duminică, 10 martie 2013
8 martie e în fiecare zi
Timp de aproape o oră, filmul prezintă simplu şi corect, dar cu tandreţe şi înţelegere, poveştile câtorva femei de vârstă mijlocie din mai multe oraşe ale ţării. Alexandru Belc nu ni le arată însă în mediul familial, ci în timpul serviciului. Cunoaştem astfel un grup de lucrătoare dintr-o mină în paragină, un altul dintr-un atelier de croitorie condus de o şefă exigentă, câteva angajate ale unei fabrici de lactate sau o femeie vatman, fostă cântăreaţă de muzică populară.
Diferite tipuri de feminitate (puse în medii mecanizate şi dure), însă în contradicţie cu imaginea pe care mass-media o impune în legătură cu idealul feminin. Sunt mamele, mătuşile sau vecinele noastre, cele care şi-au trăit tinereţea, frumuseţea şi bucuriile în comunism şi care acum, odată visele spulberate, încearcă să supravieţuiască şi să fie angajate, mame şi soţii model într-o societate indiferentă şi într-o industrie care a trecut de la masivitatea aberantă gândită de Ceauşescu la colapsul şi nesiguranţa din prezent.
Fără a dramatiza exagerat şi fără a cădea în emoţional sau patetic, Alexandru Belc găseşte tonul potrivit, apelând la stilul observaţional (al acelui principiu obligatoriu show, don't tell), pentru a ne face să ne oprim pentru o clipă şi să ne gândim la femeile simple pe care le vedem la primele ore ale dimineţii, iarnă sau vară, îndreptându-se spre serviciile lor. Acest film este un omagiu cald adus lor.
Ionuţ Mareş
sâmbătă, 9 martie 2013
Vinerea animată de sîmbătă: Sirene
Un scurt subversiv de la 1968. Nu-s prea multe schimbări de atunci şi pînă azi, în ciuda "revoluţiilor". Actul de justiţie, cel puţin, arată la fel. Sirene de Raoul Servais. (sper ca noi măcar să facem dreptate "foarte scurtelor" pe care le jurizăm astăzi, în competiţia Arround the Tres Courts, împreună cu Boris Gaza, Cristi Ilea, Felix Petrescu, Marian Rădulescu, Ingrid Diac şi alţi prieteni de la Institutul Francez Timişoara).
vineri, 8 martie 2013
"Beyond the hills"
Dovada că filmul românesc este la ora asta foarte vizibil în lume mi-a sosit prin poştă. Cu ultimul număr al revistei Little White Lies. Dacă în ediţia precedentă era tratată Aurora lui Cristi Puiu, acum am găsit recenzie la După Dealuri, mai jos e scanarea (click pentru zoom). Filmul lui Cristian Mungiu a fost cotat cu 4 stele din 5 (o apreciere pe care am întîlnit-o rar în revista britanică). Au scris numai de bine şi The New York Times, dar şi Twitch Film. Cam în toate cronicile am regăsit impresia aceasta (generată de film) despre România - vechea noastră poveste: o naţiune care se zbate între trecut şi modernitate. Zilele acestea, După Dealuri a ieşit şi pe DVD.
joi, 7 martie 2013
Scurtele lui Sitaru
...în turneu naţional, ca aperitiv la Domestic (în cinematografe, din 22 martie)
miercuri, 6 martie 2013
One World Romania: 5 documentare fierbinţi - gratis şi online
Între timp, organizatorii ne oferă un aperitiv - şansa de a vedea gratuit 5 filme din selecţia 2013 a festivalului, exclusiv în mediul online. Atenţie, documentarele pot fi vizionate până vineri, 8 martie (inclusiv)!.
Mai jos am păstrat comunicatul în care sunt prezentate cele 5 filme. La sfârşitul fiecărui paragraf există câte un link spre site-ul unde pot fi accesate documentarele.
How to Invent Reality este unul dintre documentarele prezentate anul acesta în cadrul retrospectivei dedicate documentaristului danez Jon Bang Carlsen. Carlsen este un cineast cu o abordare unică. El consideră că fiecare dintre noi trebuie să reinventeze lumea pentru a o putea înţelege. Acest film este un eseu cinematografic despre stilul său documentar şi se bazează pe filmările de la mult-premiatul documentar irlandez It's Now or Never. Puteţi vedea filmul aici.
