joi, 12 decembrie 2013

Documentare musai de vazut (IV)

Si-a venit din nou luna in care trag linie si recapitulez cele mai interesante experiente din acest an in zona documentara pentru a compila un articol cat mai cuprinzator si informativ si astfel a fi de un oarecare folos celor prea ocupati sa stea la panda pe imdb. Ca o nota personala, constat de la an la an ca lista asta tinde sa devina tot mai voluminoasa fiindu-mi din ce in ce mai greu sa elimin din ea titluri. Asta inseamna ca atat apetitul meu pentru documentare a crescut cat si calitatea filmelor vazute, ceea ce e un lucru, in esenta, bun. Sa trecem asadar la treaba, ca avem multe de zis. De data asta insa doar doua categorii, mari si late.


Fata intunecata a lumii


The House I Live In. Problema drogurilor nu ne deranjeaza pe noi atat de tare ca pe americani insa cand e vorba de cautat solutii e bine sa privim peste ocean ca sa aflam ce nu prea functioneaza acolo. Iar Eugene Jareki exploreaza prin interviuri cu ambele tabere din razboiul antidrog ipoteza ca masurile foarte dure aplicate din ‘70 incoace nu au redus consumul de droguri ci au creat probleme pe orizontala distrugand comunitati, amplificand criminalitatea si papand sume importante de la buget. Un sistem corectional supra-aglomerat cu infractori non-violenti a carui singura justificare pare a fi ca da bine ca PR si creaza locuri de munca. Discutii cu dilari, procurori, judecatori si formatori de opinie intre care chiar creatorul serialului The Wire, David Simon.


The Impostor. Un documentar plin de suspans despre un caz senzational de furt de identitate petrecut in anii ‘90. La 3 ani dupa ce o familie din Texas reclamase disparitia fiului de 13 ani un orfan francez cu 10 ani mai mare, Frederic Bourdin, se prezinta la politia spaniola cu o poveste fabricata care-l transporta direct in bratele unei familii naive. Impostorul o convinge inclusiv pe mama ca e fiul ei disparut lucru care face autoritatile sa suspecteze motivatii ascunse din partea familiei. Documentarul lui Bart Layton e un thriller in toata regula, minutios alcatuit din interviuri, imagini de arhiva si reconstituiri, cu intriga, twisturi si tot bagajul unei povesti care parca n-are nici o treaba cu realitatea. Insa are.


How to survive a plague recapituleaza un deceniu de lupta politica si mediatica dusa in State pentru sensibilizarea guvernului si a opiniei publice la problema AIDS/HIV. Doua organzatii activiste, ACT-UP si TAG, infrunta cinismul, dispretul si chiar homofobia (dat fiind ca boala a aparut prima oara in comunitatile gay) pentru a determina luarea unor masuri care sa conduca la un tratament eficient, transformand astfel o sentinta la moarte intr-o existenta suportabila. Un exemplu emotionant de sacrificiu si determinare oferit intr-un documentar incisiv, dramatic, revelator pe o tema deloc usoara: dreptul omului la viata. Poate i-l trimitem si ministrului Barbu sa-l vada.


The Act of Killing. Despre cutremuratorul documentar al lui Joshua Oppenheimer, recent premiat la European Film Awards 2013, s-a scris nu de putine ori pe Marele Ecran.


The Gatekeepers e o surprinzatoare fereastra catre interiorul uneia din cele mai blindate Securitati de pe planeta, Shin Bet, serviciul israelian de securitate. Prin interviuri cu sase dintre fostii sefi ai Shin Bet sunt expuse originile conflictului cu palestinienii, momentele cheie cand lucrurile au escaladat furios si starea de fapt din regiune. Interesant e ca nu exista o viziune unitara asupra problemelor si ascultandu-i vorbind remarci felul in care a evolut in timp modul in care-si privesc principalul dusman. Exista acum chiar o viziune umanista, care recunoaste o anume legitimitate in dorinta palestinienilor de a avea o tara proprie, chiar daca pozitia de pe care vorbesc e una de fosti militari.


