marți, 23 aprilie 2013
Despre cinematecă la Timişoara. Faza 1
"MINUTA" ÎNTÎLNIRII DE LA PRIMĂRIE
Astăzi a avut loc întîlnirea de la Primăria Timişoara pe care o anunţam de mai multă vreme. Grupul nostru organizat (Andreea Dincă şi Cristina Docea de la ARFI/ Timishort, Alina Ilea de la Camera 4 şi subsemnatul din partea Marele Ecran) a intrat hotărît în sediul administrativ pentru a susţine dreptul timişorenilor la o cinematecă.
Pînă la urmă nu am mai avut audienţă la primarul Nicolae Robu, dar am fost primiţi de viceprimarul Dan Diaconu (însoţit de Alina Pintilie). Şi a fost bine aşa. Am descoperit în tînărul edil o persoană bine informată, deschisă şi ancorată în realitate. În primul rînd, nu a trebuit să-l convingem de necesitatea unei cinemateci/săli de cinema la Timişoara. Aşa că discuţia s-a mutat rapid asupra unor soluţii, respectiv (ce ne doare pe noi) spaţii posibile.
Concluziile principale ale unei conversaţii care a durat aproape o oră:
- cinematografele aflate în administrarea RADEF ar putea reveni foarte curînd municipalităţii (viceprimarul vorbea de 2 săptămâni - 1 lună pînă la apariţia unei decizii pe hîrtie la nivelul Ministerului Culturii)
- în speranţa că acest lucru se va întîmpla, măcar una din aceste clădiri se va întoarce la funcţia ei originală. Au fost nominalizate vechile cinematografe Timiş, Arta şi (surpriză!) Studio
- se pare că deşi au fost (sub)închiriate pe mai mulţi ani, cinematografele nu au fost vîndute sau concesionate (cum mulţi am crezut în mod eronat şi din cauza opacităţii RADEF-ului) pentru că Primăria este proprietarul de drept a acestor spaţii
- am atacat deci direct şi problema sensibilă a acestor spaţii care au dispărut din circuitul public în mod enigmatic, dar pînă la urmă va fi irelevant cine le-a luat dacă ele vor reveni comunităţii; vom vedea curînd dacă se vor restitui aşa uşor
- în acest caz fericit trebuie găsit spaţiul potrivit, recondiţionat, dotat şi amenajat conform cu standardele anului 2013 printr-un proiect european sau finanţare privată
- ne dorim un mic centru destinat artelor audio-vizuale unde, pe lîngă proiecţii de cinema, să se întîmple workshop-uri cu profesionişti, spectacole de teatru independent; în acest spaţiu ar putea funcţiona şi o mică librărie de specialitate (carte, reviste şi dvd-uri)
- s-a pus în discuţie şi posibilitatea unor spectacole de cinema în aer liber la Grădina de Vară de la Capitol şi în Parcul Rozelor (mai probabil aici), pe post de cinematecă de vară
- şi poate cea mai importantă concluzie a întîlnirii de azi: reprezentanţii Primăriei ar susţine iniţiativa noastră independentă
- pasul următor: Asociaţiile noastre vor depune un plan detaliat şi oficial cu ce ne dorim să facem dacă vom încheia un parteneriat cu Primăria şi vom gestiona această proiectată sală de cinema. Vă ţinem la curent pe măsură ce avansăm cu faza 2 a proiectului. Continuăm demersul cu un optimism bine temperat.
Şi ca să vedeţi că nu vorbim discuţii, o parte din echipă face o demonstraţie practică prin Timishort ajuns la ediţia a cincea (Bravo vouă!), în ciuda puţinului ajutor de pînă acum din partea municipalităţii (comparativ cu Clujul, de pildă). Acum e rîndul publicului timişorean să susţină acest festival. Ne vedem joi, la proiecţia de deschidere.
Astăzi a avut loc întîlnirea de la Primăria Timişoara pe care o anunţam de mai multă vreme. Grupul nostru organizat (Andreea Dincă şi Cristina Docea de la ARFI/ Timishort, Alina Ilea de la Camera 4 şi subsemnatul din partea Marele Ecran) a intrat hotărît în sediul administrativ pentru a susţine dreptul timişorenilor la o cinematecă.
Pînă la urmă nu am mai avut audienţă la primarul Nicolae Robu, dar am fost primiţi de viceprimarul Dan Diaconu (însoţit de Alina Pintilie). Şi a fost bine aşa. Am descoperit în tînărul edil o persoană bine informată, deschisă şi ancorată în realitate. În primul rînd, nu a trebuit să-l convingem de necesitatea unei cinemateci/săli de cinema la Timişoara. Aşa că discuţia s-a mutat rapid asupra unor soluţii, respectiv (ce ne doare pe noi) spaţii posibile.
