarea lui Fliegauf, în perfectă concordanţă cu subiectul filmului, reuşeşte să redea sentimentele neîntrerupte de teamă, nesiguranţă şi claustrofobie pe care le trăiesc cele trei personaje, pe fundalul unei ameninţări care se poate oricând concretiza prin crimă. Tot în această direcţie, tânărul cineast foloseşte, pe alocuri, o muzică inteligentă, discretă, abia perceptibilă, care funcţionează însă ca amplificator al unei senzaţii de nelinişte perpetuă.
Flieguauf nu propune o viziune edulcorată asupra protagoniştilor săi şi a situaţiei lor dificile (mizeria, condiţiile aproape imposibile de trai, discriminările). Există numeroase tuşe gri în Doar vântul: băiatul fură de prin diverse locuinţe părăsite şi nu merge la şcoală; fata asistă cu pasivitate cum o colegă de-a ei, ne-romă, este agresată sexual în vestiarul de la şcoală de doi băieţi; mama pare a avea un trecut deloc lăudabil, iar în prezent nu ezită să-şi bruscheze o colegă cu care spală holurile şcolii. Mai mult, incursiunile celor doi fraţi în diverse grupuri şi familii de romi vecine relevă numai mizerie, sărăcie, pasivitate şi autodistrugere.
Fliegauf ne arată o societate ungară intolerantă, marcată de tensiune şi în care impulsurile violente latente răbufnesc de multe ori în forme extreme (Remarcabilă în acest sens este o secvenţă în care fata, după ce a vorbit cu tatăl său pe Skype din sala de calculatoare a şcolii, caută pe internet ştiri cu violenţele asupra familiilor de romi din satul său; în tot acest timp, Fliegauf ne arată în plan secund (şi ne face să auzim) cum cineva, la un alt calculator, joacă un shooter. Tot de un joc cu împuşcături se bucură, printre gunoiale care îi înconjoară, şi câţiva băieţi romi care lipsesc de la şcoală). Doar vântul are toate calităţile pentru a putea intra în orice listă a celor mai bune filme ale anului 2012.
Tabu al portughezului Miguel Gomes, premiat la Berlin în acest an pentru viziunea sa originală, este greu încadrabil: omagiu adus cinematografiei (Murnau, producţiile mute, etc), film de aventuri, film nostalgie, film de dragoste, melodramă. Realizat complet în alb-negru şi delimitat în două părţi care se potenţează reciproc, Tabu este un melanj de stiluri şi trimiteri cinematografice, istorice şi culturale. O „ciudăţenie” imaginativă dificil de surprins în cuvinte, atrăgătoare în primul rând prin imagine.
Ionuţ Mareş
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.