The Reluctant Revolutionary, filmul lui Sean McCallister, va fi prezentat în festival în secţiunea Revoluţie zi de zi. Protagonistul documentarului este Kais, ghid turistic în Sana’a, capitala Yemenului, prins în lupta cotidiană de a-şi întreţine familia, în timp ce revoluţia yemenită e pe cale să înceapă. Când Kais, susţinător al preşedintelui Saleh, primeşte vestea că, din cauza protestelor, trebuie să îşi scoată cât mai rapid grupul de turişti din ţară, se trezeşte cu un singur client, McAllister. Din acel moment, pentru aproape un an, Kais va fi principala sursă de informaţii a regizorului în ceea ce priveşte modul în care e trăită revoluţia la firul ierbii. Puteţi vedea filmul aici.
The Mayor este unul dintre filmele prezentate în secţiunea Dreptul şi strâmbul. Acţiunea documentarului se desfăşoară în nordul Mexicului, unde asasinarea primarilor municipali este o practică obişnuită în lupta cartelurilor de droguri pentru controlul teritoriilor. The Mayor ne prezintă unul dintre cele mai memorabile personaje ale programului din acest an: Mauricio Fernández Garza, primarul oraşului San Pedro Garza Garcia, cel mai bogat şi – datorită lui – cel mai sigur municipiu din America Latină. Puteţi vedea filmul aici.
Forced Confessions, documentarul realizat de Maziar Bahari, face parte din secţiunea Cine pe cine manipulează?!. În Iran, disidenţii sunt actorii unor procese-spectacol televizate. Acestea sunt menite să îi ”demaşte” pe intelectualii iranieni bănuiţi de acte subversive. Fiind deţinut de autorităţile iraniene în 2009, regizorul Maziar Bahari a fost forţat să declare public că a colaborat cu guverne străine până când a fost eliberat ca urmare a unor puternice proteste internaţionale. Puteţi vedea filmul aici.
Fortress – un alt film din secţiunea Revoluţie zi de zi, realizat de Klára Tasovská şi Lukáš Kokeš - prezintă viaţa cotidiană în Transnistria. Transnistria are un preşedinte ales prin vot, un sistem juridic şi paşaport propriu – cel din urmă este în mare parte inutil în ceea ce priveşte perspectivele unei călătorii în străinătate, dat fiind că republica nu este recunoscută de nici un alt stat. Viaţa în Transnistria e dificilă, însă preşedintele Igor Smirnov insistă că, de fapt, e Raiul pe pământ – şi, cu o orchestrare atentă a mesajelor media, plus câteva clipuri electorale excentrice, o parte dintre cetăţenii ţării par să se lase convinşi. Puteţi vedea filmul aici.
Pentru programul complet al festivalului One World Romania şi informaţii despre zecile de filme care vor fi proiectate puteţi merge aici. Marele Ecran va oferi relatări calde de la festival.
Rocker de Timişoara
Din păcate, Rocker (noul film de Marian Crişan) nu are loc la Cinema City-ul local şi cine ştie cînd va ajunge la ultimul (vai de el) cinema din Timişoara.
Din fericire, Rocker ajunge totuşi în Cuib d'Arte. Locul nu e rău deloc (am făcut şi noi o proiecţie acolo), dar totuşi e departe de senzaţia de cinema (un prim antidot ar fi nişte scaune dispuse ca în amfiteatru, idee pe care Alex, gazda locului, a zis că vrea s-o implementeze curînd).
În ultimul an, mai mulţi tineri regizori "de frunce" (Paul Negoescu, iată Marian Crişan şi Adrian Sitaru) şi-au dorit mult să-şi aducă filmele "în al doilea oraş din România", "în capitala Banatului" etc.
Dar capitala Banatului nu prea are ce le oferi şi nici nu se arată interesată. Mi-am dat seama şi mai abitir de asta, în ultimele săptămâni, cînd am fost solicitat de echipa filmului Domestic (de Adrian Sitaru) să-i ajut să găsească un loc decent pentru premiera de la Timişoara.
E ridicol, dacă nu ruşinos, pentru un oraş care se bate cu Clujul la titlul de Capitală Culturală Europeană. Atîta mai zic pe acest subiect (deşi, probabil, în spiritul rockerilor de pretutindeni ar trebui să bag şi cîteva înjurături, dar cine să le audă? pe cine să împungă?).
Rocker are "premiera" la Timişoara azi, mîine şi poimîine:
- 6 martie – orele 19 și 21
- 7 martie – orele 19 și 21
- 8 martie – ora 19, cu participarea actorilor Alin State şi Silvia Török
ps. ultima oară cînd am vorbit la Cinema City, nici Poziţia Copilului nu era sigur că are loc de Die Hard şi de Hansel şi Gretel, mînca-i-aş!