Concluziile principale ale unei conversaţii care a durat aproape o oră:
- cinematografele aflate în administrarea RADEF ar putea reveni foarte curînd municipalităţii (viceprimarul vorbea de 2 săptămâni - 1 lună pînă la apariţia unei decizii pe hîrtie la nivelul Ministerului Culturii)
- în speranţa că acest lucru se va întîmpla, măcar una din aceste clădiri se va întoarce la funcţia ei originală. Au fost nominalizate vechile cinematografe Timiş, Arta şi (surpriză!) Studio
- se pare că deşi au fost (sub)închiriate pe mai mulţi ani, cinematografele nu au fost vîndute sau concesionate (cum mulţi am crezut în mod eronat şi din cauza opacităţii RADEF-ului) pentru că Primăria este proprietarul de drept a acestor spaţii
- am atacat deci direct şi problema sensibilă a acestor spaţii care au dispărut din circuitul public în mod enigmatic, dar pînă la urmă va fi irelevant cine le-a luat dacă ele vor reveni comunităţii; vom vedea curînd dacă se vor restitui aşa uşor
- în acest caz fericit trebuie găsit spaţiul potrivit, recondiţionat, dotat şi amenajat conform cu standardele anului 2013 printr-un proiect european sau finanţare privată
- ne dorim un mic centru destinat artelor audio-vizuale unde, pe lîngă proiecţii de cinema, să se întîmple workshop-uri cu profesionişti, spectacole de teatru independent; în acest spaţiu ar putea funcţiona şi o mică librărie de specialitate (carte, reviste şi dvd-uri)
- s-a pus în discuţie şi posibilitatea unor spectacole de cinema în aer liber la Grădina de Vară de la Capitol şi în Parcul Rozelor (mai probabil aici), pe post de cinematecă de vară
- şi poate cea mai importantă concluzie a întîlnirii de azi: reprezentanţii Primăriei ar susţine iniţiativa noastră independentă
- pasul următor: Asociaţiile noastre vor depune un plan detaliat şi oficial cu ce ne dorim să facem dacă vom încheia un parteneriat cu Primăria şi vom gestiona această proiectată sală de cinema. Vă ţinem la curent pe măsură ce avansăm cu faza 2 a proiectului. Continuăm demersul cu un optimism bine temperat.
Şi ca să vedeţi că nu vorbim discuţii, o parte din echipă face o demonstraţie practică prin Timishort ajuns la ediţia a cincea (Bravo vouă!), în ciuda puţinului ajutor de pînă acum din partea municipalităţii (comparativ cu Clujul, de pildă). Acum e rîndul publicului timişorean să susţină acest festival. Ne vedem joi, la proiecţia de deschidere.
Nostalgia lui Tarkovski
Nostalgia (1983) este filmul unei profunde suferinţe cu multiple faţete ce au însă o cauză unică: îndepărtarea de casă, familie şi ţară, care la Andrei Tarkovski echivalează inevitabil cu îndepărtarea de rădăcini şi de izvorul credinţei.
Nostalgia este şi filmul unei crize
existenţiale, inspirată direct din exilul dureros în care ajunsese cineastul. De aici
tristeţea care învăluie întreaga atmosferă, de la ploaia apăsătoare
şi clădirile în paragină şi descompunere, la promiscuitatea oamenilor şi
obiectele care şi-au pierdut utilitatea.
Asemenea Oglindei, de care este
puternic legat în special prin pronunţata înclinaţie autobiografică, Nostalgia se propune ca incursiune într-o lume subiectiv-afectivă. Demersul tarkovskian abandonează "acţiunea" în favoarea meditaţiei şi arderii interioare.
În voiajul său de căutare a urmelor lăsate în Italia de un
compozitor rus din secolul al XVIII-lea, poetul Andrei Gorceakov (Oleg
Iankovski) poartă în suflet imaginea recurentă a familiei, fără de
care viaţa sa îşi pierde sensul. Amintirea
copiilor, soţiei, mamei, câinelui sau casei din Rusia îi invadează visele şi
(non)existenţa italiană.
Cadrele secvenţă lungi şi mişcările lente
ale camerei de filmat permit acutizarea sentimentului de nostalgie, chiar până la
suferinţa fizică a protagonistului. Irizările de afectivitate nu perturbă ritmul
progresiei narative (care este de fapt o non-narativitate), ci constituie substratul său poetic.
Tarkovski nu
ajunsese încă la starea din Sacrificiul,
marcat puternic de presimţirea sfârşitului iminent şi de atmosfera bergmaniană
a Suediei. De aceea Nostalgia conţine şi salvatorul moment al îndeplinirii "misiunii" de către Andrei, care traversează bazinul părăsit reuşind să
menţină aprinsă flacăra lumânării primite de la "nebunul" Domenico (Erland
Josephson), cel care se sacrifică dându-şi foc în centrul Romei şi denunţând proasta aşezare a lumii.
