vineri, 30 noiembrie 2012

Prima revistă 3D

ADIO "TF", WELCOME "LITTLE WHITE LIES"

Timp de 1 an de zile am fost abonat la revista britanică Total Film. E un pic cam pop-glossy pentru gustul meu. Dedică prea mult spaţiu "ultimului mega-blockbuster", în timp ce filmele cu adevărat interesante primesc cîte o coloană de text. Chiar şi aşa, m-a ajutat să descopăr o grămadă de titluri şi autori interesanţi. Şi să fiu la curent (sau chiar în avans) cu ce e nou în business. Vara asta am decis să nu reînnoiesc abonamentul. Costa vreo 65 de lire pe an (13 numere) + ceva pe transport.

"Publisher-ul" a făcut tot posibilul să mă recîştige. Mailuri, oferte, reduceri, doar-doar mă răzgîndesc. Am primit o epistolă care arată aproape ca o invitaţie de nuntă (click pentru mărire).


Într-un final, s-au resemnat şi m-au rugat doar să le spun de ce i-am părăsit: a: nu vă mai place revista?, b: vă ajunge cu întîrziere?, c: aţi găsit ceva mai bun?, d: nu apucaţi să o citiţi?

Ultimele două variante sunt cele mai apropiate de adevăr. Un număr din TF are peste o sută de pagini. Iar mie îmi place să le citesc din scoarţă în scoarţă. La un moment dat n-am mai reuşit să ţin pasul. Lîngă patul meu s-au adunat teancuri de numere pe care doar le-am răsfoit. Ceea ce devine frustrant. Cumva, ca o obligaţie.

Între timp, m-am îndrăgostit de altcineva. A apărut în viaţa mea...Little White Lies.



Prima întîlnire am avut-o online. Fiecare număr e unicat (desenat de artişti diferiţi). Conceptul grafic al revistei e de fiecare dată altul, pornind de la filmul lunii (mă rog, revista apare bilunar).  No. 43, primul număr pe care l-am strîns în braţe, are în centru On the Road, filmul lui Walter Salles inspirat de romanul lui Jack Kerouac, icon-ul generaţiei beat. Jumătate din revistă era tipărită cu fonturi de maşină de scris. Mi-a dat senzaţia că fiecare ediţie din LWL e un experiment. Un artefact, nu un produs pe bandă. Plus că filmele tratate înăuntru au prea puţin de-a face cu ce e mainstream.

LWL nu e plăcută doar pentru ochi. Îţi oferă şi o experienţă senzorială. Paginile au un miros puternic (cred că Vice mai are parfumul ăsta, între plastilină şi plante de ceai). Au o textură aparte, care îmbie la pipăit. În acest spirit, actualul număr (44), m-a dat pe spate. E după ştiinţa mea, prima revistă de cinema pe care poţi să o citeşti în 3D (odată cu revista a venit şi o pereche de ochelari). Paginile şi culorile îţi sar de-a dreptul în ochi, rezultînd o experienţă de citit nemaiîntîlnită.




Coperta şi primele articole sunt dedicate lui The Master, ultimul filmul de PT Anderson (Magnolia, There Will Be Blood). În  "lead review" e pomenit apreciativ şi Mihai Mălaimare Jr. (directorul de imagine al filmului). Urmează profilul regizorului, interviu cu Philip Seymour Hoffman. Plus profiluri Jack Nicholson, Yorgos Lanthimos (Kynodontas, Alps), interviu Martin McDonagh (cel cu Seven Psychopaths), review-uri Sightseers (de Ben Wheatley, cel cu Kill List), Amour (Haneke), Rust and bone (Jacques Audiard) şi Aurora (Cristi Puiu, a primit 4 stele din 5).

Little white lies are tot 100 de pagini, dar am timp 2 luni să le citesc în tihnă (pînă la noua apariţie, care-mi este livrată direct în braţe de poştaş). Am senzaţia că relaţia asta o să dureze. În plus, îmi place sloganul/mantra lor: Truth & Movies. Şase "issues" costă vreo 40 de lire cu tot cu transportul în Ro (în UK aţi plăti doar 25 de lire). Chestia e că o puteţi citi gratis online aici, dar eu tot vreau revista mea în format pipăibil şi puturos.

Mă opresc, pentru că veţi spune că am scris un advertorial şi asta nu e "truth".  Vă mai spun doar că printre fericiţii abonaţi se numără Guillermo del Toro.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu