marți, 27 noiembrie 2012

Debut inhibat – ”O lună în Thailanda”


Minimalismul şi realismul Noului Cinema Românesc par că încep să îşi ucidă din faşă proprii copii. Sau că transmit primele semnale vizibile de epuizare. Cum altfel să traducem o afirmaţie făcută public recent de regizorul Paul Negoescu (28 de ani), potrivit căruia, cu al său debut în lungmetraj O lună în Thailanda (2012), a vrut să realizeze un film „călduţ”, recunoscând în acelaşi timp, indirect, că s-a temut de un eşec în cazul în care şi-ar fi propus o operă radicală, în sensul unei mai pronunţate tuşe auctoriale? 

Tânăra echipă a filmului, după o recentă proiecţie la Cinema Union din Bucureşti

Asta nu înseamnă că O lună în Thailanda este un film de public, în accepţia facil-comercială a expresiei. Exersat în regia de scurtmetraje (peste zece la număr, din care foarte multe premiate internaţional), prin care a putut să testeze mai multe registre stilistice, Paul Negoescu s-a impus în ultimii ani drept cel mai promiţător (foarte) tânăr cineast, având o vârstă mai mică chiar şi decât reprezentanţii celei mai recente părţi a Noului Val, aşa cum sunt Radu Jude (n.1977) sau Marian Crişan (n.1976).

Prezentat în premieră în secţiunea Săptămâna Criticii a ediţiei din acest an a Festivalului de la Veneţia, O lună în Thailanda a fost lansat pe marile ecrane din ţară în siajul unor succese autohtone (atât cât pot fi numite succese filme cu câteva zeci de mii de spectatori) ca Despre oameni şi melci şi După dealuri. Timing-ul s-ar putea dovedi în detrimentul acestui debut aşteptat.

Urmând parcă principiul potrivit căruia un cineast-autor ar trebui să se ocupe de lumea pe care o cunoaşte cel mai bine, Paul Negoescu şi coscenaristul Vlad Trandafir (n. 1981) au construit o poveste cu şi despre tineri de vârsta lor. Cei care afirmă însă că O lună în Thailanda este un film în special pentru generaţia tânără (în jurul a 30 de ani) comit o eroare. Nici un scenariu bun nu vizează doar publicul care ar putea empatiza cu un subiect în virtutea unor afinităţi generaţionale sau tematice (pe acest fals principiu ar trebui să considerăm că Gomorra se adresează doar Mafiei sau celor care se ocupă de acest fenomen etc).



Într-o noapte de Revelion bucureştean, un tânăr indecis, Radu (jucat în low-key de Andrei Mateiu), se hotărăşte să-şi schimbe viaţa sentimentală. De la această idee, Negoescu şi Trandafir aduc pe ecrane un film despre nestatornicie, relaţii consumate ca produsele de supermarket, superficialitate, imposibilitatea de a ieşi din cercul vicios al interdependenţei decizie-regret.

Adept declarat al unui cinema observaţional şi adversar al omniscienţei auctoriale de tip hollywoodian (în care, de pildă, camera de filmat ştie, anticipat şi cu precizie, ce se va întâmpla în fiecare moment), Paul Negoescu îşi asumă, împreună cu operatorul Andrei Butică, un stil nu atât radical-riguros (cum fac, de pildă, Puiu sau Mungiu), cât adaptat mai degrabă fiecărei situaţii dramaturgice (ceea ce îl apropie, întrucâtva, de Radu Jude). Abordare ce serveşte perfect, în context, peregrinărilor protagonistului prin cluburile bucureştene (Negoescu îşi permite chiar şi două ”sărituri peste ax”, dar şi elipse în aceeaşi secvenţă, plus mutarea camerei de pe un personaj pe altul în timpul dialogurilor în mişcare).

Deşi nu foloseşte decât muzică din surse ambientale (respectând în acest fel convenţia realistă pe care şi-a asumat-o), melodiile alese (pentru care s-au plătit, potrivit realizatorilor, zeci de mii de euro) funcţionează ca amplificatoare de stări şi trăiri, fapt ce facilitează o uşoară apropiere de protagonist şi aruncă o tuşă melancolică ansamblului.



Depsihologizarea caracteristică abordării observaţionale funcţionează în special în cazul personajului central. Nu aflăm niciodată pe deplin motivaţiile hotărârilor lui Radu, iar singurele explicaţii (lapidare) sunt verbalizate în cele două momente tensionate – despărţirea de actuala iubită şi împăcarea cu precedenta. Curajos din partea lui Paul Negoescu să filmeze, la interval scurt, două astfel de scene de care regizorii se feresc, din cauza pericolelor pe care le incumbă, determinate de un eventual dozaj inadecvat – alunecarea în replici false,  sentimentalism, ridicol.

De unde atunci senzaţia că filmul nu este suficient de puternic pentru a rămâne cu tine şi după ce ai ieşit din sala de cinema? Poate din verbiaj şi din neasumarea pe deplin a unei poveşti irepetabile, care, abia odată epuizată prin identificare, poate exploda în cioburi de sensuri în care să se regăsească fiecare spectator. Realist în intenţie, O lună în Thailanda păcătuieşte, all in all, printr-un schematism uşor demonstrativ, din cauza simetriei căutate, menită a oferi prilejul de a glosa pe tema ciclicităţii, în acest caz – a ceea ce am putea numi „pedalarea în gol”.

P.S. – O lună în Thailanda va rula joi seară, de la ora 20, în Jazzissimo Lounge din Timişoara, urmând ca de vineri să poată fi vizionat (cel puţin) la Cinema Timiş din urbea de pe Bega.

Ionuţ Mareş
    

3 comentarii:

  1. o porcarie de film! Am vazut filmul si imi pare extrem de rau pentru minutele pierdute... si oricum ca in fiecare porcarie romaneasca pana nu si-au bagat niste pule in nite morti nu s-au lasat!

    RăspundețiȘtergere
  2. Subscriu la comentariul anterior. O mare porcarie. Nu tu intriga, dialoguri lipsite de profunzime, timpi morti umpluti prin vesnica alergare a non-personajului principal.

    RăspundețiȘtergere
  3. se vede k e romanesc. in primul rand titlul nu are nici o legatura cu filmul, sunt cateva dialoguri aiurea asa numa de umplutura. asta e comedie? am ras dar de prostia lor.

    RăspundețiȘtergere