miercuri, 31 octombrie 2012
Zece filme care m-au speriat
Bu-hu-hu! Din motive evidente, astăzi selectăm 10 din filmele de groază care ne-au speriat/fascinat. Vă invităm deci să ne bîntuţi şi cu propunerile voastre...îngrozitoare. Începem noi, autorii, în ordine alfabetică (atenţie, titlurile nu reprezintă o ierarhie, top, ci doar o selecţie).
Repulsia - unul din primele bune ale lui Polanski, cu o şi mai bună (şi foarte jună) Catherine Deneuve
(tot de/cu Polanski avem şi spoof-ul Balul Vampirilor)
Exorcistul - un clasic, ce să mai zici...
Let the right one in - frisoane nordice
Cabin in the Woods - genul horror în cheie postmodernă; nu m-a speriat dar am admirat inteligenţa, umorul şi joaca cu clişeele genului, la fel ca la Zombieland
Kill List - încă mai analizez grozăvia şi tot cred că mi-a scăpat ceva
Blairwitch Project - primul, are meritul de a fi creat o nişă în cadrul acestui gen şi a dat de mîncare la o grămadă de oameni, inclusiv celor cu Paranormal Activity
Labirintul lui Pan - deşi e de fapt fantasy-horror (merită menţionat aici şi anteriorul lui Del Toro, El espinazo del diablo)
22 Mai - aşa se face un ghost story, domnu' Night Shyamalan
Faust (tot din zona expresionismului german, n-avem voie să uităm cîteva titluri influenţiale, Cabinetul doctorului Caligari, M, Nosferatu sau Vampyr de Dreyer)
Şi pentru că Waka_x pomeneşte şi el Videodrome, iar Lynch m-a speriat mai tare cu serialul (Twin Peaks) decît cu lungmetrajele sale, precizez că sunt o grămadă de filme din afara genului horror care îţi ridică părul în cap, gen: Oldboy, Eyes Wide Shut, Buried, Psycho etc etc
(Lucian)
Zalista filmelor de helouin
Martyrs - exponent dur al new french extremity
Insidious - o zvacnire revigoranta a genului "casa bantuita" care evita plasa mockumentaristica
Trick’r’Treat - chintesenta filmelor de halloween: antologie de povesti de groaza
A Tale of two sisters - horror corean de inalta definitie
Angst - psihopatul ucigas in cea mai explicita formula a sa
Rubber - black comedy cu doze egale de umor si viscere
Trollhunter - mockumentar de prin padurile norvegiene. aer proaspat nu altceva.
Audition - filmul la care eram aproape gata sa-mi pierd cunostinta.(sunt hemofobic printre altele)
Rosemary’s Baby - Polanski prezinta: Diavolul si toti copiii sai.
The Shining - Stephen King imaginat de Stanley Kubrick. O capodopera a groazei.
(Richie)
The Hunger - trateaza extrem de interesant si taios problema cuplului / viata vesnica / singuratatea
Martin - cand esti tanar si psihopat toata lumea e atenta doar la faptul ca esti tanar :)
Dead Ringers - Cronenberg + Jeremy Irons = kaboom !!!
Kwaidan - nimic nu cred ca e mai de speriat ca mitologia/pandemoniumul japonez !
The Tenant - unul din cele mai bune filme a lui Polanski. scrie/joaca/regizeaza povestea alunecarii in nebunie cu mare nebunie aaa ... arta.
Videodrome - da. amintesc de alt film al lui Cronenber in lista asta pentru ca subiectul "televiziune" e un subiect demonic prin excelenta. clasic.
Visitor Q - am mai multe filme de Takashi Miike in lista dar asta e cu adevarat de speriat. Familia e primul si ultimul sanatoriu, nu-i asa ?:)
In the Mouth of Madness - o aventura-horror unica si de neuitat. cinema solid
Dellamorte Dellamore - zombies + dylan dog + aventura in cele mai bune interpretari. un mare favorit al meu :)
Pontypool - un film mai recent care a iesit serios in fata (alaturi de "Kill List" si putine altele) in ultimii 10 ani de horror. idei interesante si realizare impecabila. film mic cu greutate mare.
(waka_x)
Repulsia - unul din primele bune ale lui Polanski, cu o şi mai bună (şi foarte jună) Catherine Deneuve
(tot de/cu Polanski avem şi spoof-ul Balul Vampirilor)
Exorcistul - un clasic, ce să mai zici...
Let the right one in - frisoane nordice
Cabin in the Woods - genul horror în cheie postmodernă; nu m-a speriat dar am admirat inteligenţa, umorul şi joaca cu clişeele genului, la fel ca la Zombieland
Kill List - încă mai analizez grozăvia şi tot cred că mi-a scăpat ceva
Blairwitch Project - primul, are meritul de a fi creat o nişă în cadrul acestui gen şi a dat de mîncare la o grămadă de oameni, inclusiv celor cu Paranormal Activity
Labirintul lui Pan - deşi e de fapt fantasy-horror (merită menţionat aici şi anteriorul lui Del Toro, El espinazo del diablo)
22 Mai - aşa se face un ghost story, domnu' Night Shyamalan
Faust (tot din zona expresionismului german, n-avem voie să uităm cîteva titluri influenţiale, Cabinetul doctorului Caligari, M, Nosferatu sau Vampyr de Dreyer)
Şi pentru că Waka_x pomeneşte şi el Videodrome, iar Lynch m-a speriat mai tare cu serialul (Twin Peaks) decît cu lungmetrajele sale, precizez că sunt o grămadă de filme din afara genului horror care îţi ridică părul în cap, gen: Oldboy, Eyes Wide Shut, Buried, Psycho etc etc
(Lucian)
Zalista filmelor de helouin
Martyrs - exponent dur al new french extremity
Insidious - o zvacnire revigoranta a genului "casa bantuita" care evita plasa mockumentaristica
Trick’r’Treat - chintesenta filmelor de halloween: antologie de povesti de groaza
A Tale of two sisters - horror corean de inalta definitie
Angst - psihopatul ucigas in cea mai explicita formula a sa
Rubber - black comedy cu doze egale de umor si viscere
Trollhunter - mockumentar de prin padurile norvegiene. aer proaspat nu altceva.
Audition - filmul la care eram aproape gata sa-mi pierd cunostinta.(sunt hemofobic printre altele)
Rosemary’s Baby - Polanski prezinta: Diavolul si toti copiii sai.
The Shining - Stephen King imaginat de Stanley Kubrick. O capodopera a groazei.
(Richie)
The Hunger - trateaza extrem de interesant si taios problema cuplului / viata vesnica / singuratatea
Martin - cand esti tanar si psihopat toata lumea e atenta doar la faptul ca esti tanar :)
Dead Ringers - Cronenberg + Jeremy Irons = kaboom !!!
Kwaidan - nimic nu cred ca e mai de speriat ca mitologia/pandemoniumul japonez !
The Tenant - unul din cele mai bune filme a lui Polanski. scrie/joaca/regizeaza povestea alunecarii in nebunie cu mare nebunie aaa ... arta.
Videodrome - da. amintesc de alt film al lui Cronenber in lista asta pentru ca subiectul "televiziune" e un subiect demonic prin excelenta. clasic.
Visitor Q - am mai multe filme de Takashi Miike in lista dar asta e cu adevarat de speriat. Familia e primul si ultimul sanatoriu, nu-i asa ?:)
In the Mouth of Madness - o aventura-horror unica si de neuitat. cinema solid
Dellamorte Dellamore - zombies + dylan dog + aventura in cele mai bune interpretari. un mare favorit al meu :)
Pontypool - un film mai recent care a iesit serios in fata (alaturi de "Kill List" si putine altele) in ultimii 10 ani de horror. idei interesante si realizare impecabila. film mic cu greutate mare.
(waka_x)
Despues de Lucia
Ionuţ Mareş a avut o săptămînă grea. După Filme de Cannes, a luat la rînd Festivalul Filmului Francez (ieri a văzut cinci filme). Iar cînd se termină FFF începe cu Festivalul Filmului Polonez. Între timp a văzut de două ori După Dealuri. Ne bucurăm că după toate astea, Ionuţ şi-a găsit timpul să scrie despre După Lucia.
Câştigător pe Croazetă în secţiunea Un Certain Regard, al cărei juriu a fost prezidat de actorul Tim Roth, Despues de Lucia, al doilea lungmetraj al mexicanului Michel Franco, a fost unul din cele mai provocatoare vizual experimente cinematografice prezentate la recent încheiatul festival Filme de Cannes la Bucureşti.
Povestea e una banală: tată (bucătar-şef) şi fiică (17 ani) se mută dintr-un oraş-staţiune în capitala Mexico City în încercarea de a trece peste moartea soţiei/mamei. În tăcere şi individual, cei doi se străduiesc să îşi înăbuşe durerea, care rămâne totuşi în stare latentă, gata să explodeze oricând cu urmări imprevizibile. În acest timp, fără ştirea tatălui, Alejandra (Tessa Ia), care preia în familie şi rolul mamei dispărute, este supusă unui şir de umilinţe din partea colegilor din noua sa şcoală în care încearcă să se integreze. Atunci când o întâmplare cu consecinţe potenţial tragice ajunge la cunoştinţa bărbatului, răbufnirea acestuia este una din cele mai neaşteptate.
Subiectul filmului - propunerea Mexicului pentru premiile Oscar ce vor fi decernate la începutul anului viitor - etalează ingredientele unei potenţiale melodrame. Michel Franco nu numai că evită însă riscurile de a cădea în sentimentalism şi de a face morală (teribilismul condamnabil al foarte tinerei generaţii and all that jazz), dar, printr-un stil cât mai obiectiv, aproape documentaristic, reuşeşte un film profund, în ciuda unei aparente răceli.
Felul în care îşi construieşte personajele centrale (Michel Franco este şi scenaristul filmului), prin evitarea psihologizării, dar şi abordarea cinematografică cerebrală amintesc de peliculele lui Robert Bresson. Alejandra este un fel de variantă modernă a "asceţilor" din filmele cineastului francez. În acest sens, asemănarea dintre tânăra mexicană şi adolescenta Mouchette din filmul bressonian cu acelaşi titlu este evidentă (dovadă stau chiar şi posterele celor două pelicule). La fel ca Bresson, Michel Franco îşi supune eroina unor întâmplări degradante (fără a ieşi din convenţia realismului), însă doar pentru a evidenţia spiritualizarea fetei, în contrast cu dezumanizarea celor din jur. Adolescentele din filmele celor doi cineaşti nu sunt creaturi angelice – Mouchette are o relaţie cu un pierde-vară şi este dispreţuitoare faţă lume (se răzbună pe colege aruncându-le noroi în faţă); Alejandra pare a se fi drogat (dar cine nu o face în Mexic, ţara unde elevii sunt testaţi regulat pentru a vedea dacă au consumat stupefiante?) şi, după ce se îmbată la o petrecere cu noii colegi, se lasă filmată în timp ce face sex cu unul dintre băieţi -, dar par a atinge o stare de graţie ce le face neîncadrabile în mediul în care trăiesc.
Meritul tânărului cineast mexican este că nu vrea să manipuleze sau să stoarcă emoţii ieftine şi nici măcar să stârnească empatie, compasiune sau dispreţ din partea spectatorului. Din acest motiv, pelicula nu va fi pe placul celor care s-au obişnuit ca atunci când văd un film să primească la pachet şi coduri cât mai uşoare de înţelegere. Despues de Lucia este un film cerebral, realizat exclusiv din cadre fixe (a căror lungime variază de la câteva secunde la minute bune) şi epurat de muzică şi de prim-planuri (excepţia remarcabilă o reprezintă un cadru cu chipul fetei, după ce a fost tunsă cu forţa de colege şi umilită în clasă de ziua de naştere, chip ce trimite direct la Ioana D’Arc a lui Dreyer). Stilul mexicanului lasă spectatorului libertatea de a-şi alege din aproape fiecare cadru centrul său de interes, fără a fi împins spre o direcţie sau alta - o provocare regizorală onestă. De multe ori, ceea ce, sugerat, pare a se întâmpla în afara cadrului este la fel de interesant sau tulburător ca ceea ce avem în faţa ochilor.
Bresson trăieşte
Câştigător pe Croazetă în secţiunea Un Certain Regard, al cărei juriu a fost prezidat de actorul Tim Roth, Despues de Lucia, al doilea lungmetraj al mexicanului Michel Franco, a fost unul din cele mai provocatoare vizual experimente cinematografice prezentate la recent încheiatul festival Filme de Cannes la Bucureşti.
Povestea e una banală: tată (bucătar-şef) şi fiică (17 ani) se mută dintr-un oraş-staţiune în capitala Mexico City în încercarea de a trece peste moartea soţiei/mamei. În tăcere şi individual, cei doi se străduiesc să îşi înăbuşe durerea, care rămâne totuşi în stare latentă, gata să explodeze oricând cu urmări imprevizibile. În acest timp, fără ştirea tatălui, Alejandra (Tessa Ia), care preia în familie şi rolul mamei dispărute, este supusă unui şir de umilinţe din partea colegilor din noua sa şcoală în care încearcă să se integreze. Atunci când o întâmplare cu consecinţe potenţial tragice ajunge la cunoştinţa bărbatului, răbufnirea acestuia este una din cele mai neaşteptate.
Subiectul filmului - propunerea Mexicului pentru premiile Oscar ce vor fi decernate la începutul anului viitor - etalează ingredientele unei potenţiale melodrame. Michel Franco nu numai că evită însă riscurile de a cădea în sentimentalism şi de a face morală (teribilismul condamnabil al foarte tinerei generaţii and all that jazz), dar, printr-un stil cât mai obiectiv, aproape documentaristic, reuşeşte un film profund, în ciuda unei aparente răceli.
Felul în care îşi construieşte personajele centrale (Michel Franco este şi scenaristul filmului), prin evitarea psihologizării, dar şi abordarea cinematografică cerebrală amintesc de peliculele lui Robert Bresson. Alejandra este un fel de variantă modernă a "asceţilor" din filmele cineastului francez. În acest sens, asemănarea dintre tânăra mexicană şi adolescenta Mouchette din filmul bressonian cu acelaşi titlu este evidentă (dovadă stau chiar şi posterele celor două pelicule). La fel ca Bresson, Michel Franco îşi supune eroina unor întâmplări degradante (fără a ieşi din convenţia realismului), însă doar pentru a evidenţia spiritualizarea fetei, în contrast cu dezumanizarea celor din jur. Adolescentele din filmele celor doi cineaşti nu sunt creaturi angelice – Mouchette are o relaţie cu un pierde-vară şi este dispreţuitoare faţă lume (se răzbună pe colege aruncându-le noroi în faţă); Alejandra pare a se fi drogat (dar cine nu o face în Mexic, ţara unde elevii sunt testaţi regulat pentru a vedea dacă au consumat stupefiante?) şi, după ce se îmbată la o petrecere cu noii colegi, se lasă filmată în timp ce face sex cu unul dintre băieţi -, dar par a atinge o stare de graţie ce le face neîncadrabile în mediul în care trăiesc.
Meritul tânărului cineast mexican este că nu vrea să manipuleze sau să stoarcă emoţii ieftine şi nici măcar să stârnească empatie, compasiune sau dispreţ din partea spectatorului. Din acest motiv, pelicula nu va fi pe placul celor care s-au obişnuit ca atunci când văd un film să primească la pachet şi coduri cât mai uşoare de înţelegere. Despues de Lucia este un film cerebral, realizat exclusiv din cadre fixe (a căror lungime variază de la câteva secunde la minute bune) şi epurat de muzică şi de prim-planuri (excepţia remarcabilă o reprezintă un cadru cu chipul fetei, după ce a fost tunsă cu forţa de colege şi umilită în clasă de ziua de naştere, chip ce trimite direct la Ioana D’Arc a lui Dreyer). Stilul mexicanului lasă spectatorului libertatea de a-şi alege din aproape fiecare cadru centrul său de interes, fără a fi împins spre o direcţie sau alta - o provocare regizorală onestă. De multe ori, ceea ce, sugerat, pare a se întâmpla în afara cadrului este la fel de interesant sau tulburător ca ceea ce avem în faţa ochilor.
Ionuţ Mareş
marți, 30 octombrie 2012
Coordonata: După Dealuri
CRONICUŢE LA CALD
Coordonata Skyfall şi După dealuri. Două filme care n-au nimic în comun. În afară de data de lansare în România, de durată (peste 2 h) şi de faptul că eroii lor sunt orfani. Şi totuşi le voi trata laolaltă. Pentru că le-am văzut ieri, unul după altul. Şi pentru că vreau să vă spun degrabă de ce e bine să mergeţi la unul şi de ce să-l evitaţi pe celălalt.
Aparent, Skyfall este despre reînvierea lui 007 ("What's your hobby, mr. Bond?" "Resurection"). Mă tem că e despre moartea lui James Bond.
"Vedeţi, domnule Bond, după atîta alergătură şi luptă, totul e fără rost" îi spune "tipul rău" (jucat de Bardem) aproape de deznodămînt. Măcar de-ar fi fost "alergătură şi luptă", să ştim o treabă. Este aşa în primul sfert de oră al filmului, care începe furtunos (aşa cum ne-a obişnuit în ultimele episoade) în mijlocul unei misiuni în Turcia; aţi observat că mai nou filmele de "acţiune" încep în forţă, chiar înainte de generic?
