duminică, 1 decembrie 2013
Cinema Gottlob (un fel de reportaj)
CAPITALA CULTURALĂ GOTTLOB
"La Timişoara ar trebui organizat un festival de filme porno. Nu rîde! Păi nu s-a născut aici, Sandra Romain, regina genului? Astăzi vine un expert străin să ne înveţe cum să cîştigăm titlul de Capitală Culturală. Mă duc să-l întreb dacă e o idee bună asta cu filmele porno. Intrăm şi noi cu ceva pe harta Europei".
Asta îmi spunea, cu un aer mucalit, gonzo-jurnalistul şi realizatorul tv Flavius Băican (mai cunoscut ca Navetistu' Bănăţean), cîndva, la începutul lui octombrie.
Cînd mi-a povestit prima oară de cinematograful din Gottlob am crezut că e tot o gluma de-a lui. Dar nu. Navetistu' era cît se poate de serios: "Primăria renovează vechiul cinematograf". Avea informaţia de la prima mînă, pentru că Flavius s-a născut şi a crescut în Gottlob, o comună din judeţul Timiş.
Cîteva săptămîni mai tîrziu, Cristian Mungiu mă primea în biroul lui din Bucureşti. Tocmai se încheiase nebunia Festivalului Filmelor de Cannes, eveniment pe care îl organiza cu succes a patra oară. Şi tot în acele zile revenise pe tapet chestiunea vechilor cinematografe, în urma petiţiei pe care o semnaseră cateva zeci de cineaşti importanţi. După ce mi-am vărsat oful privind situaţia de la Timişoara, i-am spus regizorului ce auzisem despre Gottlob. "Dacă e adevărat, ar trebui să-i dăm acelui primar o medalie, ceva. Merită verificată povestea."
Ma întorceam acasă hotarît să verific povestea. Nu doar pentru a urma sfatul lui Cristian Mungiu, ci şi din curiozitate personală. Să fie posibil într-o comună mică, aflată la cîţiva kilometri de graniţa cu Serbia, ceea ce era imposibil într-un centru economic şi cultural ca Timişoara?
Am sunat la Primăria Gottlob şi peste trei zile mi-am programat o vizită. În ziua aceea, primarul Gheorghe Nastor avea treabă la Timişoara, dar a lăsat vorbă la cineva să îmi arate cinematograful. Un prieten s-a oferit să îmi ţină de urît cei 50 de kilometri pînă la destinaţie. Vineri, pe la ora 14, evadam din oraşul aglomerat pe ieşirea către Sînnicolau Mare.
Pentru mine, Gottlob e un cuvînt dulce şi zemos. Îl auzisem prima oară în copilărie. În toate pieţele, grămezile cu lubeniţe (cum le zice la pepenii verzi în Banat) aveau în faţă un carton pe care scria: "dulci, de Gottlob". Era o garanţie a calităţii. Un brand. Era tot ce ştiam despre Gottlob (în traducere, "laudă lui Dumnezeu").
După nume, suspectam că e o aşezare nemţească, aşa cum sunt multe în Timiş. Internetul (laudă lui wikipedia) mi-a confirmat că satul a fost ridicat din temelii pentru coloniştii germani între 1770 - 1773. În 1880 erau 2245 de germani şi 14 români. La recensamantul din 2011 localitatea număra 2041 de locuitori. Din care 80 mai sunt nemţi. Dar interesul meu nu era etnografic.
Pe drum, îi marturisesc prietenului temerile mele. Mă aştept ca acel "cinematograf" de care îmi povestise Flavius Băican să fie de fapt un cămin cultural, aşa cum era cazul în multe localităţi mici.
Mergem de jumătate de oră. Încă 25 de kilometri pe direcţia asta şi începe Ungaria. În Lovrin apare în sfîrşit indicatorul de Gottlob. Facem stînga. Chiar acum, soarele sparge bariera de nori şi raze imense luminează cîmpul din preajma drumului. Îmi imaginez că vara nu se mai vede negrul pamîntului de verdele pepenilor.
