sâmbătă, 21 februarie 2026
Wuthering Heights. La răscruce de soft-porn și mult penibil
Kinostetic a scris despre noua ecranizare „La răscruce de vânturi", intrat de curând în cinematografe, anunțnd, pe scurt, că e cel mai rău lucru care i s-a întâmplat lui Emily Brontë. Pe lung, citiți mai jos.
Uneori putem găsi răspunsuri la problemele
moderne în arta veche. Wuthering Heights
poartă în ea, la cote înfricoșătoare, o actualitate tristă. Nu este o poveste
gotică cu fantome, mister și doi oameni care se „iubesc” într-un mod fucked
up. E despre iubire toxică, rasism, clasism, traume transgeneraționale,
ciclul răului care se transmite ca o boală și sufocă generații etc.
În climatul socio-politic actual, unde
outsider-ul e din nou portretizat ca inamicul nostru, empatia e văzută ca o
slăbiciune și diferența de clasă e inimaginabil de mare, cartea devine
necesară.
Când am văzut că Emerald Fennell (Saltburn)
va ecraniza cartea, am fost mai mult decât dezamăgit, pentru că știam ce o să
primim. O gargară superficială, care se vrea edgy (dar nu e) și care o
să arate cu degetul spre cei mai săraci ca și „clasa superioară” din care se
trage ea - este nepo baby și contează asta, pentru că, odată ce citești filmul
cu ochelarii ei, totul capătă sens (economic). “Mare
mi-a fost mirarea” când fix asta am primit. Un film care pare satiric, campy
și cu un cringe asumat, dar care, spre oroarea mea, se ia în serios și,
de fapt, penibilul de pe ecran îmi este livrat drept „artă”.
Dacă tot capitalizăm iubirea și o
transformăm în consum, noul produs Wuthering Heights (La răscruce de vânturi) e fix numele
potrivit pentru ca marile studiouri să mulgă bani. Superficial, shiny,
marketabil, făcut să dea bine în trailer și pe TikTok - oamenii recunosc
titlul, deci o să vină la film, adaugi puțin XCX și doi protagoniști
arhicunoscuți și ai rețeta succesului ca să faci capital… dar cu o neînțelegere
profundă a ceea ce reprezintă cartea (chit că te eschivezi și zici că e
„adaptare modernă” sau cum și-a imaginat regizoarea cartea la 14 ani, când a
citit-o). Sorry, nu vreau să văd o adaptare după WH horny și fan-fictiony.
Dar o să vorbim ceva mai încolo și dacă rezistă ca film de sine stătător.
Romanul este vechi de aproape 200 de ani
și rămâne incredibil de actual prin temele lui. Filmul reușește performanța
uimitoare să arunce totul sub tren și să reducă scriptul la un joc sexual lame
între Cathy și
Heathcliff. Ba mai mult, filmul nici măcar nu e hot sau ceva nemaivăzut de pervers,
cum ne era promis. E plictisitor ca naiba, parcă scris de o bunică sau de o
adolescentă care isi face cruce și se rușinează când aude cuvântul cu „p”.
Cea mai mare greșeală e (cum se știe deja) reprezentarea lui Heathcliff. În carte, ambiguitatea rasei lui, statutul de outsider, excluderea socială sunt catalizatoarele furiei și întunericului lui și ceea ce dă naștere dorinței de răzbunare. El e produsul unui sistem care îl respinge și îl oprimă. În film, toată complexitatea asta socială și psihologică dispare. Rasismul e scos din ecuație, conflictul de clasă evaporat, iar Heathcliff e rezumat la “iubirea” lui pentru Cathy, la faptul că e sărac, nu are un dinte, dar are cercel și că, în vorbele lui Dennis Hopper în Blue Velvet, „baby wants to fuck”. Fără context, fără violența marginalizării și cu foarte mult împrumutat din Fifty Shades of Grey, așa se vrea noua adaptare. Măcar 50S era asumat campy și știa ce e.
Sexul este cel mai ușor de marketizat
pentru un film. WH promitea obsesie, bestialitate, pasiune dusă la
autodistrugere. Ce primim? Soft-porn, cadre foarte cuminți, penibil și extrem
de mult cringe. Nu știu care este viața sexuală a lui Emerald si nu
inteleg de ce ne torturează cu niste scene boring și demodate, de cel
mai soft sex ever, care pretinde ca e hardcore. Nimic nu poate fi mai
horror decât asta. Adică, sure, e un câștig cinematografic să-l ai pe BDSM Lord
Jacob Elordi ținând o femeie în lesă out of nowhere…
Peste tot e scuza că adaptarea este
„viziunea personală” a regizoarei. Bun. Să o separăm de carte. Chiar și așa,
filmul reușește o performanță olimpică să eșueze și de sine stătător. Personaje
reduse la stereotipuri, o iubire forțată și credința că poți păcăli cu un scenariu
prost dacă arăți ceva sex. Chit că se vrea „modern” și axat pe iubirea dintre
două personaje, să fim serioși: este iubirea cu noi în cinema? Că pe ecran
sigur nu se simte nimic. Nu are nici măcar decența să încerce să fie o
melodramă manipulatoare, să-ți smulgă o reacție - ba de tristețe, ba de șoc -
să încerce ceva, orice, dar nu livreaza nimic.
Dacă tot ține de viziunea regizoarei, o să fiu puțin obraznic și întreb: cum se face că personajele sărace din film sunt reduse doar la anumite caracteristici barbare și la depravare sexuală? Cum se face că Nelly e interpretată de Hong Chau, iar Linton de Shazad Latif? Problema e contextul. Heathcliff este whitewashed, dar servitoarea capătă în film origine asiatică, iar marele obstacol din calea iubirii epice dintre Cathy și Heathcliff este acum un britanic de origine pakistaneză. Hmmm, poate e coincidență, poate nu. Dar nu mă miră că regizoarea Saltburn, unde marea tematică a filmului este că vin ăștia de clasă mijlocie dom’le și iau locul bogaților - adevărat, the horror!!! - are o astfel de perspectivă. Ce vreau să zic este că regizoarea are o viziune disprețuitoare față de clasele sociale inferioare ei.
În final, capitalismul câștigă din nou. Numele unei cărți extrem de cunoscute a fost folosit mișelește pentru a aduce oameni în cinema. Cea mai în vogă artistă a momentului e pusă pe soundtrack, noul hunk al Hollywoodului apare dezbrăcat și tras la sală non-stop, iar Margot Robbie mănâncă dintr-o căpșună gigantică pentru o secundă, într-un cadru trecător. Peste aproximativ două săptămâni nu o să mai vorbească nimeni despre filmul ăsta. Ah, de fapt, deja nu mai vorbește nimeni.
Noapte bună.
cronică de Kinostetic ( când se plictisește scrie pe silly mood, pe pagina de Instagram, aici)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.