Dealtfel, genericul e singurul lucru cu cap şi coadă din filmul ăsta (ar mai fi varanul acela din Macao, dar suspectez că e creat digital).
Inacţiunea de după "moartea" lui Bond se încearcă a fi surmontată prin varietatea de locuri turistice (cea mai ieftină formă de turism - cineturismul) prin care ne plimbă franciza: Shanghai, Macao, Istanbul, munţii Scoţiei. În ciuda peisajelor exotice, tot se văd cele două burţi masive de la jumătatea filmului. Se văd şi bubele din scenariu, cu twist-uri atît de bombastice că dau în ridicol.
Replicile sunt previzibile, atunci cînd nu sunt redundante (de genul, M/ Judy Dench privind peste sicriele subalternilor ei mormăie: "îl voi găsi pe cel care a făcut asta"; chiar era necesar? oare nu era EVIDENT că n-o să plece acum la pescuit?). Skyfall nu are umor, nu are glamour şi nu mai are nimic british în afară de actori.
By the way...
Să mă scuze doamnele şi domnişoarele dar, aici, Daniel Craig (impecabil în Casino Royale) s-a transformat definitiv în robot. Un Arnold Schwarzeneger fără accent austriac. Am numărat 3 grimase (pe post de zîmbet) tot filmul şi apoi o repriză de plîns (!?!) la final. O fi avut un scurtcircuit.
Lady Judy Dench şi Javier Bardem sunt singurii actori din filmul ăsta, dar se pierd în mulţimea de clone şi roboţi (să mă ierte şi Ralph Fiennes, dar e pur decorativ).
Efectul cel mai pervers al globalizării seriei Bond este că nici dacă pui un regizor care ştie să facă filme adevărate nu mai e vreo diferenţă. Sam Mendes nu şi-a lăsat deloc amprenta. E o misiune şi pentru el, ca oricare alta din industrie. Ca piesa aia lui Adele: la comandă...
Problema lui Bond e că l-au batman-izat, superman-izat (e chiar o secvenţă antologică în care "zboară" agăţat de lift "în poziţia Christopher Reeves"; amîndoi sunt orfani, atîta că James n-are costum din spandex şi nu-i alergic la kriptonită, deşi îşi găseşte nişte aşchii de uraniu prin corp). Creatorii au uitat că Bond nu e supraom, e cel mult un super-agent. Din dorinţa de a-l face invulnerabil, au sacrificat orice dîră de umanitate din acest personaj, altădată şarmant. L-au aneantizat.
Skyfall este tentativa de reîmprospătare a francizei, în care M (Dench) predă ştafeta noului M (Fiennes), iar Bond e reconfirmat în funcţie. Deci, reboot. Restart franciză. Veţi auzi probabil o mulţime de cronici laudative. Iar lumea se calcă zilele astea în picioare să-l vadă pe agentul zero...Pentru mine însă, ultimul Bond s-ar putea să fie chiar ultimul.
După Dealuri durează 150 de minute. Par mult mai puţine. Are atîta "acţiune", se întîmplă atîtea lucruri...Ca să vă daţi seama în ce hal m-a ţinut cu sufletul la gură vă mărturisesc că n-am putut să-mi mănînc nachos-urile. Nici nu le-am atins.
Asta e ceva, în condiţiile în care ştiam cum se termină povestea.
Ştim toţi cum se termină.
Filmul începe cu o tînără văzută din spate care îşi face loc prin mulţimea ce tocmai coborîse din tren. Tînăra merge în sens opus mulţimii, are calea ei. Îngustă. Ajunge la capătul trenului fără să-şi găsească prietena după care a venit. Apoi o vede. Dincolo de linii, pe peron. Îi strigă "Stai acolo!". Un tren se apropie pe linia dintre cele două. Se aude un ţiuit de avertisment de la locomotivă. Dar fata de pe peron sare liniile într-un suflet şi îşi strînge în braţe prietena, cu o secundă înainte de trecerea în viteză a locomotivei.
Acest mic moment anticipează raportul pe muchie dintre cele două, felul în care va decurge relaţia lor şi finalul tragic al poveştii.
Alina (Cristina Flutur), băieţoasă şi impulsivă, s-a întors din Germania (unde lucrează) ca să o ia cu ea pe vechea prietenă (iubită?) alături de care a crescut la casa de copii. Voichiţa (Cosmina Stratan), docilă şi frumuşică, a apucat "altă cale" şi acum "iubeşte mai mult pe altcineva". E măicuţă la mănăstirea din deal.
Cele două prietene ar fi trebuit să plece în cîteva zile. Dar Alina are o criză (declanşată pare-se de refuzul Voichiţei de a o urma) şi e internată la psihiatrie, ratînd plecarea spre vaporul unde erau aşteptate să lucreze ca ospătăriţe.
La După Dealuri am apreciat în primul rînd subtilitatea cu care regizorul spune povestea. Cristian Mungiu nu e interesat dacă "a fost sau n-a fost"...exorcizare. E cinema, nu documentar. El compune din mici sugestii, detalii, contextul larg al dramei de la Tanacu aka Mănăstirea Dealu Nou.
Alina a fost victima unui şir de bune intenţii: de la sora Voichiţa care vrea s-o îngrijească "pentru că e un pic tulburată şi aici la mănăstire îşi va găsi liniştea", la asistenta medicală care le recomandă maicilor s-o ia de la psihiatrie şi "să se roage pentru ea", la medicul psihiatru care recomandă "Haloperidol şi Psaltire", la preotul mănăstirii (dealtfel smerit) care îşi asumă de unul singur oficierea Sfîntului Maslu ca "s-o scape de cel rău", la maicile care o leagă şi îi pun căluş "ca să nu se mai zbată în timpul slujbei că îşi face rău" şi pînă la medicul de pe Salvare, care îi face cinci injecţii de adrenalină deşi era deja...moartă.
