sâmbătă, 24 noiembrie 2012
„Ne va trebui ceva timp ca să evaluăm "După dealuri" în întreaga sa dimensiune inovatoare”
Autor
al unei cărţi inegalabile prin anvergură, abordare şi stil - Istoria critică a filmului românesc
contemporan 1, Editura Meridiane, 1999 -, Valerian Sava este una din
puţinele voci de neocolit din discursul critic autohton legat de cinema.
Redactor-şef în a doua parte a anilor ’50 al unei reviste lunare efemere intitulate
Film (apărută în ’56 şi desfiinţată
în ’58), criticul a fost ulterior, timp de decenii, unul din animatorii
cunoscutei publicaţii Cinema şi,
după Revoluţie, al urmaşei denumite Noul
Cinema. În ultimii (circa) 15 ani, judecăţile sale tranşante, directe şi
incomode, exprimate în principal, până acum ceva timp, în paginile din Observator Cultural, dar şi prin intervenţii la diverse evenimente
publice, par a-l fi transformat în paria. Nu doar printre protagoniştii a ceea
ce el inspirat a numit „restauraţia mediocrată”, cu care se luptă de altfel în
două volume recente de critică şi publicistică despre care veţi putea citi în
curând pe Marele Ecran, dar şi pentru o bună parte a colegilor de scris.
Deşi,
ca vârstă, aparţine vechii generaţii de critici, Valerian Sava pare să
împărtăşească afinităţi mai degrabă cu voci afirmate după 1990 sau 2000 –
dispărutul Alex Leo Şerban, Mihai Chirilov, Andrei Gorzo, Iulia Blaga. În ciuda
susţinerii pe care numele citate (dar şi alte voci, cum ar fi Mihai Fulger) au
arătat-o aproape necondiţionat Noului Cinema Românesc care la începutul anilor
2000 se lupta pentru finanţare şi afirmare într-un sistem anchilozat şi în
agonie, stilul, pentru unii exagerat de belicos, al lui Valerian Sava l-a
împins uneori la ciocniri de idei sau chiar personale inclusiv cu partenerii
săi aflaţi în plin proces de formare sau confirmare.
Întreruperea
colaborării cu revista Observator Cultural
pare să-i fi oferit criticului răgazul necesar de a aduna într-un proiect
editorial polemic (intitulat O istorie
subiectivă a tranziţiei filmice. Al Patrulea Val, restauraţia mediocrată şi
refondarea cinemalui românesc şi întins pe trei volume, din care au apărut
deja două) articolele care au însoţit apariţia, explozia şi consolidarea a ceea
ce el a numit al Patrulea Val, pe fondul unor contrareacţii retrograde din
partea vechii gărzi de (pseudo)cineaşti care a patronat discreţionar timp de
decenii destinele cinematografiei. Textele sale funcţionează totodată ca un
extrem de potrivit pandant (cu un pronunţat accent jurnalistic, pamfletar, dar şi precis evaluator) la
teoretizarea încercată de Andrei Gorzo în Lucruri
care nu pot fi spuse altfel.
Cu
ocazia lansării, la Târgul de Carte Gaudeamus de la Bucureşti, a volumului doi
din trilogia anterior menţionată, l-am rugat pe Valerian Sava să ne spună cum
arată Noul Val, în ce direcţie se îndreaptă, ce părere are despre După dealuri şi de ce există o ruptură
între publicul autohton şi filmele Noului Cinema Românesc. Răspunsurile, veţi
vedea, nu sunt deloc previzibile sau convenţionale.
Marele Ecran: Aţi fost unul din criticii care de la început aţi identificat apariţia
Noului Val din cinematografia română. Dvs. l-aţi numit al Patrulea Val. Aţi
putea să faceţi o descriere a acestui Nou Val. I-am putea identifica nişte
trăsături?