Filmul, şi de fapt întreaga operă a lui Tarkovski, arată că cel mai modern stil cinematografic (care foloseşte numeroase cadre secvenţă atât de familiare astăzi, timpul real suprapus timpului cinematografic, sunete şi dialoguri fără surse în cadru, ştergerea graniţelor între realitatea obiectivă şi proiecţiile subiective etc.) poate servi temelor tari, pe care postmodernismul filmic al momentului le-a uitat în favoarea jocurilor de-a citatele şi a anecdoticului devenit aproape normă.
P.S. Nostalgia poate fi văzut gratuit marţi, 23 aprilie, de la ora 18.00, în Aula Bibibliotecii Centrale Universitare din Timişoara, în prezentarea lui Marian Rădulescu. Cu acest film, proiectul 50 de ani de cinema italian în capodopere, început la 26 februarie şi de care Marele Ecran a fost aproape (în ciuda unor critici potrivit cărora am promova excesiv aceste proiecţii, care nu se fac întotdeauna în cele mai bune condiţii pentru sunet şi imagine), se apropie de final. Ultimul eveniment, prezentarea documentarului TV Tempo di viaggio (r. Andrei Tarkosvki şi Tonino Guerra), urmează să aibă loc după Paşte. Însă avem semnale că va mai exista în acest an, nu se ştie exact când, un nou proiect la BCUT, care va cuprinde o serie din numeroasele filme mari ale cinematografiei cehe.
Ionuţ Mareş
luni, 22 aprilie 2013
Noul Cinema Sîrbesc
Joia trecută am prezentat filmul Klopka (Capcana, de Srdjan Golubovic, 2007), la evenimentul Peliculei Culturale care a adunat peste 100 de cinefili. Nu ştiam mare lucru despre cinemaul sîrbesc actual, în afară de Hadersfild (tot din 2007). Aşa că l-am rugat pe Vladan Petkovic, împreună cu care am fost în juriul Timishort anul trecut, să îmi spună în cîteva cuvinte care mai e mojo-ul la ei în ţară. Am primit în schimb o analiză foarte sinceră şi la obiect, plus cîteva filme de căutat şi văzut.
Klopka descrie foarte realist Serbia post-Yugoslavia. Deşi e plasat în 1993 în timpul războiului din Croaţia şi a embargoului şi e bazat pe nuvela scrisă în 2003, situaţia socială nu s-a schimbat mult. Acum, acelaşi erou cu acelaşi serviciu şi mentalitate, ar avea aceeaşi problemă – deşi ar trăi mai confortabil, tot nu şi-ar permite operaţia pentru copil.
În contextul cinemaului sîrbesc modern, Klopka e important pentru că e unul din acele rare filme de gen. Împreună cu alt thriller din 2007, Al Patrulea Om de Dejan Zecevic şi horror/fantasy Sheitan's Warrior (2006), poate fi considerat începutul a ceea ce se cheamă neoficial Noul Film Sîrbesc.
Clip, a cîştigat premiul de regie la TIFF anul trecut şi e probabil cel mai bun din grămada asta (oricum, favoritul meu personal), iar Life and Death of a Porno Gang a fost produs de compania lui Golubovic, Bas Celik.
Ce au în comun aceste filme şi cineaşti este respingerea cinemaului mainstream sîrbesc care s-a dezvoltat din filmele iugoslave din anii '80 şi e reprezentat în general de comedii rurale, filme istorice şi filme de propagandă pe faţă despre războaiele anilor '90. În schimb, noile voci urmează trendurile din filmele americane independente şi din filmele europene de artă, cu o influenţă evidentă a Valului Negru Yugoslav de la sfîrşitul anilor '60 şi începutul anilor '70 (Makavejev, Zilnik, Pavlovic, Petrovic...).
Tema centrală din Klopka este vinovăţia, care a fost insuficient urmărită în cinema în toate ţările fostei Iugoslavii. Şi dacă au atacat întrebarea vinovăţiei (personale sau colective), cineaştii sîrbi, croaţi sau bosniaci din anii '90 şi 2000 au fost mai mereu ocupaţi să acuze partea cealaltă de atrocităţi de război, rareori fiind îndeajuns de curajoşi să ridice chestiunea responsabilităţii şi a crimelor asupra propriului popor - este cazul doar a unei mîini de filme cum e croatul The Blacks sau sîrbescul Ordinary People şi The Enemy.
