vineri, 30 noiembrie 2012

Un film românesc pe care ar trebui să-l vadă toată lumea


Cei mai mulţi români nu au o părere foarte bună despre cinematografia naţională. Părerile sunt împărţite între "Sergiu Nicolaescu rules" şi "io nu merg la filme româneşti că sunt prea depresive" (cu un adagio recent: "io nu vreau să mă uit cum mănîncă Dragoş Bucur juma' de oră o ciorbă").  Orice s-ar zice, cinematografia noastră  are şi momente cu care ne putem mîndri. Nu numai tradiţionalul Reconstituirea sau titlurile multipremiate ale ultimilor ani. Între diversele "valuri" au apărut, fără să agite apele, cîteva opere importante. Pe nedrept uitate sau ignorate. Autorii Marelui Ecran au ales un film românesc care ar trebui cunoscut (dacă nu de toată lumea, măcar) de toţi românii.


Crulic (r. Anca Damian, 2011) e un film românesc complet nedreptăţit printr-o distribuţie proastă în ţară, deşi văzut şi premiat la festivaluri internaţionale. Mult mai uşor de văzut si digerat decât filme gen După dealuri sau "4, 3, 2”, deşi la fel de puternic ca idee şi mesaj, Crulic nu a ajuns, din păcate, în prea multe cinemauri româneşti. L-am văzut acum vreun an - cu încă vreo doi temerari care au înfruntat înfofoliţi frigul din sală - la Cinema Timiş.

A fost o mică revelaţie. Un film care urmăreşte, în slow-motion, succesiunea de evenimente care duc la moartea prin înfometare a unui român plecat la muncă în Polonia. Dar, contrar aşteptărilor, nu face asta pe tonul sobru-demonstrativ al unui documentar, ci printr-o animaţie tragicomică. Nu ştiu sigur ce mi-a plăcut mai mult: caldul accient moldovieniesc al vocii din off, firescul cu care Vlad Ivanov spune o poveste profund nefirească, stilul detaşat şi autoironic, replicile atât de naturale, animaţiile. Mai multe am povestit despre el aici. (Ad)





Meandre, 1967, r. Mircea Săucan, a. Mihai Pălădescu, Margareta Pogonat, Ernest Maftei, Dan Nuţu, Ana Szeles

O iubire neîmplinită. O căsătorie de convenienţă. O carieră distrusă de invidie. O căutare a adevărului despre părinţi. Patru idei care ar putea ţine loc de rezumat al scenariului scris de Horia Lovinescu şi fructificat de Mircea Săucan în Meandre. Însă firul narativ este poate cea mai puţin importantă parte în construcţia (să nu uităm că intrăm într-o lume a arhitecţilor!) ridicată de Săucan şi colaboratorii săi – directorul de imagine Gheorghe Viorel Todan, compozitorul Tiberiu Olah. Cel mai nedreptăţit cineast român ne propune o operă unicat în istoria nu foarte bogată în mari realizări a cinematografiei noastre.

În Meandre, Mircea Săucan reinventează după propria sensibilitate timpul şi spaţiul. Chiar şi după mai multe vizionări, este dificil de plasat cu exactitate în evoluţia relaţiilor dintre personaje toate scenele. Însă tocmai prin ocolirea convenţiilor cu care suntem obişnuiţi şi eliminarea graniţelor temporale, Meandre se manifestă pe teritoriul realului, al unui real poetic, aşa cum este proiectat de lumea interioară a lui Săucan. Firescul trecerilor de la un moment la altul este firescul aventurii minţii prin avalanşa de amintiri.

Filmul mimează o incoerenţă epică, însă o simplă revizionare stârneşte revelaţii: fiecare scenă comunică fertil cu oricare alta, nicio replică nu este gratuită, paşii printre „meandre” oferă clarificări suplimentare şi reprezintă surse de bucurie cinefilă. Definitorie în acest sens este scena laitmotiv a filmului (despărţirea din gară), repetată de mai multe ori, fiind de fiecare dată aceeaşi şi diferită, prin acumulări succesive de sensuri.

Aparatul de filmat devine instrument de reconfigurare creativă a spaţiului. Interioarele încăperilor îşi pierd contururile obişnuite, fluidizându-se, devenind locuri ale memoriei, ale unor emoţii pierdute, dar niciodată uitate. Exterioarele, deşi realiste, capătă sub privirea lui Săucan o poezie aparte, în care materialitatea este transfigurată prin „jocul secund” din sfera imaginarului. Mişcările camerei de filmat sunt supuse trăirilor şi senzaţiilor de moment sau capriciilor memoriei, fără a fi însă în niciun fel banale, plictisitoare sau redundante.

Meandre este asemenea unei simfonii, în care imaginea alb-negru întotdeauna surprinzătoare, coloana sonoră atipică, doar aparent abstractă, jocul excelent al actorilor, scenariul plin de sensuri şi montajul dinamic se îmbină creativ sub imaginaţia debordantă şi talentul unic cultivate de Mircea Săucan.