Despre Mea Maxima Culpa, documentarul lui Alex Gibney pe tema abuzurilor sexuale din lumea catolica, am scris ceva aici. A se lua la pachet cu Deliver Us From Evil din 2006 care denunta aceeasi meteahna a Bisericii de a trece sub pres pacatele oilor ratacite. Filmul lui Amy Berg ne confrunta insa chiar cu diavolul in carne si oase, in persoana parintelui O’Grady, pedofil asumat si intervievat in mod repetat pentru a intelege cum au putut faptele sale sa fie tolerate si implicit incurajate de-a lungul a 30 de ani cat a fost preot.


Four Horsemen nu e doar inca un documentar ‘alarmist’ care avertizeaza ca: a) modelul economic din prezent (corporatocratia si asigurarea confortului cu banii viitorului) genereaza doar datorii si saracie si b) ca suntem foarte aproape de o schimbare de paradigma dar inca nu exista suficienta masa critica, ci chiar un film echilibrat care expune succint semnele decadentei societatii moderne (in frunte cu Imperiul SUA) comparandu-le cu cele care au precedat alte prabusiri faimoase ale istoriei. Daca va intereseaza cum funtioneaza efectiv mecanismul prin care cei bogati se imbogatesc mai tare iar cei saraci saracesc mai mult, aruncati o privire. E, pana la urma, matematica.


Film si muzica


US vs John Lennon realizat de David Leaf si John Scheinfeld exploreaza latura activista a legendei Beatles John Lennon, latura care, incepand sa se afirme in timpul protestelor anti-Vietnam, il face curand pe acesta purtatorul de drapel al pacifistilor (Give Peace a Chance) si-l baga in vizorul administratiei ca indezirabil fiind aproape de deportare. Filmul reuseste foarte bine sa insufle speranta ca creativitatea artistica si publicitatea pot fi utilizate cu succes pentru a obtine ample transformari social-politice.


Searching for Sugar Man, castigatorul Oscarurilor la categoria sa in 2013, nu mai are nevoie de nici o prezentare. O investigatie muzicala care a condus la redescoperirea lui Sixto Rodriguez, un folkist din Detroit care dupa 2 albume fara succes in America a disparut din peisaj fara sa stie ca muzica lui inspira la polul opus o generatie intreaga de sud-africani in epoca apart-heidului, o subcultura a albilor, si ca el era un Bob Dylan mexican. Una din intorsaturile alea bizare ale sortii in care iti vine sa exclami ca viata bate filmul.


F For Fake este un documentar despre frauda si falsificare regizat si narat de Orson Welles in care acesta se joaca cu audienta provocand-o sa-si puna intrebari privind ce e fals si ce e autentic in arta. Ca un magician, Welles scoate din sacul sau nu doar trucaje ci si maestri in trucuri cel putin la fel de elaborate: falsificatorul de tablouri Elmyr de Hory, falsificatorul de biografii Clifford Irving si chiar pe tinarul falsificator de CV-uri Orson Welles si autor al celei mai faimoase farse radio din istorie (Razboiul lumilor in direct). In final nici Picasso nu e lasat deoparte, jucand rol principal intr-o poveste cu falsuri prea buna pentru a fi adevarata.


Corman’s World e o biografie si un omagiu la adresa a regelui exploitation-ului si al filmelor B americane, Roger Corman, neobositul producator independent caruia multi din greii de azi ai cinemaului ii datoreaza inceputurile carierei (Jack Nicholson, Scorsese, Spielberg, Cameron, Coppola, Demme etc). Faimos pentru stilul sau energic de lucru, cu filme la foc automat, realizate intr-o saptamana cu buget minim, recuzita si decoruri improvizate, Corman facea filme simpliste pentru un public deloc pretentios. In acelasi timp insa schlockmaisterul distribuia prin compania lui piese de art-house (Bergman si Truffaut) pentru gusturi mai rafinate. Pentru cei care nu-l cunosc pe Corman, documentarul e un bun inceput pentru a accesa filmografia lui alcatuita din peste 300 de ‘placeri vinovate’.


The Cutting Edge: The Magic of Film Editing e, asa cum sugereaza si titlul, un film documentar despre montaj si meseria de film editor ridicata la rangul de arta. Cei interesati vor descoperi o calatorie fascinanta prin istoria filmului cu opriri la cateva filme cruciale in dezvoltarea tehicilor de montaj. Insotitori vor fi si cateva perechi faimoase de regizor-monteur care vor explica pentru profani ce anume i-a determinat sa lege intr-un anumit fel o scena sau alta.