Atît publicul din regiune şi festivalurile internaţionale s-au săturat de acum de filme bosniaco/croate legate de război şi victimizare. Cred că prin nouI său film, Circles, Golubovic a închis cercul şi a făcut filmul suprem despre vinovăţie, iertare şi amintire a unuia din cele mai sîngeroase războaie din Europa de după 1945. Va fi probabil proiectat la TIFF la Cluj, aşa că n-ar trebui pierdut pentru cei care au ocazia.
Cele două filme croate de care mi-ai scris (Canibalul Vegetarian şi Metastaze) sunt excepţii pentru cinemaul croat, care e rareori atît de direct, întunecat şi curajos în a condamna făţiş societatea. Oarecum amuzant, regizorul ambelor filme, Branko Schmidt are 55 de ani şi în anii '90 a făcut cele mai groaznice filme de propagandă despre războiul din Croaţia, "răii" sîrbi şi "săracii" croaţi…Acum e una din cele mai proaspete voci din cinemaul croat. Aceste două filme par făcute de cineva tînăr şi supărat.
Vladan Petkovic este jurnalist freelancer în Belgrad, corespondentul pe zona Balcani pentru Screen International şi cineuropa.org. Este şi selecţionerul festivalului Kratkofil Plus din Banja Luka, Bosnia-Herţegovina.
duminică, 21 aprilie 2013
Oblivion (2013)
rating: Brainwash
Exista doua moduri in care te poti adresa unui film ca Oblivion: unul care presupune sa uiti toate filmele de gen vazute inainte, incepand cu 2001 si Planet of the Apes si terminand cu Moon, iar altul care solicita exact opusul primei variante, si anume folosirea memoriei intr-un fel de joc “gaseste perechea” ce presupune identificarea referintelor vizuale sau a ideilor importate din filmele pe care s-ar presupune ca le-ai uitat. Daca prima idee ar fi fezabila doar cu o stergere de memorie, cea de-a doua pare sa promita ceva mai mult divertisment cu conditia sa nu-i porti pica filmului tocmai pentru maniera in care s-a inspirat. Una din greselile pe care le fac constant cinefilii (inclusiv subsemnatul) e aceea de a astepta cu fiecare premiera ceva cu totul inovator sau macar original uitand ca toata societatea, nu doar cinema-ul, se afla de cel putin 25 de ani intr-o cultura a reciclarii. Poate ar trebui sa cautam mai putin prospetimea ideilor ci noutatea felului in care sunt relatate.
In privinta SF-ului cele mai bune idei (invazii extraterestre, first contact, calatorii interstelare, roboti, imperii galactice, calatorii in timp, colonizari, teraformari etc) provin de la inceputul sec XX sau au fost perfectate in seminalii ani ‘40-‘50, asa numita epoca de aur a genului. Ultima infuzie de originalitate a fost cyberpunk-ul (anii ‘80) iar acum traim realmente intr-o epoca post-cyberpunk in care multe din ideile speculate in urma cu 30 de ani sunt practic o realitate (sau in curs de a deveni una). Originalitatea mai poate aparea doar in forma cu care sunt imbracate vizual/narativ aceste concepte, in mixarea lor sau in felul in care traverseaza granita fantasticului invadand (chestionand?) realul. Asa ca daca exista o problema cu Oblivion n-as pune-o pe seama lipsei de originalitate (si Moon a fost la randul sau un omagiu catre Odiseea Spatiala 2001) ci pe insistenta asupra citatelor vizuale in dauna unei mai bune profunzimi narative.
Povestea din Oblivion uzeaza o lunga introducere in care suntem pusi la curent cu starea de fapt din 2077, expozitiune complet sabotata de o vizionare accidentala a trailerului. Pamantul a fost invadat de o rasa de necrofagi spatiali, luna a fost facuta bucati, cataclismele naturale si razboiul nuclear au distrus toate obiectivele turistice. Razboiul a fost castigat dar planeta a fost pierduta. Resturile umanitatii sunt pe drum spre colonia de pe Titan iar in urma au ramas doar cativa tehnicieni insarcinati cu reparatia dronelor care apara de invadatori niste uriase uzine de apa. Jack (Tom Cruise) e un asemenea tehnician dar munca sa nu e deloc banala. Jack locuieste intr-un apartament futurist plasat deasupra norilor impreuna cu partenera sa, Victoria (Andrea Riseborough), care-l asista tehnic in turele sale de reparat drone. Impreuna sunt o echipa eficienta, iar asta pare a avea importanta cruciala pentru supervizoarea Sally (Melissa Leo) de pe tetraedrul de control ce orbiteaza Terra.
Primul semnal ca ceva nu-i in regula e faptul ca cei doi au memoria stearsa. Visul recurent al lui Jack, in care se vede impreuna cu Julia (Olga Kurylenko) in varful Empire State Building, si apetitul lui pentru colectionat relicve ale trecutului, aseaza fundatia pentru o deformare a realitatii. Adevarul va iesi la iveala dupa ce femeia misterioasa se dovedeste a fi reala, picand efectiv din cer, dronele isi dezvaluie scopul real, elimina restul echipajului desi acestia erau oameni iar alien-ii se dovedesc a fi in realitate rebeli condusi de Morgan Freeman care incercau sa-l racoleze pe Jack. Filmul intra astfel in fagasul traditional al thrillerelor despre recuperarea identitatii si sacrificiul personal pentru salvarea unei umanitati inrobite, rezervand cateva scene de actiune palpitante si alte 2-3 twisturi care nu par intru totul predictibile intr-un puzzle atat de familiar.
Daca conceptual existenta acestui film e greu de justificat, neaducand absolut nimic nou si fiind nici mai mult nici mai putin decat o pastisa de elemente SF deja explorate, vizual Oblivion atinge un nivel destul de ridicat de maiestrie. Imaginea curata a lui Claudio Miranda fura ochiul cu niste peisaje absolut fascinante filmate prin pustietatile Islandei. Designul futurist al locuintei protagonistilor lasa loc de speculat in ce priveste minimalismul IKEA sau tendintele Apple. Apoi libelula metalica in care zboara Jack e ingenioasa, dronele sunt convingator de eficiente si pot fi interpretate ca o declaratie politica iar TeT-ul e mai straniu decat un cub al borgilor.
Din pacate Joseph Kosinski pare sa fi fost preocupat mai mult de latura tehnica a acestui film, de aspectul sau cool, fiindca personajele par niste simple mecanisme in slujba plotului, prea putin interesante pentru a-ti pasa de ce li se intampla. Sigur, e incantator s-o vezi pe Victoria scaldandu-se goala intr-o piscina transparenta la 1 km deasupra pamantului sau pe Julia ingrozita de stilul de pilotaj al lui Jack, dar dincolo de aspectul seducator e un vid motivational enervant. Pana si o drona are mai multa personalitate decat Morgan Freeman cu ochelari de soare si trabuc.
In ce-l priveste pe Tom Cruise, omul isi face numarul obisnuit ca sa convinga ca inca e un erou de actiune in deplina forma: alearga, impusca, loveste, escaladeaza, piloteaza etc iar cateodata se retrage la o cabana pe malul lacului sa citeasca. In apararea lui insa trebuie spus ca face toate astea mai bine decat 80% dintre cascadorii de la Hollywood. Dar personajului sau nu-i e permisa nici o descatusare comica sau vreun fel de cercetare interioara. Jocul lui e adecvat situatiei dar cam atat. Melissa Leo insa, desi prezenta doar cateva minute, e mult mai intriganta. Altfel, Oblivion foloseste inspirat bugetul consistent pentru a oferi o experienta vizuala peste medie, decorata cu artificii tehnologice insa cam lipsita de viata si cu 2 finaluri: unul dramatic si unul fericit si siropos. Un lucru pozitiv e si coloana sonora realizata de M83, o ambianta electronica cu reminiscente dramatice a la Daft Punk care se potriveste foarte bine cu panoramele outdoor, chiar daca, uneori, le cam acopera...
vineri, 19 aprilie 2013
Din nou în short: Timishort
SELECŢIA TIMISHORT V
Se pare că e săptămâna anunţurilor oficiale. Cel mai important eveniment de cinema din vestul ţării, Timishort şi-a dezvăluit şi el filmele cu care ne îmbie la ediţia a cincea, care începe joia viitoare. Dacă nu sunteţi din zonă, merită să veniţi în sezonul ăsta: pe lîngă spectacolul din festival, se dezlănţuie acum spectacolul primăverii în Timişoara (momentul de graţie al oraşului, indiferent cîte gropi sau şantiere chinuie străzile).
În competiţia internaţională concurează 23 de filme între care: filmul eseu Malo Desert (Germania 2012, regie Louis Fried, 22 min.), L’Amour bègue (Franţa 2012, regie Jan Czarlewski, 20 min.) şi documentarul Le jour a vaincu la nuit (Franţa 2013, regie Jean-Gabriel Périot, 28 min.), cei trei regizori revenind la Timishort. Mai vin scurtmetraje din Cuba (Mila Caos), Mexic (Polvo), Portugalia (Rafa), Finlanda (Planet of Sexes & Animal Day), Serbia (About a City & You Look Awesome When I’m Fucked Up), Polonia (Toto), Grecia (Arundel), Rusia (Victory Day), Argentina (Pude ver um puma) ş.a.
Singurul film românesc din selecţia internaţională este Dacă 6 ar fi 9 (România 2012, regie Ivana Mladenovic, 34 min.), scurtmetraj prezentat în premieră mondială la Timişoara.
Se pare că e săptămâna anunţurilor oficiale. Cel mai important eveniment de cinema din vestul ţării, Timishort şi-a dezvăluit şi el filmele cu care ne îmbie la ediţia a cincea, care începe joia viitoare. Dacă nu sunteţi din zonă, merită să veniţi în sezonul ăsta: pe lîngă spectacolul din festival, se dezlănţuie acum spectacolul primăverii în Timişoara (momentul de graţie al oraşului, indiferent cîte gropi sau şantiere chinuie străzile).
În competiţia internaţională concurează 23 de filme între care: filmul eseu Malo Desert (Germania 2012, regie Louis Fried, 22 min.), L’Amour bègue (Franţa 2012, regie Jan Czarlewski, 20 min.) şi documentarul Le jour a vaincu la nuit (Franţa 2013, regie Jean-Gabriel Périot, 28 min.), cei trei regizori revenind la Timishort. Mai vin scurtmetraje din Cuba (Mila Caos), Mexic (Polvo), Portugalia (Rafa), Finlanda (Planet of Sexes & Animal Day), Serbia (About a City & You Look Awesome When I’m Fucked Up), Polonia (Toto), Grecia (Arundel), Rusia (Victory Day), Argentina (Pude ver um puma) ş.a.
Singurul film românesc din selecţia internaţională este Dacă 6 ar fi 9 (România 2012, regie Ivana Mladenovic, 34 min.), scurtmetraj prezentat în premieră mondială la Timişoara.
În competiţia naţională, nu mai puţin interesantă, se întrec 9 filme: Betoniera (regie Liviu Săndulescu, 14 min.), După fel şi chip (regie Paula Oneţ, 21 min.), Pastila fericirii (regie Cecilia Felmeri, 12 min.), Tabăra din Răzoare (regie Cristi Iftime, 22 min.), Tatăl meu e cel mai tare (regie Radu Potcoavă, 28 min.), Connection Lost (regie Paula Oneţ şi Manuela Borza, 10 min.), Treizeci (regie Victor Dragomir, 30 min.), Fotografii de familie (regie Andrei Cohn, 29 min.) şi Vocile mării (regie Ştefan Munteanu, 20 min.).
Videorama revine cu un program provocator în 12 scurte experimentale. Iar Focus-ul e pus anul acesta pe Malta (7 scurtmetraje de pe insulă). Proiecţiile vor avea loc la cinema Timiş, aula BCUT şi în club SETUP. Detalii şi program, aici.
joi, 18 aprilie 2013
Cannes 66: Selecţia Oficială
Tocmai ce s-au anunţat titlurile selectate în Competiţia Oficială la Cannes:
Baz LUHRMANN THE GREAT GATSBY (opening night)
Valeria BRUNI-TEDESCHI UN CHÂTEAU EN ITALIE
Ethan COEN, Joel COEN INSIDE LLEWYN DAVIS
Arnaud DESPALLIÈRES MICHAEL KOHLHAAS
Arnaud DESPLECHIN JIMMY P. (PSYCHOTHERAPY OF A PLAINS INDIAN)
Amat ESCALANTE HELI
Asghar FARHADI LE PASSÉ (THE PAST)
James GRAY THE IMMIGRANT
Mahamat-Saleh HAROUN GRIGRIS
JIA Zhangke TIAN ZHU DING (A TOUCH OF SIN)
KORE-EDA Hirokazu SOSHITE CHICHI NI NARU (LIKE FATHER, LIKE SON)
Abdellatif KECHICHE LA VIE D’ADЀLE
Takashi MIIKE WARA NO TATE (SHIELD OF STRAW)
François OZON JEUNE ET JOLIE
Alexander PAYNE NEBRASKA
Roman POLANSKI LA VÉNUS À LA FOURRURE
Steven SODERBERGH BEHIND THE CANDELABRA
Paolo SORRENTINO LA GRANDE BELLEZZA
Alex VAN WARMERDAM BORGMAN
Nicolas WINDING REFN ONLY GOD FORGIVES
Closing Film Jérôme SALLE ZULU (H.C.)
Cu această ocazie facem anunţul OFICIAL că voi ajunge şi eu anul acesta la Cannes, din partea 24Fun şi Marele Ecran. Pentru început, sunt încîntat că voi vedea în premieră filmele următorilor: fraţii Coen, Farhadi, Miike, Payne, Polanski, Soderbergh, Sorrentino şi Refn.