Am intrat în patria lubeniţelor. La prima vedere e o localitate aranjată, cu gospodării mari. Pe strada principală, cîţiva oameni cocoţati pe o macara instalează ornamente de Crăciun. Mai vedem însemne cu echipa locală de fotbal: Spartak Gottlob.
"Ooo! Au şi sens giratoriu" remarcă amicul meu. În sens, patru muncitori lucrează. Întreb unde-i Primăria. "Pe mine mă căutaţi", spune un domn între 50 şi 60 de ani, aflat şi el în grup. "Veniţi după mine!" zice şi se urcă pe bicicletă. Il urmam 200 de metri, apoi ghidul nostru îşi sprijină bicicleta de peretele unei clădiri şi descuie o uşă cu zăbrele.
De la stradă, nu pare o clădire foarte diferită de celelalte case (cam toate sunt mari pe aici). În afară de frontonul cu ornamente sferice sunt puţine indicii care trădeaza un cinematograf. Sunt mai vizibile urmele unui ABC, daca te iei dupa abţibildurile lipite pe geamurile uşii de la intrare. "Magazinul a dat faliment acum cîţiva ani", aflăm de la ghid. Îl cheamă Vasile Boldică şi e magazioner la Primărie.
Holul de la intrare e mare şi pustiu. Aici era casa de bilete, dar a dispărut fara urma. Intrăm în sala de spectacole. Prin beznă disting un şir de scaune. E întuneric pentru că ENEL-ul a taiat de mult curentul. Domnul Vasile face lumină. Deschide cele două uşi duble pe care ieşeau spectatorii după proiecţii. Şi descoperim un cinematograf în toată regula.
E mai mult lung decît mare. Număr 20 de rînduri de scaune de lemn, păstrate destul de bine (lipsesc doar vreo 3 rînduri). Avea peste 200 de locuri. Şi chiar erau ocupate, din cîte ne zice localnicul. Îşi aminteşte că erau cîte două reprezentaţii pe zi. "Şi comedii, şi americane cu cowboy, Sergiu Nicolaescu, ce se dădea pe vremea aia". În perioada sa de glorie, cinematograful din Gottlob a avut doi operatori şi o casieră.
"Nu era altă ocupaţie decît fotbalul, la cofetărie şi la birt. Toată lumea venea la film."
Marele ecran din pînză a rămas la locul lui. E acelaşi ecran pe care a văzut şi domnul Vasile primele filme, în copilărie. Pînza e prăfuită şi întărită, dar se ţine bine pentru cei +50 ani (ghidul nu ştie din ce an e clădirea, primarul zicea ceva de anii '30). În partea de sus, între ecran şi tavan, şi-a făcut cuib o rîndunică. În partea de jos, sub ecran, sunt depozitate o parte din scaune. Podeaua de lemn e umflată în multe locuri. Observ două teracote imense (care se aflau tot în grija proiecţionistului). Semn că "se dădea film" şi iarna.
Parcă îi văd pe copii hîrjonindu-se în primele rînduri. În spatele lor, ca la biserică, stau babele. Pe rîndurile din mijloc, flăcaii sunt ocupaţi să studiaze fetişcanele care şuşotesc grupate într-o parte. Mai în spate, bărbaţii încă oscilează între cinema şi o vizită la birt. Filmul se întrerupe brusc. Băieţii fluieră. Puştii se ridică de pe scaune, se împing, se hlizesc. Bărbaţii se decid în favoarea birtului. Operatorul bombăne în barbă şi urca în cabina lui. S-a rupt iar pelicula. Meştereşte ceva, apoi dă drumul la proiector. Spectatorii sunt puşi să revadă 5 minute din film, dar nimeni nu se supară.
"Haideţi să vedeţi şi Grădina de vară!" ne invită domnul Vasile pe uşile duble de ieşire.
"Grădina" e pradă buruienilor. Peretele care avea rol de ecran a dispărut. În loc, au crescut arbori. S-au păstrat fantele din peretele clădirii, prin care se proiecta filmul. Grădina era plina-ochi vara, isi aminteste gottlobeanul. Ne întoarcem în cinematograf. Mă uit ca la muzeu la cele trei-patru afişe de filme americane rămase pe pereţi de la începutul anilor '90: Twister, Scandalul Larry Flynt şi Little Odessa. Tot pe atunci, cinematograful a încetat să funcţioneze. R.A.D.E.F. (Regia Autonomă de Distribuţie şi Exploatare a Filmului) a închiriat imediat spaţiul unor comercianţi.
Pînă aici povestea e tristă. Pînă aici e povestea celor mai multe (sute!!!) cinematografe de stat. Dar la Gottlob povestea se schimbă.
Cu primarul din Gottlob m-am întîlnit la Timişoara unde venise cu treabă. Gheorghe Nastor e un bărbat voinic, la vreo 50 de ani. E un om deschis şi dintr-o bucată. În 10 minute îmi spune toată istoria. Cinematograful a revenit Primăriei în urma ordonanţei de guvern din 2008. Aşa s-a întamplat cu 107 cinematografe din vechea reţea R.A.D.E.F. Cu 3 exceptii, autorităţile locale nu au investit în săli -aşa cum s-au obligat- şi s-au scăpat rapid de ele. Primarul din Gottlob nu a vrut să schimbe obiectul de activitate: "Am primit oferte. Vroiau să le închiriez să facă o crîşmă. N-am vrut sa-l dau. Am avut un proiect pentru cinematograf. Şi noi ne-am dus direct la Bruxelles".
Împreună cu primăria din Ujszetivan (localitate maghiară, tot de graniţă, cu care gottlobenii au un parteneriat de durată), au aplicat cu un proiect comun pentru fonduri europene, "proiect HU-RO" (Ungaria-România). Partea română a obţinut o finanţare de 100.000 de euro pentru renovarea cinematografului (şi a grădinii de vară). Ca de obicei, lucrurile s-au tărăgănat la noi "în minister". În fine, s-au primit banii, s-a făcut selecţia de oferte iar cîştigătorul licitaţiei (o firmă din Timişoara, dacă am înţeles bine) se apucă de lucru chiar de săptămîna viitoare. Vine şi ENEL-ul să lege din nou clădirea la reţeaua de curent. O parte din costuri vor fi suportate şi din bugetul primăriei.
Primarul nu îmi ascunde că cinematograful va deveni un spaţiu multifuncţional. Îl vor folosi pentru simpozioane, conferinţe (cu partenerii unguri şi sîrbi), pentru "Festivalul lubeniţei" (eveniment de care e foarte mîndru). "Dar o să fie cinema. Nu vreau să-i schimb destinaţia". Îl întreb ce filme va proiecta şi cum va face rost de ele. Recunoaşte că nu s-a gîndit foarte mult la asta, că a fost important în primul rînd să recupereze cinematograful pentru nevoile comunităţii (şi dacă vă gîndiţi că îl vor folosi pentru paranghelii, cum mi-a trecut şi mie prin cap, nu e cazul, pentru că au construit deja un spaţiu pentru nunţi şi petreceri; se fac rezervări acolo pe un an înainte, cum aflăm de la Vasile Boldică). Ne invită să venim noi cu filme. Sau să ii ajutăm să le obţină.
"Dacă totul merge bine îl deschidem pe 15 august, de Festivalul Lubeniţei. Dacă nu, mai tîrziu. Oricum, va fi gata în 2014." I-am promis că venim şi noi măcar cu o proiecţie. Nu l-am întrebat pe Gheorghe Nastor din ce partid e, dar nici nu m-a interesat aspectul. Important e să dea drumul la cinematograf şi asteptăm cu interes momentul.
Cristian Mungiu vedea un licăr de speranţă în genul acesta de edili care gîndesc o idee mai departe decît interesul personal. Chiar dacă mai face un spectacol folcloric sau îi mai dă la cumnatu-său de lucru, că asta e ţara, măcar să facă acel cinematograf pentru comunitate şi să îl lase să funcţioneze. După triumful de la Cannes, regizorul român a încercat să ducă 432 în cît mai multe locuri din ţară, printr-o caravană naţională. Încă de atunci (2007) susţinea ideea unei reţele cu cinematografe de artă în fiecare oraş-reşedinţă de judeţ şi în oraşele mai măricele. Dar ca să nu rămînă o utopie, planul ar trebui să plece de sus. Pînă atunci vom rămîne cu excepţiile fericite, precum Cluj, Tîrgu-Mureş sau...Gottlob?
Înainte să plecăm din cinemaul gottlobian, domnul Vasile ne invită să vedem cabina de proiecţie. Urcăm cîteva trepte. Luminăm mica încăpere cu telefoanele. În faţa noastră zac adormite două corpuri metalice: aparatul de proiecţie. Un animal pe cale de dispariţie. După renovare, echipamentul sălii va fi modern, digital. Totuşi, primarul vrea să păstreze proiectorul şi să îl expună, ca piesă de muzeu. Ca pe scheletul unui dinozaur.
În spate, pe un dulăpior, se mai văd nişte role goale. Mă apropii de fanta pe unde ţîşneau razele către ecran, animîndu-l cu poveşti şi vise. Scaunele neconfortabile de jos îmi amintesc de cinemaul copilăriei mele, cinema Parc (care acum e club, intitulat ironic Le Cinema). Nu sunt nostalgic după sălile de altădată. Sunt nostalgic după o perioadă în care puteai vedea pe un ecran mare Star Wars, Superman, dar şi Rocco şi fraţii săi sau Tănase Scatiu.
Înainte să plecăm, am intrat în biserica din Gottlob. Înaltă, frumoasă, cu pereţii scorojiţi ca ai cinematografului. Trei băieti de 10-12 ani măturau pardoseala, să fie curat de Sfîntul Andrei. L-am întrebat pe un puştan subţiratic şi bălai dacă a auzit că vor avea cinema. Vili sau Wily (unul din puţinele vlăstare germane rămase) auzise, dar nu părea foarte impresionat. "Tot filmele alea o să fie". Cum adica? "Tot alea de la televizor", mă lămureşte. Băieţii mă asigură totuşi că vor merge la cinema cînd se va deschide. "Sper să aducă şi filme 3D", mai zice Vili.
Nu ştiu dacă primarul din Gottlob merită o medalie. Pînă la urmă, ce face el ţine de normalitate. Doar că, la noi, această normalitate e excepţie. Pe drumul de întoarcere, în timp ce stau la coadă la intrarea în oraş, îmi tot revine în minte o remarcă a domnului Vasile Boldică, magazionerul din Gottlob. "Înainte erau cinematografe peste tot. În toate localităţile. Şi la Lovrin. Acum e crîşmă. Dar, din cîte ştiu, nici la Timişoara nu mai aveţi cinema, în afară de mall".
Gottlob nu candidează la titlul de capitală culturală europeană (poate la titlul de "capitala lubeniţei"). Dar va avea în curînd un cinematograf recondiţionat şi echipat modern. Oare pentru a vedea premiera următorului film al domnului Mungiu va trebui să fac din nou 100 de kilometri dus-întors?
Oare tot ce poate scoate Timişoara, pe partea de cinema, în strategia pentru titlul de Capitală Culturală, este Tarzaniada? Sau festivalul de film pentru adulţi?