Room 237 aduna intr-un singur loc cele mai populare (si trasnite) interpretari ale filmului Shining regizat de Stanley Kubrick in 1980. Speculatiile sunt in numar de 5 iar cei care le propun sunt atat de convinsi de adevarul lor incat te lasi prins fara veste in labirintul lor de conexiuni si supozitii arbitrare.


The Pervert’s Guide to Ideology reprezinta al doilea discurs video realizat de Sophie Fiennes impreuna cu reputatul filozof ceh si critic de film Slavoj Zizek si poate fi considerat continuarea documentarului precedent, The Pervert’s Guide to Cinema. Acest film examineaza insa ideologia sau “cumulul de fantezii care da forma credintelor si practicilor noastre” cu ajutorul scenelor din filme care trateaza una sau mai multe ideologii. Sunt disecate si analizate - nu fara un oarecare simt artistic vizibil in modul in care sunt recreate decorurile in care se plaseaza filozoful - filme celebre ca Taxi Driver, They!, Sound of Music, Full Metal Jacket sau Titanic atingand de fiecare data conflictul ideologic mai mult sau mai putin vizibil in aceste filme.


The Five Obstructions. In 2001 Lars von Trier l-a abordat pe unul din idolii sai din bransa, Jørgen Leth, propunandu-i un experiment filmic cu totul original. Leth urma sa reia filmul sau emblematic din 1967, The Perfect Man, un scurt-metraj minimalist si aseptic, si sa-l refaca de 4 ori respectand capriciile sau obstructiile impuse de von Trier. Rezultatul e nu mai putin fascinant decat originalul, evidentiind talentul si priceperea lui Leth si amintind cat de multe obstacole pot aparea in munca unui cineast. Un exemplu de deconstructivism aplicat asupra propriei persoane si asupra propriei opere din care a rezultat o regasire a poftei de a crea si a formei de odinioara.

Aaand.. that's all folks! Till next time!

Documentare musai de (re)vazut (I), (II) si (III)

Crulic si pasivitatea




Duminica, 15 decembrie, asociatiile Film Sense, CitiZenit si Marele Ecran au un cadou pentru iubitorii de cinema.

Proiectia docu-animatiei Crulic. Drumul spre dincolo (2011) va avea loc de la ora 18.30 in subsolul librariei Cartea de Nisip (p-ta Libertatii colt cu splaiul Alba Iulia). Crulic relateaza destinul kafkian al unui om obisnuit care a mers pentru dreptatea lui pana-n panzele albe (adica pana in giulgiul mortii). Povestea lui Claudiu Crulic (care a murit prin greva foamei intr-o inchisoare poloneza) are empatie, mult umor (negru, ce-i drept) si are miza. 

Am vorbit la cald (dupa o proiectie la foarte rece) despre Crulic, fix acum doi ani cand vedeam filmul la cinema Timis. M-a lovit in plex atunci. E unul din putinele filme romanesti care vorbeste despre abuzul sistemului, despre singuratatea individului in fata "masinii" (fie ea sistem judiciar, penitenciar, administrativ etc). In esenta, in miezul lui profund, Crulic e un film politic, care invita la asocieri cu Reconstituirea (iarasi, unul din putinele exemple din cinematografia noastra care trateaza "rebelul").

Autoarea Anca Damian vorbeste (in cartea Documentar si adevar, de Lucian Ionica) despre “vina de a nu face ceva, de a nu actiona pentru salvarea cuiva, atunci cand stii ca este in nevoie”. Este o poveste pe cat de trista, pe atat de necesara. Ajuta publicul sa devina constient ca poate gresi prin pasivitate.

Nu se putea un film mai potrivit pentru momentul in care ne aflam cu campania noastra pentru o cinemateca la Timisoara (si a celorlate doua asociatii pentru o cinemateca in Arad). Moment in care constatam si noi (in general) o anumita pasivitate a publicului, in ciuda situatiilor care ar trebui sa ne revolte (exemple aici si aici).

Dupa proiectie, incercam sa construim un spatiu de discutie cinematografica. Si o comunitate in jurul cauzei noastre. Plecam de la intrebarea daca putem strange oamenii in jurul unui astfel de proiect si cum ar trebui sa o facem. Poate ca nu era comunitatea pasiva dar n-am stiut noi cum s-o mobilizam. 

Cadoul Crulic e posibil multumita regizoarei Anca Damian, Independenta Film si gazdelor, libraria Cartea de Nisip. Intrarea e libera. Locurile sunt limitate (max. 60 de spectatori). Puteti vedea cine mai vine pe pagina evenimentului.


marți, 10 decembrie 2013

Afisul saptamanii: Crulic




*multumiri regizoarei Anca Damian, Independenta Film si gazdelor, libraria Cartea de Nisip

Trailerul zilei: Jupiter Ascending

Se pare ca fratii Wachowski si-au regasit confortul in zona SF mainstream si urmatorul lor proiect cinematografic e in grafic. Jupiter Ascending pare a fi un space-opera impresionant dpdv vizual insa cladit pe acelasi schelet al eroului profetit de forte misterioase care e smuls dintr-o existenta banala si aruncat in valtoarea unui conflict galactic. Corespondenta lui Neo din Matrix e aici Jupiter (Milla Kunis), femeie de serviciu smulsa din viata ei corporatista de un agent interplanetar (Channing Tatum) pentru a-si implini adevaratul ei destin: sa devina regina galaxiei. Trailerul arata bine, povestea promite insa nu cred ca Andy si Lara si-au mai asumat vreun risc major in materie de idei provocatoare. Apropo, apare si Sean Bean in film si cred ca avem 90% sanse sa-l vedem murind onorabil. Programat de lansare in iulie 2014.




luni, 9 decembrie 2013

Pura Vida


Poate ca v-ati intrebat ce cauta aici banner-ul rosu din dreapta ecranului. E mica noastra contributie in sprijinul unui mare sportiv din Timisoara, mai cunoscut in Spania decat la el acasa.

Horia Colibasanu e cunoscut in Spania pentru ca in 2008 nu si-a parasit partenerul de expeditie, desi isi punea in pericol propria viata (la altitudine mare, in "death zone", nu poti supravietui mai mult de 5 zile, in aerul extrem de rarefiat). La 7400 m., pe fata de sud a Annapurnei, alpinistul spaniol Inaki Ochoa de Olza trage sa moara in urma unui edem pulmonar.

Horia, de profesie medic stomatolog, suna alarma si ramane la capataiul camaradului sau timp de 3 zile si 3 nopti. Cand a fost schimbat "in garda" de alt alpinist si a inceput in sfarsit sa coboare de pe munte era mai mult mort decat viu.

Gestul lui Horia (considerat absolut normal de acesta: "moral, nu aveam nicio alta alegere") a fost rasplatit cu numeroase distinctii. Una dintre cele mai importante este stirea ca Pep Guardiola, pe vremea cand antrena Barcelona, si-a motivat jucatorii cu exemplul de solidaritate si prietenie demonstrat de roman.


Dar Horia nu era singur. Mai multi alpinisti aflati pe munte (intre cei mai buni din lume) s-au mobilizat imediat pentru a incerca salvarea lui Inaki. Au format o echipa internationala (erau din 10 tari diferite) numita mai tarziu "los catorce de Inaki" (cei paisprezece ai lui Inaki).

Demonstratia lor de fraternitate montana devine subiectul documentarului din 2012 co-regizat de Pablo Iraburu si Migueltxe Molina: Pura Vida/ The Ridge. Pe langa povestea operatiunii de salvare exceptionale, descoperim cativa oameni exceptionali. Pentru ei, Himalaya reprezinta unul din ultimele locuri de pe pamant unde mai poti trai neprevazutul, aventura autentica a exploratorilor de altadata. Lunile pe care acesti alpinisti le petrec la mare altitudine, sunt lunile cand experimenteaza adevaratul gust al vietii. "Pura vida", viata adevarata, cum spunea Inaki Ochoa.




Daca vedeti acest film, veti intelege ca alpinistii himalayeni nu sunt niste aventurieri extremi care pariaza cu viata lor in cautarea adrenalinei (asa cum presupun multi). Ei cauta o cale spre libertate, o evadare din carcera nimicurilor cotidiene, un mod de auto-cunoastere si, sa nu uitam totusi, performanta sportiva. Acesti alpinisti din elita mondiala "sunt dintr-o singura tara: Muntii" (Denis Urubko, alpinist cazac, aflat si el intre cei 14).