Cinecultura IV
Ştiţi genul acela de petrecere unde se adună mai mulţi străini şi fiecare aduce o mîncare sau băutură tradiţională din ţara lui?
Aşa e şi Cinecultura.
Numai că e o petrecere a cinefililor şi se mănîncă peliculă pe pîine timp de 5 zile. Festivalul a fost pus pe picioare de soţii Erli (Peter şi Andreea) care, din nefericire (pentru noi), s-au mutat anul trecut în Germania. E bine că ideea lor frumoasă are continuare.
Festivalul Cinecultura, ajuns la a patra ediţie, este o iniţiativă a lectorilor străini de la Universitatea de Vest din Timişoara. Regula e aşa: fiecare lector aduce un film din ţara lui. Anul acesta avem 9 filme din 9 ţări (mă rog, ceva mai multe cînd numărăm şi coproducătorii).
Luni 11 martie
ora 19.00: O lună în Thailanda
România 2012, 84 min., subtitrare engl.
Marti 12 martie
ora 18.00 También la lluvia / Chiar şi ploaia
Spania/ Mexic/ Franţa 2010, 103 min., subtitrare engl.
ora 20.00 Atmen / Respirare
Austria 2011, 90 min., subtitrare engl.
Miercuri 13 martie
ora 18:00 Voleurs de chevaux / Hoţii de cai
Belgia/ Franţa/ Canada 2007, 84 min., subtitrare engl.
ora 20:00 Les femmes du 6ème étage / Doamnele de la etajul 6
Comedie, Franţa 2010, 104 min., subtitrare engl.
Joi 14 martie
ora 18 :00 Basilicata coast to coast
Comedie, Italia 2010, 93 de minute, subtitrare ro.
ora 20: 00 Vanatzovun Arshaluyse / Răsărit peste lacul Van
Armenia 2011, 93 min., subtitrare engl.
Vineri 15 martie
ora 18:00 Embargo / Embargoul
Portugal/ Brazilia/ Spania 2010, 83 min., subtitrare ro.
ora 20:00 Vier Minuten / Patru minute
Germania 2006, 111 min., subtitrare ro.
Revenim cu amănunte şi prezentări pentru fiecare film în parte. Proiecţiile au loc în Aula Magna de la Vest, una din puţinele săli cochete unde se poate vedea film în oraşul ăsta. Intrarea este liberă.
marți, 5 martie 2013
Killing Time. Ucide-mă frumos
Nu ştiu dacă Killing Time, noul lungmetraj independent al
lui Florin Piersic Jr., este o guilty pleasure, dar pot spune cu siguranţă
că m-am distrat, m-am lăsat păcălit şi mi-am pus întrebări asupra raportului
violenţă-cinema în timpul vizionării sale.
A fost un fel de proiecţie
personală, adică m-am trezit singurul spectator în cinematograful Europa
(bucureştenii îl ştiu ca fostul Mioriţa) de pe Calea Moşilor, la prima
reprezentaţie din însorita zi de marţi. E drept, au mai intrat (nu-mi explic de
ce) şi două doamne pensionare, care au plecat însă după câteva minute şi
numeroase schimburi de replici cu voce tare (din care am dedus că filmul românesc
a ieşit din nou şifonat). Nu am regretat că am rămas unica persoană din sală,
pentru că am putut să râd mai cu poftă şi fără stânjeneală la umorul de multe ori foarte (!) negru.
Deşi sună ciudat într-un sistem oricum sărac în producţii şi
fonduri (nu şi în premii internaţionale), Killing Time, parodie autohtonă la
peliculele americane cu gangsteri sau ucigaşi plătiţi, este un film independent. Şi bine face.
Pentru că libertatea lui Florin Piersic Jr. este totală, dar folosită cât
mai creativ şi, pe alocuri, exploziv de scandalos (Killing Time este interzis
celor sub 18 ani, dar tocmai acest lucru l-ar putea transforma într-un film
cult printre adolescenţii pasionaţi de Tarantino & Co).
Mai jos am
încercat să schiţez cinci motive pentru care filmul merită văzut (şi de
spectatorii dispuşi să lase pentru scurt timp garda jos):
- Hollywoodul ne-a învăţat că cele mai cool replici şi
înjurături între gangsteri sunt cele în engleza americană. Aşa o fi. Numai că
Piersic Jr. ne arată că, scrise inteligent, astfel de dialoguri pot prinde
natural şi în solul limbii române (mai ales când asasinul principal, jucat de
Cristian Ioan Gutău, vorbeşte cu accent moldovenesc).