Poate niciun alt cineast român nu a reuşit să surprindă şi să redea cu o aşa sensibilitate acel „ceva” inexplicabil care defineşte o relaţie de iubire neîmplinită, dar consumată în momente intime răzleţe. Cu siguranţă însă, nimeni din cinematografia română nu a mai filmat ca Săucan vertijul de senzaţii din timpul săruturilor furate pe ascuns sau al unei partide de dragoste (după acel răscolitor „aş dori să fiu mângâiată” spus de Anda – Margareta Pogonat). Ochiul intrinsec cinematografic al regizorului emigrat în Israel la sfârşitul anilor ’80, după ce a fost izolat şi interzis artistic în ţara nicolaeştilor, pare a glorifica frumuseţea interioară şi exterioară a omului, însă în relaţie cu un principiu suprem niciodată explicitat, dar mereu recognoscibil, pe care l-am putea numi transcendenţă. (Ionuţ Mareş)


100 lei (r. Mircea Săucan, 1973) este un film despre doi fraţi. Fratele tînăr, un frumos nebun (Dan Nuţu). Fratele  mai mare, actor celebru, versat şi vanitos (Ion Dichiseanu). La mijloc e Dora (Ileana Popovici). Dar discordia nu e cauzată neapărat de femeie şi nici de suta de lei din titlu. În conflict se află calităţi umane şi viziuni diferite despre lume. Inocenţa şi egoismul, visarea şi pragmatismul, adevărul şi ipocrizia, dezordinea eternă a adolescenţei tumultoase şi neîngrădite versus noua ordine socială (personificate la perfecţie de cei doi actori). 100 lei e unul din puţinele filme româneşti care tratează tema rebelului, a visătorului zdrobit de lumea conformistă din jurul său.

Rebel a devenit şi Săucan fără voia lui. 100 lei nu e anti-regim prin mesaj. 100 lei era rebel prin atitudine şi prin libertatea cu care e filmat. Filmul a fost cenzurat, i s-a schimbat finalul şi apoi interzis. La comanda Elenei Ceauşescu a fost ars negativul, ceea ce a cauzat moartea prin atac de cord a directorului filmului, Constantin Roateş. Însuşi regizorul, obligat să monteze filmul în prezenţa securiştilor, a ajuns în spital. Destinul tragic al filmului a încheiat cariera unui cineast care avea o viziune şi ştia să creeze lumi. Cu Meandre şi 100 lei, cinematografia românească s-a sincronizat cu ce se întîmpla în cinematografiile libere, cum era nouvelle vague-ul francez (formal, există ecouri din opera unui Resnais, de pildă).

Stilistic, 100 lei se înrudeşte cu Meandre, deşi firul narativ e mult mai clar. Secvenţa leit-motiv din 100 lei este cea a trecerii fratelui tînăr prin apă  - frumoasă încărcătura simbolică pe care o primeşte scena, cu fiecare repetiţie. (Lucian Mircu)




Pentru Ziua Naţionala sarbatorita de toţi românii cu odihna sau plimbare-n aer liber, semnalez celor interesati filmul lui Dan Piţa, Concurs (1984), in speranta ca va fi astfel (re)descoperit de tot mai multa lume. Eu l-am cercetat la sugestia amicului Marian Radulescu si efectul de perplexitate care s-a instalat in timpul vizionarii a durat cateva zile bune. Mi-a venit greu sa cred ca in cinema-ul romanesc exista (si) asemenea filme.

Concurs foloseste pretextul organizarii unui concurs de orientare in padure pentru a ataca deopotriva realitatea insitutionala din perioada comunista - personajele sunt niste functionarasi marunti din administratie - si metafizica spatiului salbatic exterior (padure, izvor, prapastii, serpi, lumina vs intuneric etc). Opt angajati + un pusti necunoscut (Claudiu Bleont) se inhama la un quest care le solicita atat ingeniozitatea cat mai ales colaborarea in echipa doar ca, pe fondul ingustimii mintii si sufletelor lor, se ratacesc. Totusi, cu ajutorul pustiului - o calauza cu rol sacrificial - cei opt ajung la liman, insa toata experienta nu pare sa le fi insuflat nimic nou in sufletele lor meschine.

Nicolae Steinhardt spune despre Concurs ca este „cea mai bună producţie cinematografică românească de la Reconstituirea lui Lucian Pintilie încoace”, „o creaţie egală cu aceea, superbă, a lui Tarkovski: neuitata Călauză şi amintind două din capodoperele artei mute: Ordet şi Patimile Ioanei d’Arc ale lui Carl Dreyer ori mai recentele lucrări ale lui Pasolini si Zeffirelli”, citez dintr-un articol de Marian Radulescu. (Richie)



Alegerea mea este Secretul Armei Secrete (r. Alexandru Tatos, 1988).  O comedie postmodernistă pe placul meu. Una din puţinele încercari românesti reuşite de a îmbina comicul cu fantasticul. (Waka_x)


later edit: a găsit şi Marian ceva bun de la filmul românesc

4 comentarii:

  1. Crulic, zici? Bine, o sa vad ("te ascult", pentru ceea ce ai scris despre Reconstituirea si Secretul armei secrete - despre restul, am indoielile mele :)).
    Simpatic blogul - o sa mai trec pe-aici.

    RăspundețiȘtergere
  2. subscriu celor scrise mai sus. chiar aveam chef de un film romanesc bun. revin dupa ce am vazut filmul :)

    RăspundețiȘtergere
  3. @ramona olasz

    ne bucuram

    noi zicem ca merita toate

    RăspundețiȘtergere
  4. Crulic a fost si in Cluj de vreo cateva ori si am avut ocazia sa il vad. Merita intr-adevar!

    RăspundețiȘtergere

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.