Imi doresc mult sa proiectam Pura Vida  si poate vom reusi intr-o zi sa il aducem la Timisoara. Pana atunci, va invit sa vedeti filmul ultimei expeditii a lui Horia, cucerirea varfului Lhotse (8516 m.), al patrulea munte ca inaltime si al saselea "optmiar" din palmaresul lui Horia (apropo, e primul alpinist roman cu sanse mari sa cucereasca toate cele 14 varfuri peste 8000 m.; foarte important este faptul ca o face in stil sportiv, fara serpasi si fara oxigen suplimentar).

Proiectia video e organizata de club Alternative si Departamentul de Geografie de la Vest. Marti seara, de la 19.30, in Aula Magna (Universitatea de Vest). Prezinta: Horia Colibasanu (la aproape 10 ani dupa cucerirea, in premiera romaneasca, a celui mai dificil munte din lume: K2). Pentru a-l cunoaste mai bine pe alpinist si performantele lui intrati aici si aici.

Kirk Douglas 97: Lust for life



In 9 decembrie 1916 se nastea Issur Danielovitch, pe care azi il stim drept Kirk Douglas (sau tatal lui Michael, pentru cei mai tineri). Poate ati si uitat ca mai traieste. De fapt, e singura "legenda in viata" din istoria filmului american. Si nu e doar o expresie, dupa cum puteti verifica aici. A luat primul premiu pentru intreaga cariera acum 45 de ani (si ce cariera: Ace in The Hole, The Bad and the Beautiful, Paths of Glory, Lust for life, Spartacus etc.). "Personajele lui nu au fost mai mari decat viata, au fost viata..." (Steven Spielberg). A incheiat-o cu filmele acum aproape trei decenii. A fost blogger (cel mai batran blogger) pana la varsta de 96 de ani. Ultima lui carte (a scris vreo 10) a aparut anul trecut. Recentele sale aparitii in public tradeaza, pe langa dificultati inerente de vorbire, multa gratie si umor: la Oscar '96, la decernarea premiului pentru intreaga cariera fiului sau ("sunt prea tanar pentru asta") si la Oscar 2011. Pentru a cunoaste aceasta mare constiinta dincolo de marele ecran, va rog sa cititi acest simplu si minunat text (On rejection) despre respingere si acceptare. Ce intalnire fericita intre virtute si longevitate! As vrea totusi sa ni-l amintim pe Kirk Douglas, tanar si in forta cum era. Un as.  


duminică, 8 decembrie 2013

United we stand!



Sa tot fie vreo 8 ani de cand ma ciocnesc cu Lucian Maier prin festivaluri, spre bucuria noastra si spre confuzia organizatorilor (din pricina asemanarii de nume). Lucian e o voce competenta si lucida din critica noastra de film.

Odata ne-am nimerit amandoi la coada la intrarea in Satul Filmului (la Anonimul, Sfantu-Gheorghe). Ne-au tinut la poarta vreo 10 minte (desi amandoi erau acreditati) pana au deslusit identitatile fiecaruia.

Altadata ne-a confundat cineva de la TIFF. Dupa ce m-am prezentat, persoana m-a intrebat ce s-a intamplat cu mine: "te-ai schimbat enorm, esti de nerecunoscut".

Ultima oara ne-am intersectat in Palatul Festivalului de la Cannes, ca-ntr-un film. Eram amandoi pe scarile rulante. Un Lucian urca, celalalt cobora. Am apucat sa schimbam 3 cuvinte.

Maier venise la Cannes cu Film Sense, proiect independent proaspat lansat impreuna cu cativa prieteni.  Pe Anda Ionescu o stiam inca dinainte sa plece cu o bursa in Danemarca (acum e cu un picior bine infipt in pragul industriei de film daneze; a lucrat ca asistent de productie la cateva filme, intr-una din cele mai creative cinematografii din lume). Pe neobositul Marius Mandrutau l-am intalnit la proiectiile Un Certain Regard, unde era mai mereu in spatele aparatului foto.

Film Sense nu e un alt site dedicat cinema-ului. E "un spatiu de reflectie asupra Cinematografului", cu mai multe directii: educatie si social. Jonctiunea cu Marele Ecran era deci inevitabila.

