luni, 20 septembrie 2010

Hachi: A Dog's Tale (2009)

rating: Brainwash induiosator

Hachiko: A Dog's Tale e un adevarat "smulgator de lacrimi". Un film frumos, sensibil, simplu ca naratiune si atat de trist inca la final ramai cu ochii umezi. Asta in cazul in care esti iubitor de caini ca mine si mai suferi si de o induiosare bolnavicioasa cand ii vezi cum te privesc de parca ti-ar spune cu ochii lor cat de bun stapan esti tu. Lasse Hallstrom e un bun cunoscator al firii umane, stie cum sa suceasca resorturile intime ale individului astfel incat sa-i starneasca emotii sincere fara sa-l poti acuza de exploatare a melodramaticului. In cazul lui Hachiko treaba functioneaza mai ales prin faptul ca e o "poveste adevarata" si prin urmare inca o dovada a existentei unei legaturi 'sufletesti' remarcabile, a unui atasament bazat pe dragoste si fidelitate intre om si cainele sau. Remake al filmului japonez din 1987 - Hachiko Monogatari - filmul lui Hallstrom dezvaluie audientei din Occident (intr-o varianta cosmetizata dupa cutumele de azi) istoria catelului care nu a inteles moartea stapanului.

Versiunea hollywoodiana a intamplarii din 1925 se desfasoara in prezent si ii are in prim plan pe Richard Gere in rolul profesorului Parker si trei caini din rasa Akita care-l 'joaca' pe credinciosul Hachi. Cei doi, omul si cainele, se gasesc reciproc pe peronul unei gari cand Profesorul se intorcea de la servici iar catelul abia ce se eliberase dintr-o cusca trimisa prin posta tocmai din Japonia. Nu se poate spune ce anume i-a atras, probabil a fost dragoste la prima vedere, cert e ca profesorul l-a adoptat pe catel si l-a adus in familia sa. Hachi creste frumos si voinic si da semne de inteligenta caineasca: nimic nu-l poate opri sa-l insoteasca pe stapan la gara cand acesta pleca la servici. Iar apoi, cand ora 17 se apropia, o zbughea din nou si-l astepta la iesire. In fiecare zi. Pana cand, la un moment dat, stapanul nu mai apare. Cine sa-i explice treburi omenesti ca atac cerebral, moarte si funeralii unui caine. Hachi stia un lucru: la ora 17 trebuie sa isi astepte stapanul la gara. Asa ca, printr-un gest de fidelitate neinteleasa pentru oameni, care inspira si merg mai departe, cainele isi va petrece tot restul vietii pe trotuarul garii asteptand. In ani omenesti ar fi cam 9, in ani cainesti faceti voi calculul.


In Japonia Hachiko e un erou national, un exemplu miscator de loialitate si atasament pana dincolo de moarte. Rasa Akita e considerata una dintre cele mai vechi din lume si a fost folosita pentru vanatoare si paza, acesti caini fiind foarte inteligenti si protectivi cu membrii familiei. Cred ca o mare parte din propietarii de caini se vor gandi sa-si ia pe viitor un micut Hachi. Eu cel putin asa ma gandeam.. la fel cum ma gandeam ca nu vezi filme de genul asta despre pisici, spre exemplu, sau hamsteri. Ma intreb de ce unora le e frica de caini cand unii dintre ei sunt capabili de asemenea gesturi 'umane'.

 Trailer

3 comentarii:

  1. atat de simplu si frumos incat n-ai cum sa nu bocesti de mama focului, asa cum am facut cot la cot cu sora mea...nu e numai obisnuinta pavloviana a cainelui de a-si astepta stapanul pe pronul garii ci si cum zici si tu o neimpacare cu gandul mortii, o neconstientizare a ei din care transpare o metafizica...patrupeda, polivalenta deci :))

    RăspundețiȘtergere
  2. Emotionala metafizica asta patrupeda. Si sora-mea a bocit la el prin tari straine si apoi m-a sunat sa-mi zica sa-i pun pe ai nostri parinti sa vizioneze dramedia :)). Poate vezi si Marley and Me, e din aceeasi categorie.

    RăspundețiȘtergere
  3. cum ma intersectez cu sor-mea ne luam bax-ul de servetele si ne punem pe vizionat (desi nu cred ca vom ajunge la acelasi nivel metafizic :P)

    RăspundețiȘtergere