"-Ce i-aţi făcut, criminalelor?!"
"-Dar noi i-am vrut numai binele"
Bune intenţii şi ignoranţă. O combinaţie catastrofală. Instituţiile (poliţie, spital, Biserică) şi societatea întreagă par minate de această bombă cu ceas. Cauzele mici, personale, se suprapun peste cauzele mari, sociale. Din această perspectivă, filmul lui Mungiu este o pledoarie indirectă pentru educaţie. Mi-a amintit un aforism celebru: "Dacă ai impresia ca educaţia e scumpă, atunci încearcă să vezi cît costă ignoranţa". După Dealuri este şi o oglindă a dezrădăcinării românilor din ultimii ani.
Regizorul nu caută vinovaţi. Poate că nici nu a fost scopul său să răspundă la întrebarea care a stat pe buzele tuturor în 2005: cum a fost posibil aşa ceva? Totuşi, o face. O face prin însăşi distanţa pe care o ia faţă de poveste. El dă zoom out. În cele mai multe mîini, atîtea planuri intercalate (relaţia dintre Alina şi Voichiţa, raporturile din cadrul obştii mănăstireşti, contactele cu diversele "instituţii", secvenţele cu familia adoptivă etc), s-ar sfărîma ca la o jonglerie ratată cu farfurii chinezeşti. Dar strunite de Mungiu ele nu sunt construcţii artificiale. Dimpotrivă, toate fac clic în poveste, în mod natural.
Nici nu mă aşteptam să alunece înspre senzaţional. Senzaţională e poate doar discreţia cu care a reuşit să-l prezinte pe controversatul preot de la Tanacu (jucat de Valeriu Andriuţă, pe care Adina l-a prins pe un hol la Cannes) şi nu mai puţin controversatul act de exorcizare. O mică secvenţă în faţa altarului, între două plimbări ale unui corp pe targa improvizată ("aia nu-i cruce măi omule, crucea e ceva sfînt" îi spune preotul poliţistului la anchetă, care observase că targa de care o legaseră pe Alina are formă de cruce).
Pe zăpada albă se profilează un grup de siluete negre în mişcare, dinspre chilii spre biserica "neterminată". Maicile sunt filmate de la depărtare din faţa şi, o zi mai tîrziu, din spatele bisericii. E ca şi cum regizorul ar fi vrut să păstreze o parte din...Taină.
Povestea e văzută din perspectiva Voichiţei, la fel cum în 432 o vedeam din a Aneimaria Marinca. E o secvenţă cînd Voichiţa, ruptă între "noua ei familie" şi vechea companioană, urcă pe deal spre locul ei secret de refugiu. Pentru o clipă vedem soarele portocaliu, la asfinţit. E filmată din spate, cu camera în mişcare (deja vu din 432). Ajunge în vîrf şi pentru o clipă se întoarce din profil. O bucată din soarele acela "arde" acum în ochii ei.
Prin După Dealuri, cinemaul românesc reintroduce poezia în limbajul filmic. Asta nu înseamnă că filmul e lipsit de umor. În scena în care maicile "o ajută" pe Alina să se pregătească temeinic pentru spovedanie, bifînd păcate din Îndreptar, avem un veritabil studiu de personaje. Maicile citesc păcatele şi apoi privesc curioase şi nerăbdătoare spre Alina să vadă dacă a avut "şi păcatul acesta". E mica lor distracţie, indiscreţie...laică. Un substitut de televizor.
Dincolo de toate discuţiile cu aromă local-românească, mai apare o temă importantă. Singurătatea. Cele două orfane, acum adulte, au nostalgia familiei. Nu întîmplător, la mănăstire, maica stareţă şi preotul sunt numiţi de restul obştii cu apelativele "mami" şi "tati". Alina nu vrea să o audă pe Voichiţa spunîndu-le aşa, pentru că e o trădare a "familiei" pe care au avut-o ele în cămin, cînd au avut grijă una de alta. După Dealuri este şi despre nevoia/frica "de a nu fi (din nou) singur", nevoie repetată în mai multe rînduri de Voichiţa, ba vorbind despre ea, ba despre Alina ("să aibă şi ea pe cineva").
De apreciat inspiraţia şi curajul lui Cristi Mungiu de a numi nişte necunoscuţi în rolurile principale, foarte solicitante. Pe secundari (în afară de corpul de măicuţe) i-aţi mai tot văzut în ultima vreme: Luminiţa Gheorghiu, Ion Sapdaru, Teo Corban etc.
Stilistic, Mungiu se separă de maniera din 432 (filmat oarecum în siajul lui Moartea Domnului Lăzărescu) şi, chiar dacă păstrează elemente din filmul anterior, acesta este cel mai decantat film al regizorului. Autorul a ajuns la maturitatea creaţiei. A ajuns într-o stare de graţie.
M-am bucurat să văd că la Timişoara lumea a început să vină la film românesc. Mă bucur să vă anunţ şi că După Dealuri va rula 4 săptămâni (s-ar putea ca pînă la urmă să avem şi aici o lansare de gală în prezenţa echipei). Încă o bucurie: filmul lui Cristian Mungiu este distribuit de prestigioasa companie Wild Bunch, care şi-a legat numele de filme ca El Orfanato, Che sau The Artist.
Atenţie! Aceasta e cronica la cald (încă una "fierbinte", la Marian). Mai sunt multe de zis despre După Dealuri. În acest moment era important de precizat care e filmul la care ar trebui să vă îngrămădiţi în cinematografe.
Coordonata Skyfall şi După dealuri. Două filme care n-au nimic în comun. În afară de data de lansare în România, de durată (peste 2 h) şi de faptul că eroii lor sunt orfani. Şi totuşi le voi trata laolaltă. Pentru că le-am văzut ieri, unul după altul. Şi pentru că vreau să vă spun degrabă de ce e bine să mergeţi la unul şi de ce să-l evitaţi pe celălalt.
Aparent, Skyfall este despre reînvierea lui 007 ("What's your hobby, mr. Bond?" "Resurection"). Mă tem că e despre moartea lui James Bond.
"Vedeţi, domnule Bond, după atîta alergătură şi luptă, totul e fără rost" îi spune "tipul rău" (jucat de Bardem) aproape de deznodămînt. Măcar de-ar fi fost "alergătură şi luptă", să ştim o treabă. Este aşa în primul sfert de oră al filmului, care începe furtunos (aşa cum ne-a obişnuit în ultimele episoade) în mijlocul unei misiuni în Turcia; aţi observat că mai nou filmele de "acţiune" încep în forţă, chiar înainte de generic?
Dealtfel, genericul e singurul lucru cu cap şi coadă din filmul ăsta (ar mai fi varanul acela din Macao, dar suspectez că e creat digital).
Inacţiunea de după "moartea" lui Bond se încearcă a fi surmontată prin varietatea de locuri turistice (cea mai ieftină formă de turism - cineturismul) prin care ne plimbă franciza: Shanghai, Macao, Istanbul, munţii Scoţiei. În ciuda peisajelor exotice, tot se văd cele două burţi masive de la jumătatea filmului. Se văd şi bubele din scenariu, cu twist-uri atît de bombastice că dau în ridicol.
Replicile sunt previzibile, atunci cînd nu sunt redundante (de genul, M/ Judy Dench privind peste sicriele subalternilor ei mormăie: "îl voi găsi pe cel care a făcut asta"; chiar era necesar? oare nu era EVIDENT că n-o să plece acum la pescuit?). Skyfall nu are umor, nu are glamour şi nu mai are nimic british în afară de actori.
By the way...
Să mă scuze doamnele şi domnişoarele dar, aici, Daniel Craig (impecabil în Casino Royale) s-a transformat definitiv în robot. Un Arnold Schwarzeneger fără accent austriac. Am numărat 3 grimase (pe post de zîmbet) tot filmul şi apoi o repriză de plîns (!?!) la final. O fi avut un scurtcircuit.
Lady Judy Dench şi Javier Bardem sunt singurii actori din filmul ăsta, dar se pierd în mulţimea de clone şi roboţi (să mă ierte şi Ralph Fiennes, dar e pur decorativ).
Efectul cel mai pervers al globalizării seriei Bond este că nici dacă pui un regizor care ştie să facă filme adevărate nu mai e vreo diferenţă. Sam Mendes nu şi-a lăsat deloc amprenta. E o misiune şi pentru el, ca oricare alta din industrie. Ca piesa aia lui Adele: la comandă...
Problema lui Bond e că l-au batman-izat, superman-izat (e chiar o secvenţă antologică în care "zboară" agăţat de lift "în poziţia Christopher Reeves"; amîndoi sunt orfani, atîta că James n-are costum din spandex şi nu-i alergic la kriptonită, deşi îşi găseşte nişte aşchii de uraniu prin corp). Creatorii au uitat că Bond nu e supraom, e cel mult un super-agent. Din dorinţa de a-l face invulnerabil, au sacrificat orice dîră de umanitate din acest personaj, altădată şarmant. L-au aneantizat.
Skyfall este tentativa de reîmprospătare a francizei, în care M (Dench) predă ştafeta noului M (Fiennes), iar Bond e reconfirmat în funcţie. Deci, reboot. Restart franciză. Veţi auzi probabil o mulţime de cronici laudative. Iar lumea se calcă zilele astea în picioare să-l vadă pe agentul zero...Pentru mine însă, ultimul Bond s-ar putea să fie chiar ultimul.
După Dealuri durează 150 de minute. Par mult mai puţine. Are atîta "acţiune", se întîmplă atîtea lucruri...Ca să vă daţi seama în ce hal m-a ţinut cu sufletul la gură vă mărturisesc că n-am putut să-mi mănînc nachos-urile. Nici nu le-am atins.
Asta e ceva, în condiţiile în care ştiam cum se termină povestea.
Ştim toţi cum se termină.
Filmul începe cu o tînără văzută din spate care îşi face loc prin mulţimea ce tocmai coborîse din tren. Tînăra merge în sens opus mulţimii, are calea ei. Îngustă. Ajunge la capătul trenului fără să-şi găsească prietena după care a venit. Apoi o vede. Dincolo de linii, pe peron. Îi strigă "Stai acolo!". Un tren se apropie pe linia dintre cele două. Se aude un ţiuit de avertisment de la locomotivă. Dar fata de pe peron sare liniile într-un suflet şi îşi strînge în braţe prietena, cu o secundă înainte de trecerea în viteză a locomotivei.
Acest mic moment anticipează raportul pe muchie dintre cele două, felul în care va decurge relaţia lor şi finalul tragic al poveştii.
Alina (Cristina Flutur), băieţoasă şi impulsivă, s-a întors din Germania (unde lucrează) ca să o ia cu ea pe vechea prietenă (iubită?) alături de care a crescut la casa de copii. Voichiţa (Cosmina Stratan), docilă şi frumuşică, a apucat "altă cale" şi acum "iubeşte mai mult pe altcineva". E măicuţă la mănăstirea din deal.
Cele două prietene ar fi trebuit să plece în cîteva zile. Dar Alina are o criză (declanşată pare-se de refuzul Voichiţei de a o urma) şi e internată la psihiatrie, ratînd plecarea spre vaporul unde erau aşteptate să lucreze ca ospătăriţe.