Marius e in stransa legatura cu o asociatie din Arad (CitiZenit) care urmareste acelasi obiectiv cu al nostru: o cinemateca in orasul lor. La initiativa aradenilor, strangem randurile si pregatim primul eveniment comun. Duminica viitoare va invitam sa vedeti un film bun, intr-un loc fain din Timisoara.

Ideea Film Sense a picat la fix. Chiar vroiam sa facem al doilea Community Check in care sa marcam cei 5 ani de Marele Ecran. Am realizat ca inainte de toate ar trebui sa construim un spatiu de discutie cinematografica. Inainte de a avea o cinemateca, poate ca ar trebui sa avem o comunitate.


La grande bellezza a cinematografiei europene


"Acting fabulos până la ultimul figurant, coloană sonoră vibrantă şi aleasă cu bun gust, imagine şi cameră de "liga cea mai mare". Mi-e teamă că e un film care a trecut subestimat/subapreciat". (waka_x)

"N-am ştiut ce să zic după film (mi se întâmplă la filmele mari), dar m-a împlinit. Am ştiut că vreau să-l revăd". (Lucian Mircu)

La grande bellezza
Cam aşa scriau colegii Felix şi Lucian acum ceva timp pe Marele Ecran despre La grande bellezza, ignorat de juriul de la Cannes, dar ales sâmbătă seară cel mai bun film de către Academia Europeană de Film.

Lungmetrajul lui Paolo Sorrentino, cineast care a absentat de la gală, nu a fost inclus, din păcate, în selecţia lui Cristian Mungiu pentru Les Filmes des Cannes a Bucharest, dar se pare că va ajunge prin februarie în cinematografele de la noi (cei mai curioşi l-au văzut deja din surse alternative).

La grande bellezza a fost de altfel cel mai premiat film la gala de la Berlin. Sorrentino a câştigat trofeul pentru regie, Toni Servillo a fost desemnat cel mai bun actor, iar Cristiano Travaglioli a obţinut premiul pentru montaj.

Din păcate, Luminiţa Gheorghiu, prezentă la gală şi în câteva cadre ale televiziunii care a transmis evenimentul, nu a urcat pe scenă, pentru că premiul pentru cea mai bună actriţă i-a revenit belgiencei Veerle Baetens (The Broken Circle Breakdown, r. Felix Van Groeningen), despre care spuneam că e singura care o poate "învinge" pe marea noastră actriţă.

The Broken Circle Breakdown
Pe scenă a urcat totuşi cineva din România: neobosita producătoare Ada Solomon, care a "încasat" Prix Eurimages, premiu pentru co-producţie europeană. Iar Ada Solomon a avut, poate, cel mai articulat discurs.

Depăşit, probabil, doar de emoţionantul omagiu pe care Wim Wenders, directorul Academiei Europene de Film, i l-a adus actriţei Catherine Deneuve, laureată pentru întreaga carieră. Catherine Deneuve a fost, de altfel, cea mai încântătoare prezenţă a serii.

Francois Ozon a câştigat premiul pentru cel mai bun scenariu, cu Dans la maison, prezent anul acesta şi pe marile ecrane de la noi.

Descoperirea anului este filmul german Oh Boy, în regia lui Jan Ole Gerster. Este un debut în alb-negru splendid, un omagiu adus cinematografiei anilor '60, dar şi o fascinantă incursiune în Berlinul contemporan.

Oh Boy
Legendarul Ennio Moriccone a primit trofeul pentru cel mai bun compozitor, cu cel mai nou film al lui Giuseppe Tornatore, The Best Offer.

Un premiu onorific i-a revenit lui Pedro Almodovar, care, într-o engleză catastrofală, a criticat dur guvernul spaniol.

Cea mai bună comedie a fost desemnată melodrama telenovelistică Love Is All You Need, a supraapreciatei regizoare daneze Susanne Bier.

The Congress, de Ari Folman, a fost ales cel mai bun film de animaţie, în timp ce capodopera The Act of Killing a fost desemnat cel mai bun documentar, regizorul Joshua Oppenheimer mulţumindu-i, printre alţii, şi... soţului său prezent în sală.

Paco Delgado a primit trofeul pentru cele mai bune costume (Blancanieves), Sarah Greenwood a fost aleasă cel mai bun production designer (Anna Karenina), iar Asaf Sudry a plecat cu premiul pentru imagine (Fill the Void).

Premiul publicului a revenit producţiei The Gilded Cage, în regia lui Ruben Alves.

