miercuri, 25 aprilie 2012

Intouchables (2011)

Si bogatii plang, cateodata...

rating: Brainwash supraevaluat


E un mister pentru mine de ce, potrivit unui sondaj, peste 50 % din francezi considera filmul Intouchables ca fiind evenimentul cultural al anului. Dar, pana una alta, o treime din aceiasi francezi au votat cu extremistii la alegerile recente, deci te poti astepta la orice. Sper ca sondajul se refera doar la succesul de public si nu la eventualele calitati pe care le-ar avea pelicula regizata de tandemul Olivier Nakache - Éric Toledano. Sunt de acord ca e un film deosebit de agreabil, pe alocuri amuzant, cu cateva performante actoricesti respectabile si un scenariu fara complexitati narative sufocante, dar astea nu-l recomanda decat ca un film deosebit de comestibil, nu un fenomen cinematografic - in sensul cultural al termenului nu in cel afacerist. Sase luni de-acum incolo va fi doar o statistica ingropata si nimeni nu-si va mai bate capul sa-l vada inca o data.

Pana atunci Intangibilii (la noi tradus Invincibilii) consta intr-o dramedie relaxata, inspirata din povestea reala a unui paralitic plin de bani care isi gaseste asistentul personal intr-un emigrant senegalez de la periferia societatii, cei doi devenind in final foarte buni prieteni. Deci un scenariu simplu despre doi indivizi din lumi diferite care trec peste prejudecatile obisnuite pentru a castiga “o sansa” de normalitate de la viata. Philippe (Francois Cluzet) e cliseul omului bogat care daca n-ar fi paralizat s-ar bucura de o viata extrem de lejera si plina de capricii estetic-culturale cu multe zerouri in coada. Driss (Omar Sy) e "capusa" apta de munca dar "neintegrata" care traieste pe ajutor social in vreme ce mama/matusa lucreaza zi lumina ca sa-i intretina pe ceilalti frati. Relatia lui cu Philippe debuteaza sub auspiciul singurului motivant la care raspunde Driss, orgoliul, adica cu un pariu ca nu va rezista nici 2 saptamani ca infirmiera.


Probabil ca personajul Driss a placut tuturor, fiind vorba de un tanar de culoare, atletic, glumet, onest, vorbaret si foarte credibil in rol de baiat de cartier. Un fel de Eddie Murphy parizian. Un talent nativ. Greu de apreciat cat din personaj a fost lucrat si cat reflecta chiar personalitatea lui Omar Sy. Dincolo de personaje actiunea insa se concentreaza pe doua directii: regasirea poftei de viata in Philippe si “educarea” lui Driss in problema responsabilitatii sociale si familiale. In final amandoi obtin ceea ce era de obtinut, iubire, stabilitate, normalitate, iar filmul se incheie cu un optimism deloc necesar dar in ton cu realitatea. Patetismul a fost istet ocolit de gagurile introduse pentru ca ultima chestie de care aveam nevoie era sa plangem pe seama unui miliardar paralizat dupa o tura cu parapanta.

In concluzie, Intouchables nu e un film deloc rau, dar e in mod clar e supraevaluat. Pentru un cinefil din alta tara decat Franta eventualele implicatii politico-sociale ale unui "negru pus in situatia de a sterge la fund un alb putred de bogat" sunt irelevante. Iar ca poveste despre ce inseamna sa fii om pur si simplu, filmul asta e absolut obisnuit. Ca sa fiu sincer, nu exista o singura imagine care sa fi ramas cu mine dupa creditele din final iar cu exceptia celor cateva momente de fun sau a personalitatii caraghioase a lui Driss, nimic nu mi-a starnit o reactie de efectiva incantare. Nu e nici macar pe acelasi raft cu filme ca Le scaphandre et le papillon, Mar Adentro sau My Left Foot, ca sa dam doar cateva exemple de povesti asemanatoare ecranizate.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu