luni, 14 octombrie 2013
De ce nu avem nevoie de filme istorice. Replică dlui Tinu Pîrvulescu
M-am bucurat sincer când am dat peste numele dvs în cel mai nou număr al revistei americane CINEASTE, într-o recenzie a cărţii pe care aţi coordonat-o cu Robert A. Rosenstone, A Companion to the Historical Film. Deşi nu am citit eseul dvs cuprins în volum, eseu ce ar trata modul în care căderea regimului Ceauşescu a fost abordată în filme, mi s-a părut important că un nume românesc din domeniul filmologiei este luat în discuţie într-o revistă străină de specialitate.
Acum am simţit însă nevoia să reacţionez (şi să împărtăşesc şi cu alţii reacţia) la un recent eseu, De ce nu se prea mai fac filme istorice în România?, pe care l-aţi publicat în revista Observator Cultural şi pe care l-am găsit aici. Am ales să-mi exprim pe Marele Ecran - şi nu printr-un comentariu pe site-ul Observator Cultural - stupoarea faţă de multe dintre ideile textului dvs, pentru a continua direcţia polemică pe care încercăm să o imprimăm câteodată blogului nostru de cinema (dar, atenţie, aceste rânduri nu mă implică decât pe mine, nu şi pe colegii mei).
Las la o parte ceea ce a semnalat şi dl Andrei Gorzo într-un comentariu, zic eu, pertinent („Articolul conţine şi naivităţi/simplicităţi greu de acceptat din partea unui filmolog, ca de pildă paranteza aceea care sugerează că, pentru dl Pîrvulescu, Oscarurile sînt un festival, sau preluarea necritică a clişeului despre cum Hollywood-ul nu tolerează filmul de autor”), şi spun că premisa eseului dvs este falsă sau, dacă vreţi, irelevantă. Din două perspective.
În primul rând, din punctul meu de vedere, nu există film istoric. Este o etichetă care nu spune, de fapt, nimic şi care e bună numai pentru producători, distribuitori, unii jurnalişti şi filmologi. Ce înseamnă film istoric? În opinia mea, nu ai cum să reconstitui trecutul prin cinema. Este o iluzie. Dacă ai personaje care poartă numele unor figuri reale din trecut sau costume de epocă, asta nu înseamnă că ai film istoric. Aşa-zisele filme istorice (vorbesc aici de cele care au oarecare valoare cinematografică) nu sunt de fapt decât comentarii asupra prezentului sau brodări pe nişte teme universale, care capătă diverse accesorii în funcţie de contextul în care sunt aşezate. Iar faptele istorice de la care pornesc uneori nu sunt decât pretexte pentru obsesiile artistice ale cineaştilor. Bănuiesc că n-o să-mi spuneţi că Andrei Rubliov este un film istoric, doar pentru că are ca protagonist un pictor de icoane care a trăit acum câteva secole sau pentru că arată o invazie a tătarilor?
În al doilea rând, deşi porniţi de la cinematografiile poloneză şi maghiară ale momentului (mi-ar fi plăcut să fi oferit şi exemple de filme din cele două ţări), argumentaţia dvs este tributară logicii hollywoodiene de a împărţi filmele pe genuri, o construcţie care nu poate fi aplicată sistemelor europene (şi cu atât mai puţin celui românesc). Prin urmare, chiar şi acceptând, pentru moment, logica dvs, vin şi întreb: De ce am avea nevoie de filme româneşti istorice?
Istoria se învaţă din cărţile profesorilor care se ocupă numai cu asta, nu din cinema. Eu aş propune, în schimb, singura paradigmă care mi se pare valabilă: cred că avem nevoie de cât mai multe filme bune şi de cât mai puţine filme proaste. Indiferent cum vreţi să le numiţi. Din fericire, sistemele şi festivalurile europene importante favorizează filmul de autor, hulit de multă lume dar din care cinemaul popular fură cu neruşinare, însuşindu-l fără citarea sursei.
Am uitat să vă explic de ce am fost stupefiat. De pildă, de un fragment ca acesta: ”Spre meritul său, Sergiu Nicolaescu a scos pe piaţă şi filme istorice în toată regula, cu crinolinele şi uniformele, regii şi generalii, eroismul şi vorbele mari specifice genului: Oglinda (1993), dar mai ales epopeicul Triunghiul morţii (1999) şi drama de palat Carol I (2009). Nici unul dintre aceste filme nu a făcut însă valurile aşteptate, dispărînd din spaţiul public fără să devină material didactic în şcoli”.
Las la o parte forţarea logicii (în propoziţia imediat următoare scrieţi că „Triunghiul morţii a făcut însă o altfel de vîlvă”), şi deduc că v-aţi fi dorit ca aceste filme să fi făcut valuri şi să fi devenit material didactic în şcoli. Sper, totuşi, că aţi glumit. Sau că v-aţi gândit la material didactic de tipul ”aşa nu, niciodată”. Ridicolul din Carol I (un film care, apropo, nu e despre rege, ci despre Sergiu Nicolaescu) este greu de egalat.
Mai e, apoi, o frază că aceasta, legată de Amintiri din Epoca de Aur: ”Filmele sufereau de inadvertenţe istorice, cea mai remarcată fiind cea a vacilor cu crotalii în ureche coborînd pe uliţa satului colectivizat”. A căuta în aceste filme, care de la început se anunţă comedii butaforice bazate pe nişte legende, inadvertenţe istorice (ca cea pe care o semnalaţi dvs) este, scuzaţi-mă, ridicol.
Mai departe afirmaţi că ”Noul Cinema Românesc e mai degrabă observaţional decît epic şi încă neexersat în arta naraţiunii cu cap, mijloc şi coadă, aşa cum o fac istoricele care iau Oscaruri (Argo, Discursul regelui, Doamna de fier)”. Dincolo de comparaţia irelevantă, eu cred că cei doi termeni, observaţional şi epic, nu se resping, ci dimpotrivă, se completează. Toate filmele Noului Cinema Românesc (inclusiv cele mai radicale - Aurora lui Puiu sau, mai recent, Metabolismul lui Porumboiu) sunt epice. Firul narativ este suficient de clar în fiecare din aceste filme din ultimii ani. Şi au cap, mijloc şi coadă, chiar dacă, uneori, aceşti piloni sunt chestionaţi sau dedramatizaţi ori, aşa cum spunea Godard, nu urmăresc neapărat această ordine.
Surprinzător şi, din nou, tributar logicii hollywoodiene este elogiul pe care îl aduceţi producătorului: ”Ceea ce lipsea filmului Restul e tăcere era un producător inteligent, care să strunească cu creier limpede geniul regizorului şi povestea pe care acesta era plătit să o depene. Prin refilmarea unor cadre sau eliminarea altora, un astfel de producător ar fi putut salva filmul”. Logica dvs este strâmbă: sugeraţi, de fapt, că producătorii sunt marii creatori, cei care salvează opere de artă, şi nu artiştii înşişi. Oricum, sper ca această afirmaţie să nu ajungă şi sub privirea dlui Nae Caranfil care, în acest an, duce o luptă grea cu producătorii ce vor să-i modifice substanţial noul film.
În speranţa că nu veţi privi această replică decât ca o tentativă de a polemiza amical despre cinema, într-un spaţiu public care duce lipsă de dialog pe teme filmice, vă transmit sincere salutări.
Ionuţ Mareş
cinefil
duminică, 13 octombrie 2013
Comedy Cluj: Quartet (2013)
Pentru cei care-au vazut The Best Exotic Marigold Hotel de acum doi ani, debutul regizoral al lui Dustin Hoffman, Quartet, devine un companion agreabil pentru continuarea unei calatorii in lumea pensionarilor excentrici. Amplasat intr-o resedinta luxoasa din apropierea Londrei (in Buckinghamshire) careia i-am putea zice foarte usor palat fiind inconjurata de o o gradina intinsa pe cateva hectare, Quartet ecranizeaza o piesa de teatru scrisa de Ronald Harwood despre fostele glorii ale scenei de Opera si viata lor de dupa ultima cortina. In centrul acestei povesti se gaseste un cvartet de actori britanici extraordinari: Maggie Smith, Tom Courtenay, Pauline Collins si Billy Connolly, dirijati catre o ultima reprezentatie de Michael Gambon.
Beecham House, locul actiunii din Quartet, e un “camin” pentru fosti muzicieni - in principal, solisti si instrumentisti din cadrul Operei Britanice si a Orchestrei Simfonice a BBC - un loc in care cei care si-au dedicat o viata intreaga scenei si s-au trezit dintr-o data singuri si batrani sa-si poata trai cu demnitate senilitatea. Conflictul central se sprijina pe Reggie (Tom Courtenay), un tenor retras care se bucura de o batranete confortabila tinand uneori cursuri de istoria Operei cu tineri studenti. Unul din aceste cursuri implica chiar o dezbatere interesanta despre asemanarile dintre Opera si muzica rap. Linistea lui Reggie e insa tulburata de sosirea la Beecham House a unui rezident nou, Jean Horton (M. Smith), o fosta mare soprana care-i franse inima in tinerete si a carei prezenta face dintr-o data casa pensionarilor prea mica.
Drama e compactata de un al doilea conflict care priveste insasi existenta adapostului. Beecham House e in pericol sa se inchida iar solutia gasita de Cedric (Michael Gambon) e organizarea unei gale de binefacere cu ocazia aniversarii lui Verdi in care fostele glorii sa puna in scena un act din Rigoletto. Pentru asta insa Reggie si Jean trebuie sa clarifice disensiunile dintre ei (ranchiuna si auto-compatimire) si sa gaseasca forta de a repeta impreuna, lucru care-i va implica si pe doi dintre prietenii lor comuni: non-conformistul fustangiu si difuzor fermecator de profanitati Wilf (B. Connolly) si lunatica plina de candoare Cissy (P. Collins).
Cu acest film sentimental si nostalgic, plin de umor si usor neverosimil, Dustin Hoffman face la 75 de ani o categorica declaratie de dragoste pentru lumea scenei, pentru showbiz si pentru gloriile trecute, a caror cadere in uitare n-o poate impiedica dar, dat fiind efortul sau, o poate macar incetini. Quartet e o piesa muzicala incantatoare, cu o distributie impresionanta care cuprinde alaturi de manunchiul de actori britanici de inalta clasa, o serie de voci si instrumentisti remarcabili din istoria recenta a Operei englezesti.
sâmbătă, 12 octombrie 2013
Comedy Cluj: Enough Said (2013)
De ieri Marele Ecran e la Cluj. Dupa un drum de 7 ore in care am luat fara voie parte la “comedia umana” traita probabil zilnic de pasagerii firmelor de transport interjudetean (tura asta o femeie mergea la o inmormantare in Bistrita si a tinut sa informeze pe toata lumea de asta, cu maximum de detalii morbide) aseara am descalecat in inima Ardealului, la receptia hotelului City Plaza, kilometrul zero pentru musafirii Festivalului International de Film Comedy Cluj.
Festivalul a inceput anul acesta cu un aperitiv multumitor de public, inspirat ales, comedia romantica Enough Said a scenaristei-regizoare Nicole Holofcener in care James Gandolfini si Julia Louis-Dreyfus se joaca mai mult sau mai putin pe ei insisi. Gandolfini e un tata divortat, pe cale sa-si trimita fiica la colegiu, ia Julia e o Elaine la vreo 50 de ani cu un simt al umorului, uneori, obositor. Personajele lor, Albert si Eva, sunt imposibil de separat de figurile absolut dominante ale actorilor de pe ecran cu atat mai mult cu cat una din ele aminteste constant ca purtatorul ei fizic nu mai e intre noi.
A fost cam bizar sa-l vad pe Gandolfini la atat de putin timp de la decesul sau (in urma unui infarct) intr-un film care-i expunea problemele de greutate cu o aura tragi-comica. Usor macabru, filmul nu-si asuma insa alte riscuri si nici nu improvizeaza dincolo de reteta clasica. Intr-un scenariu tipic genului, doi oameni divortati capata o a doua sansa la fericire dar bagajul pe care-l cara in urma lor le otraveste din nou bucuria, frangandu-le inima. Gustul amar e diluat insa de hazul contagios al servelor lansate de o Julia peste care anii au lasat riduri dar care si-a pastrat prospetimea in replici. Desi fac un cuplu ciudat, cei doi colaboreaza bine impreuna si gesturile lor, timiditatea si stanjeneala care inconjoara un cuplu de varsta a doua nevoit sa se comporte ca-n adolescenta, par destul de autentice.
Dincolo de glumele punctate de un scenariu care parodiaza viata amoroasa la 50 de ani, ceea ce face experienta vizionarii intr-adevar placuta e chipul bland al lui Gandolfini, ochii sai calzi, statura sa demna de urs imbatranit si felul sincer de a se prezenta in fata camerei. Sa-l privesti cum incearca sa n-o striveasca pe marunta Julia, o stea pe nedrept trecuta care orbiteaza acest munte de om cu o impresionanta forta de atractie -pe sticla sau in viata reala-, starneste usor zambete nostalgice. Probabil intr-o zi, la fel ca-n film, oamenii vor vizita arhive din istoria televiziunii, cautand episoadele lor preferate din seriale ca Seinfeld si Sopranos. Stati putin... deja o fac...
vineri, 11 octombrie 2013
Cainele japonez. Ultimul dintre oameni
Cainele japonez, debutul foarte tânărului regizor Tudor Cristian Jurgiu, este un melanj îndrăzneţ de mai multe stiluri şi influenţe. Un film care se bazează pe o poveste simplă, o distribuţie rarefiată dar solidă şi un strop de melodramă într-un ambalaj minimalist.
Probabil cel mai reuşit debut românesc al anului, Cainele japonez porneşte de la un scenariu scris de Ioan Antoci, Gabriel Gheorghe şi Tudor Cristian Jurgiu. Lungmetrajul surprinde câteva fragmente dintr-un moment decisiv din viaţa unui bătrân, Costache Moldu, interpretat de un Victor Rebengiuc care, fără surpriză, ţine pe umeri ansamblul.
Ca într-un documentar, filmul începe cu un cadru îndepărtat în care mai mulţi săteni recuperează obiecte din apa rămasă după inundaţii. Scurte secvenţe cu localnici surprinşi în diverse activităţi sau imagini doar cu natura vor mai apărea pe parcursul filmului, fără încărcătură dramaturgică, dar cu un rol bine determinat în a sugera atmosfera satului şi în a oferi pauze de respiro.
Cadre fixe şi informaţii în doze mici
Povestea se opreşte asupra unuia dintre sinistraţi, Costache, care îşi duce într-o casă primită de la primărie lucruri din vechea locuinţă distrusă de intemperii. Prima parte a filmului este construită din cadre-secvenţă fixe, prin care protagonistul este observat în „rutina” post-dezastru: recuperează din vechile sale obiecte, se instalează în noua casă, interacţionează cu câţiva consăteni şi discută cu primarul şi cu un posibil cumpărător al unui teren.
În această primă parte, perspectiva aparţine exclusiv protagonistului, care este urmărit, aproape mereu de la distanţă, de o cameră imobilă şi cât mai puţin intruzivă (de altfel, în câteva secvenţe de exterior cu mai multe personaje, chipurile acestora pot fi cu greu identificate). Este strategia lui Jurgiu de a diminua eventuala manipulare emoţională, intrinsecă unei astfel de poveşti, sau ceea ce el numeşte „sobrietate a emoţiei”.
Pe măsura evoluţiei narative, Jurgiu „eliberează”, în doze mici, tot mai multe informaţii despre trecutul bătrânului şi al familiei. Totul culminează cu anunţul că va fi vizitat de fiul său, Ticu (Şerban Pavlu), stabilit în Japonia, unde s-a căsătorit cu Hiroku (Kana Hahimoto), cei doi având un băiat de şapte ani, Paul Koji (Toma Hashimoto).
Echilibru interior pus la încercare
Existenţa de până atunci a lui Costache este dată peste cap, iar această ruptură este remarcabil punctată vizual de Jurgiu şi de directorul de imagine Andrei Butică: dintr-un unghi de deasupra casei, bătrânul este urmărit în timp ce bate o tablă pe acoperiş, moment în care, în plan îndepărtat, apare maşina fiului.
Perturbarea echilibrului interior fragil al protagonistului, recâştigat cu greu după două drame recente – pierderea soţiei şi inundaţiile –, este sugerată atât prin altitudinea ameninţătoare a camerei de filmat, cât şi prin unghiulaţie şi coborârea aparatului odată cu bătrânul.
De altfel, pentru a contrapuncta imobilismul camerei din majoritatea secvenţelor, Jurgiu apelează deseori la planurile secunde, de adâncime, care influenţează ceea ce se întâmplă în prim-plan.
Odată cu venirea lui Ticu şi a familiei sale, perspectiva se divizează între tată şi fiu, pentru ca spre final, după plecarea fiului, camera să-l urmărească în continuare numai pe bătrân.
Folosirea lui Victor Rebengiuc în distribuţie, în rol de ţăran, trimite inevitabil la clasicul Moromeţii (1988), de Stere Gulea, „cârlig” pe care Jurgiu nu doar că nu-l evită, dar îl asumă şi îl punctează în două-trei momente.
O conexiune ineluctabilă se face şi cu Medalia de onoare (2009), de Călin Peter Netzer, unde un pensionar citadin, interpretat de acelaşi Victor Rebengiuc, îşi aşteaptă fiul din străinătate, timp în care este nevoit să-şi reconsidere trecutul.
Accente de comic şi melodramă bine temperată
La nivel stilistic, Jurgiu optează, cel puţin în prima parte, pe o abordare observaţională, aproape documentaristică, în care psihologia personajului este relevată prin gesturile şi mişcările imprimate de Victor Rebengiuc.
În a doua jumătate, Jurgiu pare mai nesigur şi, prin urmare, uşor mai convenţional, cel puţin în momentele dificile dintre tată şi fiu, când cei doi sunt nevoiţi să-şi clarifice relaţia.
Jurgiu introduce şi accente de umor, dar şi de melodramă bine temperată, oferind în acelaşi timp posibilitatea unei empatii sincere cu protagonistul. În aceeaşi notă de moderaţie, filmul este lipsit de muzică, iar personajele primesc suficiente nuanţe pentru a nu cădea în simple categorii.
Prezenţa familiei venite din Japonia oferă o latură exotică filmului. Iar povestea şi, pe alocuri, încadratura amintesc de opera regizorului japonez Yasujiro Ozu, care a fost mereu preocupat de relaţiile între membrii unei familii, de diferenţele între generaţii şi de un stil auster, dar uman şi cald, de a privi personajele şi viaţa.
Cainele japonez este un film despre povara singurătăţii, despre asumarea trecutului şi despre împăcare. Un debut reuşit, care dezvăluie un regizor matur din punct de vedere artistic, în pofida celor doar 29 de ani.
Pelicula distribuită de Transilvania Film intră din 18 octombrie în cinematografele româneşti.
Pelicula
distribuită de Transilvania Film intră din 18 octombrie în
cinematografele româneşti. - See more at:
http://www.ziarulmetropolis.ro/cainele-japonez-ultimul-dintre-oameni/#sthash.ivpZTZ3g.dpuf
joi, 10 octombrie 2013
The Loveless (1981)
Daca aveti o dupa-amiaza de ucis in chip artistic ati putea sa va indreptati atentia asupra lung-metrajului de debut al veteranei Kathryn Bigelow, The Loveless, un biker-movie cult si atipic realizat in parteneriat cu Monty Montgomery. Filmul consemneaza o actualizare stilizata a temei si cliseelor motociclistului, conducator de banda de delincventi motorizati si mostenitor de drept al cowboyului din westernurile americane, facuta cu usoare pretentii intelectuale si o dorinta de afirmare a unui conceptii estetice cool. Personajul iconic care isterizase audienta juvenila la finalul anilor ‘60 in filme ca Easy Rider sau The Wild Angels -dar care poate fi depistat mult mai devreme in folclorul cinefil (The Wild One, 1953, cu Marlon Brando)- e intruchipat aici de un alt debutant, notoriul Willem Dafoe posesor de trup astenic fetisizat cu piele si avand o mina de bad-boy sarmant si enigmatic.
Subiectul e restrans la o dupa-amiaza fierbinte petrecuta de Vance (Dafoe) si gasca lui intr-un orasel obscur situat pe autostrada care-i duce la cursa de la Daytona. Abatuti din mers de o defectiune la motorul unui tovaras, trupa se imparte intre un bistro si un service auto, luand contact cu cativa localnici si starnind reactii diferite de dezgust. In ce priveste scenariul, The Loveless nu straluceste prea tare, dezvoltand ideile deja uzate ale superficialitatii si a prejudecatilor provinciale in contrast cu satisfactia si libertatea unei vieti dezradacinate, traite iresponsabil. Totusi rezultatul e destul de interesant, macar din punct de vedere al jargonului folosit in dialoguri, care transpira autenticitate, si a unei rezolvari inedite a conflictului care se distanteaza de cliseul romantic.
Dincolo de astea punctul forte al filmului consta in maniera de filmare si incadrare, in structura compozitionala si textura sa bogata, vulgar-smechereasca, care dezvaluie un neindoielinic fetis pentru imagine si ritm molcom, toate dublate de un playlist musical in voga care cuprinde numai piese rock-n-roll una si una. Totusi, pentru a se putea aprecia aceste lucruri trebuie ignorat faptul ca uneori filmul abia se taraste sau ca nu pare sa aibe o destinatie. Fanii lui Willem Dafoe insa nu se vor plange de asta. In primul sau rol principal, Willem e carismatic si masurat in ciuda nostalgiei si a sentimentului de fatalism care par sa-i dubleze monologul launtric, aparand suficient de interesant si convingator pentru a transforma in erou autentic un personaj ce usor putea deveni caricatural sau patetic.
miercuri, 9 octombrie 2013
Capitala Culturala Gottlob
Hahahahahahahaha!
Trebuie sa va dau informatia asta pe care tocmai am aflat-o de la Navetistu Banatean.
Primaria din Gottlob (comuna din judetul Timis, +2000 de locuitori) va renova vechiul cinematograf din localitate, printr-o finantare europeana.
Timisoara ( +300.000 de locuitori) are 13 cinematografe vechi si, deocamdata, nu a reusit sa renoveze vreunul. Ultmul supravietuitor, cinematograful Timis se pregateste si el de hibernare.
Va las pe voi sa trageti concluziile.
PS. In plin scandal cu cinema Studio, materialul meu din 2009 e inca destul de valabil.
Cinematecă la Timişoara: Faza 2
În urma audienţei din primăvară, trebuia să revenim la Primăria Timişoara cu un proiect detaliat pentru o cinematecă/spaţiu de cinema şi alte arte audio-vizuale pentru urbe.
Ei bine, am revenit.
Astăzi, 9.10.2013, Asociaţia Marele Ecran, Pelicula Culturală şi Camera 4 au depus (cu număr de înregistrare) Proiectul, în atenţia viceprimarului Dan Diaconu. Am solicitat "alocarea, cu titlu gratuit, a unui spaţiu adecvat pentru dezvoltarea unui cinematograf".
Suntem mîndri de profesionalismul cu care fondatoarele Pelicula Culturală (Betty Varga şi Nicoleta Ciocov) au scris acest proiect de 20 de pagini. De asemenea mulţumim instituţiilor şi centrelor culturale care ne sprijină demersul: Institutul Francez, Consulatul Germaniei la Timişoara, Centrul Cultural German, Consulatul Serbiei la Timişoara, Institutul Polonez din Bucureşti, Ambasada Spaniei în România, Festivalul Plai, Atelier 1, Asociaţia Timişoreană de Fotografie (mulţumim profesorului Lucian Ionică şi pentru idei).
Minunatele lor scrisori lor de susţinere dau şi mai multă greutate iniţiativei noastre. Le-am anexat la proiect şi le vom publica treptat şi pe blog, ca să creăm un pic de presiune pozitivă.
Apoi, întrucît se pare că administraţia reacţionează bine la cererile online, vom face un sondaj pe pagina noastră de facebook, cu întrebarea "Vreţi o cinematecă la Timişoara?". Pentru că viitoarea cinematecă nu va fi a Asociaţiilor care au depus un document, va fi a oraşului.
Dragi prieteni, acum e momentul să vă implicaţi, dincolo de butonul de like. Trimiteţi-ne comentarii, sugestii, scrisori de susţinere, cu atît mai mult dacă reprezentaţi o instituţie culturală care îşi doreşte o sală adecvată de proiecţii (pe care o veţi putea folosi). Scrieţi-ne dacă sunteţi actori, fotografi, artişti vizuali, studenţi sau jurnalişti de cultură din Timişoara. Sau regizori din ţară, care au vrut să-şi proiecteze filmul la Timişoara dar nu au avut unde. Sau pur şi simplu spectatori.