"La Timişoara ar trebui organizat un festival de filme porno. Nu rîde! Păi nu s-a născut aici, Sandra Romain, regina genului? Astăzi vine un expert străin să ne înveţe cum să cîştigăm titlul de Capitală Culturală. Mă duc să-l întreb dacă e o idee bună asta cu filmele porno. Intrăm şi noi cu ceva pe harta Europei".
Asta îmi spunea, cu un aer mucalit, gonzo-jurnalistul şi realizatorul tv Flavius Băican (mai cunoscut ca Navetistu' Bănăţean), cîndva, la începutul lui octombrie.
Cînd mi-a povestit prima oară de cinematograful din Gottlob am crezut că e tot o gluma de-a lui. Dar nu. Navetistu' era cît se poate de serios: "Primăria renovează vechiul cinematograf". Avea informaţia de la prima mînă, pentru că Flavius s-a născut şi a crescut în Gottlob, o comună din judeţul Timiş.
Cîteva săptămîni mai tîrziu, Cristian Mungiu mă primea în biroul lui din Bucureşti. Tocmai se încheiase nebunia Festivalului Filmelor de Cannes, eveniment pe care îl organiza cu succes a patra oară. Şi tot în acele zile revenise pe tapet chestiunea vechilor cinematografe, în urma petiţiei pe care o semnaseră cateva zeci de cineaşti importanţi. După ce mi-am vărsat oful privind situaţia de la Timişoara, i-am spus regizorului ce auzisem despre Gottlob. "Dacă e adevărat, ar trebui să-i dăm acelui primar o medalie, ceva. Merită verificată povestea."
Ma întorceam acasă hotarît să verific povestea. Nu doar pentru a urma sfatul lui Cristian Mungiu, ci şi din curiozitate personală. Să fie posibil într-o comună mică, aflată la cîţiva kilometri de graniţa cu Serbia, ceea ce era imposibil într-un centru economic şi cultural ca Timişoara?
Am sunat la Primăria Gottlob şi peste trei zile mi-am programat o vizită. În ziua aceea, primarul Gheorghe Nastor avea treabă la Timişoara, dar a lăsat vorbă la cineva să îmi arate cinematograful. Un prieten s-a oferit să îmi ţină de urît cei 50 de kilometri pînă la destinaţie. Vineri, pe la ora 14, evadam din oraşul aglomerat pe ieşirea către Sînnicolau Mare.
Pentru mine, Gottlob e un cuvînt dulce şi zemos. Îl auzisem prima oară în copilărie. În toate pieţele, grămezile cu lubeniţe (cum le zice la pepenii verzi în Banat) aveau în faţă un carton pe care scria: "dulci, de Gottlob". Era o garanţie a calităţii. Un brand. Era tot ce ştiam despre Gottlob (în traducere, "laudă lui Dumnezeu").
După nume, suspectam că e o aşezare nemţească, aşa cum sunt multe în Timiş. Internetul (laudă lui wikipedia) mi-a confirmat că satul a fost ridicat din temelii pentru coloniştii germani între 1770 - 1773. În 1880 erau 2245 de germani şi 14 români. La recensamantul din 2011 localitatea număra 2041 de locuitori. Din care 80 mai sunt nemţi. Dar interesul meu nu era etnografic.
Pe drum, îi marturisesc prietenului temerile mele. Mă aştept ca acel "cinematograf" de care îmi povestise Flavius Băican să fie de fapt un cămin cultural, aşa cum era cazul în multe localităţi mici.
Mergem de jumătate de oră. Încă 25 de kilometri pe direcţia asta şi începe Ungaria. În Lovrin apare în sfîrşit indicatorul de Gottlob. Facem stînga. Chiar acum, soarele sparge bariera de nori şi raze imense luminează cîmpul din preajma drumului. Îmi imaginez că vara nu se mai vede negrul pamîntului de verdele pepenilor.
Am intrat în patria lubeniţelor. La prima vedere e o localitate aranjată, cu gospodării mari. Pe strada principală, cîţiva oameni cocoţati pe o macara instalează ornamente de Crăciun. Mai vedem însemne cu echipa locală de fotbal: Spartak Gottlob.