La După Dealuri am apreciat în primul rînd subtilitatea cu care regizorul spune povestea. Cristian Mungiu nu e interesat dacă "a fost sau n-a fost"...exorcizare. E cinema, nu documentar. El compune din mici sugestii, detalii, contextul larg al dramei de la Tanacu aka Mănăstirea Dealu Nou.
Alina a fost victima unui şir de bune intenţii: de la sora Voichiţa care vrea s-o îngrijească "pentru că e un pic tulburată şi aici la mănăstire îşi va găsi liniştea", la asistenta medicală care le recomandă maicilor s-o ia de la psihiatrie şi "să se roage pentru ea", la medicul psihiatru care recomandă "Haloperidol şi Psaltire", la preotul mănăstirii (dealtfel smerit) care îşi asumă de unul singur oficierea Sfîntului Maslu ca "s-o scape de cel rău", la maicile care o leagă şi îi pun căluş "ca să nu se mai zbată în timpul slujbei că îşi face rău" şi pînă la medicul de pe Salvare, care îi face cinci injecţii de adrenalină deşi era deja...moartă.
"-Ce i-aţi făcut, criminalelor?!"
"-Dar noi i-am vrut numai binele"
Bune intenţii şi ignoranţă. O combinaţie catastrofală. Instituţiile (poliţie, spital, Biserică) şi societatea întreagă par minate de această bombă cu ceas. Cauzele mici, personale, se suprapun peste cauzele mari, sociale. Din această perspectivă, filmul lui Mungiu este o pledoarie indirectă pentru educaţie. Mi-a amintit un aforism celebru: "Dacă ai impresia ca educaţia e scumpă, atunci încearcă să vezi cît costă ignoranţa". După Dealuri este şi o oglindă a dezrădăcinării românilor din ultimii ani.
Regizorul nu caută vinovaţi. Poate că nici nu a fost scopul său să răspundă la întrebarea care a stat pe buzele tuturor în 2005: cum a fost posibil aşa ceva? Totuşi, o face. O face prin însăşi distanţa pe care o ia faţă de poveste. El dă zoom out. În cele mai multe mîini, atîtea planuri intercalate (relaţia dintre Alina şi Voichiţa, raporturile din cadrul obştii mănăstireşti, contactele cu diversele "instituţii", secvenţele cu familia adoptivă etc), s-ar sfărîma ca la o jonglerie ratată cu farfurii chinezeşti. Dar strunite de Mungiu ele nu sunt construcţii artificiale. Dimpotrivă, toate fac clic în poveste, în mod natural.
Nici nu mă aşteptam să alunece înspre senzaţional. Senzaţională e poate doar discreţia cu care a reuşit să-l prezinte pe controversatul preot de la Tanacu (jucat de Valeriu Andriuţă, pe care Adina l-a prins pe un hol la Cannes) şi nu mai puţin controversatul act de exorcizare. O mică secvenţă în faţa altarului, între două plimbări ale unui corp pe targa improvizată ("aia nu-i cruce măi omule, crucea e ceva sfînt" îi spune preotul poliţistului la anchetă, care observase că targa de care o legaseră pe Alina are formă de cruce).
Pe zăpada albă se profilează un grup de siluete negre în mişcare, dinspre chilii spre biserica "neterminată". Maicile sunt filmate de la depărtare din faţa şi, o zi mai tîrziu, din spatele bisericii. E ca şi cum regizorul ar fi vrut să păstreze o parte din...Taină.
Povestea e văzută din perspectiva Voichiţei, la fel cum în 432 o vedeam din a Aneimaria Marinca. E o secvenţă cînd Voichiţa, ruptă între "noua ei familie" şi vechea companioană, urcă pe deal spre locul ei secret de refugiu. Pentru o clipă vedem soarele portocaliu, la asfinţit. E filmată din spate, cu camera în mişcare (deja vu din 432). Ajunge în vîrf şi pentru o clipă se întoarce din profil. O bucată din soarele acela "arde" acum în ochii ei.
Prin După Dealuri, cinemaul românesc reintroduce poezia în limbajul filmic. Asta nu înseamnă că filmul e lipsit de umor. În scena în care maicile "o ajută" pe Alina să se pregătească temeinic pentru spovedanie, bifînd păcate din Îndreptar, avem un veritabil studiu de personaje. Maicile citesc păcatele şi apoi privesc curioase şi nerăbdătoare spre Alina să vadă dacă a avut "şi păcatul acesta". E mica lor distracţie, indiscreţie...laică. Un substitut de televizor.
Dincolo de toate discuţiile cu aromă local-românească, mai apare o temă importantă. Singurătatea. Cele două orfane, acum adulte, au nostalgia familiei. Nu întîmplător, la mănăstire, maica stareţă şi preotul sunt numiţi de restul obştii cu apelativele "mami" şi "tati". Alina nu vrea să o audă pe Voichiţa spunîndu-le aşa, pentru că e o trădare a "familiei" pe care au avut-o ele în cămin, cînd au avut grijă una de alta. După Dealuri este şi despre nevoia/frica "de a nu fi (din nou) singur", nevoie repetată în mai multe rînduri de Voichiţa, ba vorbind despre ea, ba despre Alina ("să aibă şi ea pe cineva").
De apreciat inspiraţia şi curajul lui Cristi Mungiu de a numi nişte necunoscuţi în rolurile principale, foarte solicitante. Pe secundari (în afară de corpul de măicuţe) i-aţi mai tot văzut în ultima vreme: Luminiţa Gheorghiu, Ion Sapdaru, Teo Corban etc.
Stilistic, Mungiu se separă de maniera din 432 (filmat oarecum în siajul lui Moartea Domnului Lăzărescu) şi, chiar dacă păstrează elemente din filmul anterior, acesta este cel mai decantat film al regizorului. Autorul a ajuns la maturitatea creaţiei. A ajuns într-o stare de graţie.