Acum e momentul să spuneţi dacă vă doriţi o cinematecă la Timişoara (aici puteţi citi de ce ne dorim noi). Spuneţi cu voce tare! Sau, dacă nu vreţi, iarăşi spuneţi-ne, ca să nu ne mai chinuim.
Dar spuneţi acum.
.jpg)
marți, 8 octombrie 2013
Coming Soon: Comedy Cluj, editia V
Peste cateva zile incepe la Cluj cea de-a cincea editie a Festivalului International de Film ‘Comedy Cluj’, al doilea eveniment cinematografic de amploare al clujenilor, dupa TIFF, care, iata, capata din ce in ce mai multa tractiune tinzand sa devina un punct important pe agenda anuala a cinefililor. Anul trecut am avut ocazia sa iau pulsul festivalului si in cele cateva zile petrecute prin Cluj am reusit sa vad in premiera vreo 10 filme de comedie. Anul acesta, daca totul merge bine, s-ar putea sa ajung din nou inima Ardealului incercand sa-mi bat recordul de vizionare. Oferta organizatorilor e pe masura:
Peste 100 de filme din 35 de ţări, invitați din industria filmului românesc și străin, evenimente conexe (workshop-uri, expoziții, piese de teatru, întâlniri între public şi oameni din cinematografie) toate reunite la cea de-a 5-a ediție a Festivalului Internațional de Film „Comedy Cluj” ce se va desfașura în perioada 11-20 octombrie la Cluj-Napoca.
Voi incerca sa ignor inca o data sentimentele de timisorean frustrat pe care mi le provoaca vederea atator locuri de proiectie de care dispun clujenii (Cinema Florin Piersic, Cinema Victoria, Casa TIFF) transformandu-le in critica constructiva la adresa propriilor noastre oficialitati puse de RADEF in jenanta postura de a ceda fostele imobile dedicate filmului in favoarea camatarilor sau a … naturii (in interiorul cinema-ului din Dacia au crescut, chipurile, copaci).
Revenind insa la “comedia” din Cluj, competitia din acest an aduce la sectiunea lung-metraj 10 filme din 8 tari. Personal sper sa vad macar doua dintre ele: filmul din deschidere, Enough Said (r. Nicole Holofcener), pentru simplul fapt ca-l contine pe regretatul James Gandolfini in ultimul sau rol, si castigatorul Premiului pentru Regie la Cannes 2012, Reality (r. Matteo Garrone) pe care am refuzat sa-l vad pana acum din surse alternative. Celelalte filme care vor incerca sa impresioneze juriul sunt: Unfinished Song, o comedie-drama britanica cu Terence Stamp si Vanessa Redgrave, Quartet, debutul regizoral al lui Dustin Hoffman, Road North, un road-movie finlandez semnat de Mika, fratele celebrului Aki Kaurismaki, o productie nemteasca despre imigrantii evrei - Russendisko (r. Oliver Ziegenbalg)-, o tragicomedie olandeza a absurdului deja verificata prin alte festivaluri - Matterhorn (r. Diederik Ebbinge)-, un exotic debut indian, English Vinglish, si doua filme franceze: Paulette (r. Jérôme Enrico) cu regretata Bernadette Lafont in rolul unei vanzatoare de canabis si Populaire, o aventura cu Romain Duris semnata de un debutant, Régis Roinsard. La prima vedere, Reality nu pare a avea o concurenta reala dar cine stie. Interesant de vazut va fi insa si ce fel de cinema gusta publicul clujean, data fiind diversitatea de umor prezent in competitie.
Aruncand o privire prin programul proiectiilor am observat si cateva titluri a caror prezenta ma bucura, filme de comedie care in mod sigur au nascut aprecieri prin festivalurile in care s-au perindat deja: Safety Not Guaranteed, Sound of Noise, The Kings of Summer, Ruby Sparks sau Les Infideles si pe care in lipsa de altceva le-as revedea.
Atat deocamdata. Urmatoarele vesti sper sa le transmitem din Cluj in ipoteza ca si anul acesta Marele Ecran va avea corespondent pe-acolo.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)