Valerian Sava: În primul rând, acest val e compus din mai multe părţi -
trei deja consacrate şi afirmate. Şi ar trebui să le numim cumva, pentru ca
după aceea să încercăm a răspunde la întrebarea dacă există vreo trăsătură
comună sau încotro evoluează. A fost prima parte a Noului Val, reprezentată de
Cristi Puiu, Cristian Mungiu şi Radu Muntean, în anii 2001-2003, cu Marfa şi banii, Occident şi Furia. Apoi
a fost partea a doua, din 2006, reprezentată de Corneliu Porumboiu cu A fost sau n-a fost? şi Cătălin
Mitulescu cu al său Cum mi-am petrecut
sfârşitul lumii. A urmat a treia parte. Aici sunt mai multe nume: Adrian
Sitaru cu Pescuit sportiv,
Constantin Popescu cu Portretul
luptătărului la tinereţe şi Principii
de viaţă, Marian Crişan, un nume important, cu Morgen, Radu Jude cu Cea mai
fericită fată din lume şi acum cu Toată
lumea din familia noastră.
Ce este nou? Ce este diferit? În primul rând predominanţa categorică a
privirii asupra prezentului. Viciul fundamental al cinematografiei de dinainte
de 1989 era paseismul ei, predominanţa ecranizărilor din literatura clasică.
Erau în fond forme nedorite neapărat, impuse sau asumate cu riscuri de
vârfurile cinematografiei, de generaţia fondatorilor – Victor Iliu cu Moara cu noroc, Liviu Ciulei cu Pădurea spânzuraţilor, Iulian Mihu şi
Manole Marcus cu ecranizările după Sahia ş.a.m.d. Acum este absolut invers.
Există şi acum (întoarceri înspre trecut – n.r.), dar cu titlu de excepţie şi
referitor la un trecut apropiat, cum
este filmul Hârtia va fi albastră al
lui Radu Muntean. Cu o întârziere impusă de sistemul actual care e şi el plin
de vicii din punct de vedere instituţional, prima parte a Noului Val a revenit,
după patru, cinci sau şase ani, cu Moartea
domnului Lăzărescu al lui Cristi Puiu, 4,
3, 2 al lui Cristian Mungiu, Boogie al lui Radu Muntean. Hârtia
va fi albastră e o întoarecere cumva în urmă, la Revoluţie. A fost sau n-a fost? al lui Corneliu
Porumboiu nu este un film de fapt despre Revoluţie. Este un film despre
prezent: modul cum se redescoperă în memoria contemporană un eveniment de acum
peste 20 de ani. Aceasta ar fi o trăsătură.
Mai există diverse definiţii:
minimalim – cu care eu nu prea sunt de acord - sau un fel de neo-neorealism. În
fond, nu asta e definiţia principală. Noutatea de ruptură cu vechiul cinema
este intimismul. Un anumit tip de intimism care înainte era practic exclus
datorită propagandei, a filmelor predominant declamatorii, retorice ş.a.m.d. Acest
intimism realistic e uneori infinitezimal, subtil, dar alteori atroce. Uneori
se întâlnesc aceste extremităţi: inefabil atroce, cum este în 4, 3, 2. Acel film este de o mare
fineţe şi discreţie, dar în acelaşi timp şi de o acuitate a observaţiilor.
Marele Ecran: Cum vi se pare
noul film al lui Cristian Mungiu, După dealuri?
Valerian Sava: Mi se pare un film pentru care ne va trebui ceva timp ca
să-l evaluăm în întreaga sa dimensiune inovatoare şi în unicitatea lui, nu numai
în cinematograful românesc, dar, după părerea mea, şi în cel universal. Drept
care, au avut mari dificultăţi criticii din Occident după Festivalul de la
Cannes. Unii au dat chix. Chiar revista socotită a fi cea cea mai însemnată, Cahiers du Cinema, n-a fost în stare să
evalueze cum trebuie acest film. Chiar ieri (miercuri, 21 noiembrie, n.r) a
avut premiera la Paris. Am ascultat revista presei de astăzi (joi, 22
noiembrie, n.r.) şi am văzut că, în sfârşit, câteva publicaţii au evaluat
filmul aşa cum trebuie, în unicitatea lui universală. Dar au fost şi voci
complet de neînţeles, de o opacitate refractară, pe care nu o credeam existentă
şi la alte meridiane.