M-am bucurat să văd că la Timişoara lumea a început să vină la film românesc. Mă bucur să vă anunţ şi că După Dealuri va rula 4 săptămâni (s-ar putea ca pînă la urmă să avem şi aici o lansare de gală în prezenţa echipei). Încă o bucurie: filmul lui Cristian Mungiu este distribuit de prestigioasa companie Wild Bunch, care şi-a legat numele de filme ca El Orfanato, Che sau The Artist.
Atenţie! Aceasta e cronica la cald (încă una "fierbinte", la Marian). Mai sunt multe de zis despre După Dealuri. În acest moment era important de precizat care e filmul la care ar trebui să vă îngrămădiţi în cinematografe.
luni, 29 octombrie 2012
Seriale actuale: la ce ma uit si de ce
American Horror Story
Dupa un sezon 1 fabulos (nu am mai vazut de la Twin Peaks incoace asa serial ), a inceput sezonul doi in forta ! Cu un casting de zile mari (Jessica Lange + o gramada de actori buni si bine repartizati), un story care abuzeaza si combina cliseele horror in moduri originale. De neratat ! Astept episoadele noi cu sufletul la gura si asta mi se intampla foarte rar !
It's Always Sunny in Philadelphia
Un serial de comedie "independent", nascut pe cale naturala (fara cezariana). Toata lumea lui e comica si debordeaza de idei. E proaspat si cu adevarat hilar. Adaugati peste asta un
Charlie Day lasat sa-si dea in petec si un Danny Devito si cautati si sezoanele vechi, ca merita.
Comedie-aventura animata cu tente suprarealiste. Un fel de copil nelegitim al lui Beavis si Butthead cu The Mighty Boosh. Foarte drag mie. Foarte comic si imprevizibil. Si pe asta il astept cu sufletul la gura.
Pura nebunie animata. Comic pe alocuri dar suprarealist per total. Violent peste orice grad de violenta. Explozie de animatie buna si idei la foc automat.
Kevin Smith & friends - o incantare de privit. Un serial despre lumea benzilor desenate. Daca numele lui Kevin Smith nu-ti spune nimic - poti sa-l sari :) Mie imi aduce zambetul pe buze si imi adauga un grup de prieteni virtuali in cap.
Din serialele cunoscute si "clasice" mai urmaresc South Park si The Simpsons. Si cam atat :)
duminică, 28 octombrie 2012
One World Romania on Tour 2012
Festivalul One World Romania exista din 2008 si se prezinta ca fiind singurul festival de film documentar din Bucuresti si unicul din tara destinat exclusiv drepturilor omului. Desi el se desfasoara in fiecare an prin martie, cand vine toamna ecourile sale incep sa se faca auzite prin tara via caravana One World Romania on Tour, care aduce o parte din filmele prezentate in principalele orase. O miscare demna de salutat si pe care o dorim copiata de cat mai multe festivaluri bucurestene, indeosebi Next si Anim'est.
"In al cincilea an de festival, One World Romania porneste din nou in calatorie prin tara cu o parte din documentarele prezentate in martie la Bucuresti. In perioada 21 octombrie – 25 noiembrie 2012, 16 filme din selectia festivalului din 2012 ajung in 11 orase. Unele dintre ele au mai fost gazde ale One World Romania On Tour: Brasov, Timisoara, Cluj Napoca, Tirgu Mures, Miercurea Ciuc si Iasi, pe cand altele sunt o premiera: Resita, Galati, Sighetu Marmatiei, Sfantu Gheorghe si Chisinau."
La Timisoara, One World Romania on Tour poposeste in 31 octombrie la Facultatea de Stiinte Politice, Filosofie si Stiinte ale Comunicarii din cadrul Universitatii de Vest Timisoara cu o selectie de "filme brici" la care intrarea va fi libera! Programul celor 3 zile il gasiti mai jos.
miercuri, 31 octombrie
18h00 - The Real Social Network, UK, 2011, 75’
20h00 - Rouge Parole, TN/CH, 2011, 94’
joi, 1 noiembrie
18h00 - Abuelas, UK, 2011, 9’
/ Justice for Sergei, NL, 2010, 62’
20h00 - The Last Day of Summer, PL, 2010, 30’
/ Planet Kirsan, PL, 2010, 50’
vineri, 2 noiembrie
18h00 - Article 174, IR, 2009, 13’
/ Fragments of a Revolution, FR/IR, 2011, 55’
20h00 - The New World, EE, 2011, 89’
Informatii despre filme aici.
Echipa După Dealuri, la Arad
Arădenii care n-au ajuns aseară la lansarea Pseudokinematikos poate se vor mobiliza la După Dealuri. Cristian Mungiu şi actorii principali vor fi prezenţi la proiecţia de la ora 16.00, la Cinema City în Atrium Center.
Nu pot să nu mă întreb de ce nu ajung şi la Timişoara. Mai ales că acum, de cînd cu autostrada, suntem la juma de oră distanţă. Adică după (următoarele) dealuri...
sâmbătă, 27 octombrie 2012
Afisul zilei: Dark Horse
Un film de vazut, un film de inconfundabilul Todd Solondz (Happiness, Palindromes). Un regizor/film independent, provocator si curajos, o viziune originala asupra competitiei in societate, a marilor iluzii personale si a "drumurilor noastre toate". Mi-e greu sa-l descriu tocmai pentru ca Solondz are un limba cinematografic atat de diferit si personal si nu doresc sa "povestesc filme". Mai vorbim dupa ce il vedeti.
SHORT: Paul
Scurt-metraj israelian care imbina teatrul de marionete cu filmul, un fel de puppet-noir castigator al Best Narrative Short la Chicago International Film Festival. Autor Adam Bizanski. O intamplare interesanta cu un personaj-marioneta al carui apartament este spart de hoti si astfel incearca sa dea de urma hotului.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)