"Ooo! Au şi sens giratoriu" remarcă amicul meu. În sens, patru muncitori lucrează. Întreb unde-i Primăria. "Pe mine mă căutaţi", spune un domn între 50 şi 60 de ani, aflat şi el în grup. "Veniţi după mine!" zice şi se urcă pe bicicletă. Il urmam 200 de metri, apoi ghidul nostru îşi sprijină bicicleta de peretele unei clădiri şi descuie o uşă cu zăbrele.
De la stradă, nu pare o clădire foarte diferită de celelalte case (cam toate sunt mari pe aici). În afară de frontonul cu ornamente sferice sunt puţine indicii care trădeaza un cinematograf. Sunt mai vizibile urmele unui ABC, daca te iei dupa abţibildurile lipite pe geamurile uşii de la intrare. "Magazinul a dat faliment acum cîţiva ani", aflăm de la ghid. Îl cheamă Vasile Boldică şi e magazioner la Primărie.
Holul de la intrare e mare şi pustiu. Aici era casa de bilete, dar a dispărut fara urma. Intrăm în sala de spectacole. Prin beznă disting un şir de scaune. E întuneric pentru că ENEL-ul a taiat de mult curentul. Domnul Vasile face lumină. Deschide cele două uşi duble pe care ieşeau spectatorii după proiecţii. Şi descoperim un cinematograf în toată regula.
E mai mult lung decît mare. Număr 20 de rînduri de scaune de lemn, păstrate destul de bine (lipsesc doar vreo 3 rînduri). Avea peste 200 de locuri. Şi chiar erau ocupate, din cîte ne zice localnicul. Îşi aminteşte că erau cîte două reprezentaţii pe zi. "Şi comedii, şi americane cu cowboy, Sergiu Nicolaescu, ce se dădea pe vremea aia". În perioada sa de glorie, cinematograful din Gottlob a avut doi operatori şi o casieră.
"Nu era altă ocupaţie decît fotbalul, la cofetărie şi la birt. Toată lumea venea la film."
Marele ecran din pînză a rămas la locul lui. E acelaşi ecran pe care a văzut şi domnul Vasile primele filme, în copilărie. Pînza e prăfuită şi întărită, dar se ţine bine pentru cei +50 ani (ghidul nu ştie din ce an e clădirea, primarul zicea ceva de anii '30). În partea de sus, între ecran şi tavan, şi-a făcut cuib o rîndunică. În partea de jos, sub ecran, sunt depozitate o parte din scaune. Podeaua de lemn e umflată în multe locuri. Observ două teracote imense (care se aflau tot în grija proiecţionistului). Semn că "se dădea film" şi iarna.
Parcă îi văd pe copii hîrjonindu-se în primele rînduri. În spatele lor, ca la biserică, stau babele. Pe rîndurile din mijloc, flăcaii sunt ocupaţi să studiaze fetişcanele care şuşotesc grupate într-o parte. Mai în spate, bărbaţii încă oscilează între cinema şi o vizită la birt. Filmul se întrerupe brusc. Băieţii fluieră. Puştii se ridică de pe scaune, se împing, se hlizesc. Bărbaţii se decid în favoarea birtului. Operatorul bombăne în barbă şi urca în cabina lui. S-a rupt iar pelicula. Meştereşte ceva, apoi dă drumul la proiector. Spectatorii sunt puşi să revadă 5 minute din film, dar nimeni nu se supară.
"Haideţi să vedeţi şi Grădina de vară!" ne invită domnul Vasile pe uşile duble de ieşire.