Ce este uluitor în acest film? Un anumit realism magic. O
rimă, după părerea mea, cu proza sud-americană din deceniile trecute. Tema
filmului nu este una religioasă, nu e un film antireligios, nici măcar
anticlerical. Este un film despre condiţia sub-omului, de fapt, condiţie la
care sunt reduse personajele filmului. Unele dintre ele chiar sunt nişte
handicapaţi, cum este fratele eroinei care va sucomba. O anumită condiţie a
umanităţii noastre locale, pe care nu o pot salva, din nefericire, instituţiile
existente, începând cu şcoala şi instituţiile de sănătate, continuând cu
poliţia şi ceilalţi. Este un film uluitor.
Marele Ecran: Credeţi că După dealuri e un punct de cotitură? În ce direcţie va merge Noul Val?
Valerian Sava: Un film ca acela al lui Radu Jude, Toată lumea din familia noastră, schiţează cumva o anumită aptitudine
(a Noului Val, n.r.) de a se reconsidera. Personajele pe care Cristi Puiu,
Cristian Mungiu le-au văzut în ipostaza lor tragică, dramatică, pot fi văzute
şi invers, ca într-un fel de farsă, într-un fel de crazy comedy. Probabil că va interveni o diversificare tematică şi
de gen, cam cum a făcut Constantin Popescu în Portretul luptătorului la tinereţe. Dintre toate filmele Noului Val,
e cel care merge cel mai mult în trecut, la rezistenţa anticomunistă din munţi.
Un film dificil, riscant, pentru că îşi refuză orice fel de ficţiune, se rezumă
la documentul existent.
Marele Ecran: Cum vă
explicaţi ruptura dintre filmele Noului Val şi publicul românesc?
Valerian Sava: Lucrurile sunt puţin mai nuanţate. În primul rând, noi am
moştenit o anumită viziune sociologizantă şi demagogică apropo de artă.
Valoarea în artă nu se măsoară prin numărul votanţilor. Criteriul prim şi ultim
nu este Măria Sa Publicul, cum era considerat înainte. În al doilea rând, Noul
Cinema Românesc a început să-şi creeze propriul său public. Dacă mergi la
festivalul TIFF, ai şansa să sesizezi opţiunea pentru filme a unor cercuri de
spectatori mai evoluaţi, mai informaţi, mai apţi să opteze pentru valoare,
pentru noutate, nu în linia vechilor mase de spectatori, luate global, cu
milioanele şi cu toptanul. Nu există o ruptură. Există o dificultate a
publicului, reală, pentru că înşişi criticii cam dau chix în evaluare. Au fost
multe ingratitudini ale jurnaliştilor, presei, criticilor faţă de Noul Cinema.
Inclusiv ale unor colegi iminenţi.
Interviu realizat de Ionuţ Mareş
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Noi oameni ne-am obisnuit sa apreciem pe cineva doar dupa ce a murit sau doar dupa ce e prea tarziu.
RăspundețiȘtergereInsa se pare ca aceasta atitudine ofera oarecum succesul pentru cei care fac marele realizari, este asemeni unei formule.
Deşi nu sunt convins că am înţeles pe deplin a doua frază, îţi dau doar parţial dreptate legat de prima afirmaţie. Se întâmplă, de multe ori, să recunoaştem adevărata valoare şi în timpul manifestării sale, dar e la fel de adevărat că timpul este de multe ori un bun mijloc de a discerne ceea ce este valabil de lucrurile efemere.
RăspundețiȘtergereCristina: nu sunt de acord cu ce repeti. cred ca ai auzit observatiile alea pe undeva prin burghezie si ti a placut tie cum suna ... nu empatizez cu cei care au nevoie de sute de ani sa bea un vin bun.
RăspundețiȘtergereComentariul Cristinei e un spam scremut sa para ontopic.
RăspundețiȘtergere@Cristina
RăspundețiȘtergereFoarte bune observatii! Am citit cu placere cele scrise mai sus. Totusi mi se pare ca in ultima parte autorul a exagerat putin.
www.publicitate-tampa-la-ceva-inutil.ro