N-avem români nici la secţiunea Un Certain Regard. Avem în schimb: Sofia Coppola (The Bling Ring), James Franco (As I lay dying), Rebecca Zlotowski (Grand Central) s.a. În afara competiţiei sunt curios şi de Guillaume Canet (Blood Ties), tributul Jerry Lewis, proiecţiile speciale (Polanski şi Frears). Dacă nu mi-a scăpat nimic, singura prezenţă românească de anul ăsta la Cannes va fi Tudor Cristian Jurjiu cu scurtmetrajul În Acvariu.
Mai multe informaţii despre filme, jurii şi secţiuni găsiţi pe site-ul oficial al festivalului. AMR 27 de zile pînă la prima transmisie de la faţa locului.
Trailerul Zilei: Capcana
HAJDE LA FILM!
Azi, la Timişoara, Pelicula Culturală vă aduce Capcana (Klopka, de Srdjan Golubovic, 2007).
Filmul a fost prezentat în premieră la Berlinală şi a intrat în shortlist la Oscar la categoria "cel mai bun film străin" din partea Serbiei. Protagonistul Nebojsa Glagovac a cîştigat premiul de cel mai bun actor la Festivalul de la Milano.
Azi, la Timişoara, Pelicula Culturală vă aduce Capcana (Klopka, de Srdjan Golubovic, 2007).
Filmul a fost prezentat în premieră la Berlinală şi a intrat în shortlist la Oscar la categoria "cel mai bun film străin" din partea Serbiei. Protagonistul Nebojsa Glagovac a cîştigat premiul de cel mai bun actor la Festivalul de la Milano.
Vladan Petkovic, jurnalist în Belgrad şi colegul meu în juriul Timishort de anul trecut, zice că Klopka "poate fi considerat
începutul a ceea ce se cheamă neoficial Noul Film Sîrbesc" (voi publica zilele următoare toată scrisoarea lui Vladan despre ce se întîmplă cu cinematografia din ţara lui).
Povestea din Capcana se putea întîmpla exact la fel şi la noi, în sistemul nostru
medical şi social. Un om cinstit, o familie normală se trezesc peste
noapte într-o situaţie fără ieşire. E un thriller neo-noir despre dileme
morale, responsabilitate, vinovăţie şi inegalitate socială. Despre cum ajunge o ramă de tablou să coste mai mult ca o viaţă de om. Vecinii noştri slavi de la vest sunt mai apropiaţi de noi decît credem.
Şi pentru că unii au început să confunde Pelicula Culturală cu Asociaţia Marele Ecran, le vom spori şi mai tare confuzia pentru că la toamnă ne vom îngriji în tandem (Iupiii!) de Casa Filmelor de la Festivalul Plai. Totuşi vreau să fie clar că, deşi tragem în aceeaşi direcţie, Pelicula Culturală este un grup distinct (şi distins :). Cele două fondatoare dau dovadă de multă responsabilitate socială.
De exemplu, la evenimentul de deseară (ora 19), intrarea se face pe bază de lenjerie de pat sau prosoape de bumbac care vor fi donate Spitalului de Copii. Proiecţia va avea loc în sala de evenimente proaspăt renovată a Vicariatului Sîrbesc (Piaţa Unirii, nr.4). Aşadar, descoperiţi un loc nou, faceţi o faptă bună şi vedeţi un film. E "capcana" perfectă :)
Polytechnique (2009)
rating: Colectabil
Inspirat dintr-o tragedie reala, Polytechnique aduce in atentia cinefililor unul din acele momente nefericite cu care, din pacate, ne-am cam obisnuit in ultimii ani: masacrele din scoli. Cazul redat dateaza insa dintr-o perioada in care vestile rele nu ne parveneau cu viteza megabitilor de stiri pompate liber pe interneti, caci in decembrie 1989 noi, romanii, eram preocupati tocmai cu castigarea acelei libertati. In vremea aceea insa, pe 6 decembrie, Universitatea Politehnica din Montreal era umpluta tot de sange nevinovat cand un tanar inarmat a patruns in salile de clasa si, dintr-un misoginism excesiv si bolnavicios, a ucis 14 fete, aparent pentru simplul motiv ca studiau ingineria.
E imposibil de explicat sau motivat un asemenea gest absurd iar filmul lui Denis Villeneuve (autorul Incendies) nici nu pare a-si propune acest lucru. Sigur, sunt mentionate cateva randuri dintr-o scrisoare sinucigasa dar, la fel ca in cazul filmului Elephant (r. Gus van Sant), asasinul e invaluit intr-o ambiguitate morala si motivationala completa. Astfel, in loc sa analizeze psihologic evenimentul, Polytechnique alege varianta pasiva, apolitica, a reconstruirii acelor momente teribile, avand insa decenta de a nu le exploata. Ca urmare Polytechnique e filmat in alb-negru, decizie oportuna care permite o perspectiva clinica asupra unui nivel de violenta altfel greu de suportat.