Nu ştiu ce părere aveţi voi, dar mie mi-a plăcut de Anke Engelke, actriţa germană care prezintă de vreo câţiva ani gala premiilor Academiei Europene de Film.


sâmbătă, 7 decembrie 2013

Oscarurile europene şi şansele Luminiţei Gheorghiu

Îmi asum clişeul din titlu, tocmai pentru că unii au în continuare complexul pueril al Oscarurilor, fără a şti că premii ca Palme d'Or şi Ursul de Aur, trofee câştigate de filme şi cineaşti din România în ultimii ani, sunt infinit mai importante, şi nu doar pentru că sunt acordate de jurii specializate la festivaluri de clasa A.

Probabil, chiar şi în situaţia în care Luminţa Gheorghiu ar câştiga sâmbătă seară distincţia pentru cea mai bună actriţă la gala premiilor Academiei Europene de Film (sau, în limbaj jurnalistic, Oscarurile europene), se vor găsi destui care să ignore succesul şi să aştepte verdictele bătrânei şi conservatoarei Academii Americane (de la care vrem cu toţii să includă Poziţia copilului pe lista scurtă la categoria filme străine).

Personal, cred că ar fi o nedreptate ca Luminiţa Gheorghiu să nu câştige premiul la gala de la Berlin (acolo unde a "ratat" Ursul de interpretare în februarie), transmisă şi la noi de HBO de la ora 21.00. Nu pentru că e din România, ci pentru că interpretarea ei e mai puternică decât ale contracandidatelor. Singura ameninţare serioasă ar putea veni din partea belgiencei Veerle Baetens, care are un rol solicitant şi plin de nuanţe în The Broken Circle Breakdown, în regia lui Felix Van Groeningen.


Celelalte concurente sunt Keira Knightley (Anna Karenina, r. Joe Wright), Barbara Sukowa (Hannah Arendt, r. Margarethe von Trotta) şi Naomi Watts (The Impossible, r. J.A. Bayona).

Păcat că Academia Europeană de Film nu a selectat decât şase titluri la categoria cel mai bun film, în contextul unei "recolte" generoase. Producţiile nominalizate sunt: The Best Offer (r. Giuseppe Tornatore), Blancanieves (r. Pablo Berger), The Broken Circle Breakdown (r. Felix van Groeningen), La grande bellezza (r. Paolo Sorrentino), Oh Boy (r. Jan Ole Gerster), La vie d'Adele. Chapitres 1&2 (r. Abdellatif Kechiche).

Pentru că mi-a scăpat unul din cele şase filme (La grande bellezza), nu o să încerc un pronostic. Dar mă bucur că au fost incluse Blancanieves şi Oh Boy, două filme alb-negru splendide, şi sunt surprins de selectarea filmului regizat de Tornatore.

"Băieţii" nominalizaţi sunt  Jude Law (Anna Karenina),  Johan Heldenbergh (The Broken Circle Breakdown), Fabrice Luchini (Dans la maison), Toni Servillo (La grande bellezza), Tom Schilling (Oh Boy). Din nou, singurul pe care l-am ratat este La grande belleza, dar lui Toni Servillo, unul din cei mai mari actori ai Europei, i-aş acorda oricând un cec în alb.

La regie concurează Pablo Berger, Felix van Groeningen, Abdellatif Kechiche, François Ozon, Paolo Sorrentino şi Giuseppe Tornatore.

La documentar sunt doar trei nominalizări: The Act of Killing - Joshua Oppenheimer, Stop-Over - Kaveh Bakhtiari şi The Missing Picture - Rithy Panh. Marele Ecran l-a declarat tacit pe primul o capodoperă.  The Missing Picture a câştigat secţiunea Un Certain Regard la Cannes, iar despre Stop-Over nu ştiu, personal, nimic.

O secţiune interesantă, inspirată parcă din structura Globurilor de Aur, este Cea mai bună comedie, la care concurează patru filme: Los amantes pasajeros (r. Pedro Almodovar), Benvenuto Presidente! (r. Riccardo Milani), Love is All You Need (r. Susanne Bier) şi The Priest's Children (r. Vinko Bresan).

Anul trecut, Tudor Giurgiu a câştigat la categoria Cel mai bun scurtmetraj, cu emoţionantul Superman, Spiderman sau Batman.