- Killing Time te aruncă de la început în braţele unui
personaj simpatic, comic, aparent naiv sau chiar prostuţ, doar pentru ca spre
final să-ţi dezvăluie adevărata natură a răului carismatic şi înşelător.
- Piersic Jr. nu se teme să filmeze în cadre fixe şi minute
bune un singur personaj, mizând doar pe carisma actorului şi inteligenţa
monologurilor (Killing Time conţine, de fapt, mai multe monologuri decât
dialoguri propriu-zise). Şi îi iese.
- Piersic Jr. nu se ia prea mult în serios, rămâne
întotdeauna în convenţia parodiei şi a comediei negre, dar ansamblul propune o
reflecţie gravă: în ce măsură plăcerea pe care o produce în rândul unor spectatori violenţa
este inocentă? Şi mai putem râde când vorbim de crimă?
- Killig Time este un film de autor în sensul hard, aşa cum numai o producţie
independentă şi cu buget redus poate fi: Florinel are unul din cele două
roluri principale şi este regizor, scenarist, monteur şi co-producător.
Ionuţ Mareş
STARDUST
"We are all stardust", da, am mai auzit asta. Mischa Rozema aduce şi "dovada".
Stardust pleacă de la ideea că în marea schemă a universului, nimic nu se pierde. E povestea navetei Voyager 1, lansată în 1977 pentru a explora sistemul nostru solar. "Voyager reprezintă amintirile celor dragi şi vieţile care nu vor dispărea niciodată" spun creatorii olandezi ai acestui filmuleţ (şi univers CG) de o frumuseţe impresionantă. Pentru a vă bucura de calitatea înaltă a imaginilor, vizionaţi Stardust pe Vimeo.
Stardust from PostPanic on Vimeo.
Coincidenţă - astăzi se întîmplă pe cer un alt spectacol cosmic vizibil în România: o cometă care are drum pe aici la fiecare 110.000 de ani. Şi tot azi, 5 martie, e ultima zi în care puteţi trimite în călătorie filmuleţul vostru foarte scurt (de dimensiunea lui Stardust). Din juriul naţional Tres Courts am onoarea să fac parte anul acesta, împreună cu Felix Petrescu şi Boris Gaza.
Rocky şi fraţii săi
Copil fiind, i-am amestecat în capul meu pe Rocco-boxerul şi pe Rocky. Rocco şi fraţii săi e una din primele mele amintiri cinematografice. Am văzut pelicula în mai multe rînduri în anii '80 (Marian zice că am văzut o copie făcută în România în 1978). Pe atunci, un film putea rula în cinematografe mai mulţi ani, nu doar săptămâni. Mi-a rămas în memorie baraca strîmtă în care au locuit cei cinci fraţi cu mama lor văduvă, ciorapii de lînă puşi la uscat în dimineţile de iarnă şi pe Rocco/Alain Delon (care, cred în continuare, face cel mai mare rol al său aici). Rocco & fratelli plecaseră din satul lor din sudul Italiei la Milano, în plină reconstrucţie postbelică. Nu ştiu ce am înţeles în copilărie din film în afară de box, doi fraţi care iubesc aceeaşi fată, sărăcie şi lipsuri (pe care le trăiam cei mai mulţi români în acei ani). Dar acum (după două revizionări mature) ştiu că filmul lui Visconti era despre migraţia din cauze economice, dezrădăcinare şi felul în care acestea presează familia tradiţională (teme destul de actuale). Vorbeam cu Ionuţ despre faptul că familia Parondi funcţionează ca un singur organism multicefalic. Dacă pe unul îl doare ceva, simt toţi durerea. Cel mai clar se vede asta la final cînd Simone (Renato Salvatori) se întoarce în sînul familiei după ce a "soluţionat" violent eterna relaţie de dragoste şi ură cu Nadia (Annie Girardot). Numai pentru scena asta (formidabilă prin coregrafiere, prin dansul intim dintre Eros şi Tanathos, prin dramatism şi simbolica fiecărui gest) merită să staţi la cele două ore şi jumătate de film. Asta ţineam minte şi din copilărie, că era lung (mai lung decît tot programul tv pe o zi din comunism). Ceea ce înseamnă că plăcerea durează mai mult :). Deseară, în aula BCUT.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)