01.JPG)
Dpdv narativ filmul canadianului e fragmentat si fara o cursivitate cronologica. Totusi, exista o anumita unitate intre scene, un rost al felului in care e alcatuit filmul, iar acesta poate fi oglindirea unei anumite dezordini din mintea asasinului sau a haosului pe care o asemenea explozie de violenta o poate provoca. Povestea urmareste trei personaje, intre care unul, criminalul anonim (Maxim Gaudette), e abandonat dupa prima jumatate a filmului focusul mutandu-se pe Valerie si Jean-Francois, doi studenti separati pe criteriul sexului si astfel condamnati, desi nu in felul in care ne-am astepta.
Rezultatul final te cam infioara prin scenele de un realism absolut barbar care redau metodic parcursul mortii prin holurile acelei facultati. Fara a straluci prin dialoguri sau scenariu, filmul te absoarbe prin imaginea fotografica ce tradeaza un anume gust arhitectural si atmosfera funebra care o invaluie. E mai putin un documentar despre eveniment cat un epitaf in memoria victimelor. Villeneuve nu insista obscen asupra momentelor dure dar nici nu se sfieste in a le reda. Camera e asemeni unui privitor: uneori vede clar, alteori campul e obstructionat, asa ca nici o sansa de melodrama. Vizual, filmul socheaza si anesteziaza deopotriva. Tot ce simti e o mare deziluzie, o tristete sincera si, poate, o frustrare nedefinita legata de absurditatea unor asemenea gesturi extreme.
02.JPG)
04.JPG)
03.JPG)
miercuri, 17 aprilie 2013
Miercurea animată: Out of Nowhere
Despre iluzii (semnalat de waka_x)
Out of Nowhere משום מקום from Maayan Tzuriel on Vimeo.
Ce anume dă sens vieţii noastre?
E greu să accepţi că ai confundat toată viaţa un ou cu o minge de ping-pong.
Revoluţia punk se amână
În 2012-2013, filmul Le grand soir al cineaştilor Gustave de Kervern şi Benoît Delépine este cel mult un "manifest" al comicului. Înscris însă în tradiţia nonconformismului (!) şi a umorului sănătos, acela care atacă pe toate fronturile: vizual, dialogal, tematic.
Cel mai bătrân punkist cu câine din Europa şi fratele său, cel mai neîncadrabil angajat, tată şi soţ, pun la cale o revoluţie punk - de fapt un îndemn la a nu face nimic. Momentul ales: criza economică. Locul de desfăşurare: parcările marilor magazine şi malluri de la periferia unui oraş francez, acolo unde consumatorii îşi împing spre maşini cărucioarele pline cu produse. Partener: un câine pe nume 8,6, obsedat de peturi goale de bere.
Fiecare scenă este o explozie de delicii vizuale, replici inteligente şi situaţii nebune. Gustave de Kervern şi Benoît Delépine surprind în fiecare moment, combină gagurile cu un savuros comic de situaţie şi cu personaje trăsnite şi ironizează o serie de teme dragi francezilor, din care cea mai evidentă e tradiţionala înclinaţie spre protest şi revoluţie.
Laureat anul trecut cu premiul special al juriului în secţiunea Un Certain Regard de la Cannes, Le grand soir este o comedie cum rar găseşti în cinematografia momentului. Filmul a fost prezentat marţi seară, la Cinema Studio din Bucureşti, în secţiunea Panorama a B-est IFF şi mai poate fi văzut miercuri, de la ora 19.00, la Cinema Elvira Popescu
Un alt film pe care l-am bifat marţi, în a doua zi de B-est, a fost deloc ofertantul Compliance, o producţie independentă a americanului Craig Zobel (pe larg despre film a scris colegul Richie aici, încă din septrembrie anul trecut).
Inclus în competiţia oficială la B-est (festival care s-a deschis luni cu Jagten, de Thomas Vinterberg, pe care l-am ratat, dar care se va lansa oficial şi în cinematografele de la noi), Compliance prezintă un caz real (genericul de final ne informează că ar fi avut loc numeroase astfel de situaţii în SUA) în care o fată ajunge să fie abuzată sexual în urma unui tip de bullying prin telefon.
Din păcate, Compliance nu se ridică deasupra unei simple anecdote cu urmări tragice (!), în ciuda încercărilor lui Craig Zobel de a-i împrumuta un aspect de film cu pretenţii. Chiar dacă porneşte de la un fapt real, scenariul, semnat tot de Zobel, pare extrem de neverosimil şi deloc catchy, datorită unei construcţii defectuoase (la care se adaugă un pronunţat aspect demonstrativ general).
Ionuţ Mareş
Abonați-vă la:
Postări (Atom)