"Grădina" e pradă buruienilor. Peretele care avea rol de ecran a dispărut. În loc, au crescut arbori. S-au păstrat fantele din peretele clădirii, prin care se proiecta filmul. Grădina era plina-ochi vara, isi aminteste gottlobeanul. Ne întoarcem în cinematograf. Mă uit ca la muzeu la cele trei-patru afişe de filme americane rămase pe pereţi de la începutul anilor '90: Twister, Scandalul Larry Flynt şi Little Odessa. Tot pe atunci, cinematograful a încetat să funcţioneze. R.A.D.E.F. (Regia Autonomă de Distribuţie şi Exploatare a Filmului) a închiriat imediat spaţiul unor comercianţi.
Pînă aici povestea e tristă. Pînă aici e povestea celor mai multe (sute!!!) cinematografe de stat. Dar la Gottlob povestea se schimbă.
Cu primarul din Gottlob m-am întîlnit la Timişoara unde venise cu treabă. Gheorghe Nastor e un bărbat voinic, la vreo 50 de ani. E un om deschis şi dintr-o bucată. În 10 minute îmi spune toată istoria. Cinematograful a revenit Primăriei în urma ordonanţei de guvern din 2008. Aşa s-a întamplat cu 107 cinematografe din vechea reţea R.A.D.E.F. Cu 3 exceptii, autorităţile locale nu au investit în săli -aşa cum s-au obligat- şi s-au scăpat rapid de ele. Primarul din Gottlob nu a vrut să schimbe obiectul de activitate: "Am primit oferte. Vroiau să le închiriez să facă o crîşmă. N-am vrut sa-l dau. Am avut un proiect pentru cinematograf. Şi noi ne-am dus direct la Bruxelles".
Împreună cu primăria din Ujszetivan (localitate maghiară, tot de graniţă, cu care gottlobenii au un parteneriat de durată), au aplicat cu un proiect comun pentru fonduri europene, "proiect HU-RO" (Ungaria-România). Partea română a obţinut o finanţare de 100.000 de euro pentru renovarea cinematografului (şi a grădinii de vară). Ca de obicei, lucrurile s-au tărăgănat la noi "în minister". În fine, s-au primit banii, s-a făcut selecţia de oferte iar cîştigătorul licitaţiei (o firmă din Timişoara, dacă am înţeles bine) se apucă de lucru chiar de săptămîna viitoare. Vine şi ENEL-ul să lege din nou clădirea la reţeaua de curent. O parte din costuri vor fi suportate şi din bugetul primăriei.
Primarul nu îmi ascunde că cinematograful va deveni un spaţiu multifuncţional. Îl vor folosi pentru simpozioane, conferinţe (cu partenerii unguri şi sîrbi), pentru "Festivalul lubeniţei" (eveniment de care e foarte mîndru). "Dar o să fie cinema. Nu vreau să-i schimb destinaţia". Îl întreb ce filme va proiecta şi cum va face rost de ele. Recunoaşte că nu s-a gîndit foarte mult la asta, că a fost important în primul rînd să recupereze cinematograful pentru nevoile comunităţii (şi dacă vă gîndiţi că îl vor folosi pentru paranghelii, cum mi-a trecut şi mie prin cap, nu e cazul, pentru că au construit deja un spaţiu pentru nunţi şi petreceri; se fac rezervări acolo pe un an înainte, cum aflăm de la Vasile Boldică). Ne invită să venim noi cu filme. Sau să ii ajutăm să le obţină.
"Dacă totul merge bine îl deschidem pe 15 august, de Festivalul Lubeniţei. Dacă nu, mai tîrziu. Oricum, va fi gata în 2014." I-am promis că venim şi noi măcar cu o proiecţie. Nu l-am întrebat pe Gheorghe Nastor din ce partid e, dar nici nu m-a interesat aspectul. Important e să dea drumul la cinematograf şi asteptăm cu interes momentul.
Cristian Mungiu vedea un licăr de speranţă în genul acesta de edili care gîndesc o idee mai departe decît interesul personal. Chiar dacă mai face un spectacol folcloric sau îi mai dă la cumnatu-său de lucru, că asta e ţara, măcar să facă acel cinematograf pentru comunitate şi să îl lase să funcţioneze. După triumful de la Cannes, regizorul român a încercat să ducă 432 în cît mai multe locuri din ţară, printr-o caravană naţională. Încă de atunci (2007) susţinea ideea unei reţele cu cinematografe de artă în fiecare oraş-reşedinţă de judeţ şi în oraşele mai măricele. Dar ca să nu rămînă o utopie, planul ar trebui să plece de sus. Pînă atunci vom rămîne cu excepţiile fericite, precum Cluj, Tîrgu-Mureş sau...Gottlob?
Înainte să plecăm din cinemaul gottlobian, domnul Vasile ne invită să vedem cabina de proiecţie. Urcăm cîteva trepte. Luminăm mica încăpere cu telefoanele. În faţa noastră zac adormite două corpuri metalice: aparatul de proiecţie. Un animal pe cale de dispariţie. După renovare, echipamentul sălii va fi modern, digital. Totuşi, primarul vrea să păstreze proiectorul şi să îl expună, ca piesă de muzeu. Ca pe scheletul unui dinozaur.
În spate, pe un dulăpior, se mai văd nişte role goale. Mă apropii de fanta pe unde ţîşneau razele către ecran, animîndu-l cu poveşti şi vise. Scaunele neconfortabile de jos îmi amintesc de cinemaul copilăriei mele, cinema Parc (care acum e club, intitulat ironic Le Cinema). Nu sunt nostalgic după sălile de altădată. Sunt nostalgic după o perioadă în care puteai vedea pe un ecran mare Star Wars, Superman, dar şi Rocco şi fraţii săi sau Tănase Scatiu.
Înainte să plecăm, am intrat în biserica din Gottlob. Înaltă, frumoasă, cu pereţii scorojiţi ca ai cinematografului. Trei băieti de 10-12 ani măturau pardoseala, să fie curat de Sfîntul Andrei. L-am întrebat pe un puştan subţiratic şi bălai dacă a auzit că vor avea cinema. Vili sau Wily (unul din puţinele vlăstare germane rămase) auzise, dar nu părea foarte impresionat. "Tot filmele alea o să fie". Cum adica? "Tot alea de la televizor", mă lămureşte. Băieţii mă asigură totuşi că vor merge la cinema cînd se va deschide. "Sper să aducă şi filme 3D", mai zice Vili.
Nu ştiu dacă primarul din Gottlob merită o medalie. Pînă la urmă, ce face el ţine de normalitate. Doar că, la noi, această normalitate e excepţie. Pe drumul de întoarcere, în timp ce stau la coadă la intrarea în oraş, îmi tot revine în minte o remarcă a domnului Vasile Boldică, magazionerul din Gottlob. "Înainte erau cinematografe peste tot. În toate localităţile. Şi la Lovrin. Acum e crîşmă. Dar, din cîte ştiu, nici la Timişoara nu mai aveţi cinema, în afară de mall".
Gottlob nu candidează la titlul de capitală culturală europeană (poate la titlul de "capitala lubeniţei"). Dar va avea în curînd un cinematograf recondiţionat şi echipat modern. Oare pentru a vedea premiera următorului film al domnului Mungiu va trebui să fac din nou 100 de kilometri dus-întors?
Oare tot ce poate scoate Timişoara, pe partea de cinema, în strategia pentru titlul de Capitală Culturală, este Tarzaniada? Sau festivalul de film pentru adulţi?
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
In copilaria mea si eu ma delectam la cinematograful din Gottlob,lume multa venea,se statea si in picioare,felicitari primariei Gottlob ca acorda atentie acestiu edificiu pe care comunitatea din Gottlob il merita din plin.
RăspundețiȘtergerecine esti ca si eu sunt din gottlob
Ștergereun program cinematogrfaic din anii 90 de unde as putea sa fac rost
RăspundețiȘtergere