sâmbătă, 23 februarie 2013

Grupul rockerilor anonimi. Şi cu probleme

Rocker, scris şi regizat de Marian Crişan, este primul film românesc care propune frontal şi fără stereotipuri sau excese (şi) problematica efectelor consumului de droguri. Evident, asta nu este, în sine, o garanţie a valorii, ci mai degrabă punctul de pornire într-un demers cinematografic provocator despre un personaj tenace şi cu o combustie internă puternică, ieşit parcă din lumea fraţilor Dardenne.


Dacă Morgen (2010), debutul lui Crişan, avea ca loc de desfăşurare mica localitate de frontieră Salonta, în Rocker rămânem în acelaşi judeţ, Bihor, dar avansăm în Oradea. Localizarea precisă nu este în acest caz foarte importantă (cadrele strânse pe protagonist ne arată de altfel foarte puţin din oraş), ci funcţionează în special ca substitut pentru o provincie generică, locul unde anonimatul este un dat şi, pentru unii, o povară.

Victor, un rocker amator de 45 de ani ajuns angajat într-o firmă de topografie şi tată-protector al solistului dependent de droguri dintr-o anonimă trupă de rock, este personajul care acaparează aproape toate cadrele. Iar Dan Chiorean, actor din Cluj necunoscut în lumea cinematografiei, se achită corespunzător de sarcina de a ţine pe umeri întregul film, ştiind când să emoţioneze fără emfază şi când să fie opac sau imprevizibil. Naturali şi potriviţi sunt şi ceilalţi actori, în frunte cu Alin State, al cărui personaj, fiul (Florin alias Dinte), este mai tot timpul sub influenţa stupefiantelor (de reţinut sunt de asemenea interpretările celor două actriţe cu nume mai cunoscute - Ofelia Popii şi Crina Semciuc).

Atenţia este aproape mereu focalizată pe Victor, chiar şi atunci când acesta se află într-un grup sau când un alt personaj este în prim-plan. Marian Crişan nu se teme de cadrele prelungite cu chipul bărbatului (sau ale altor personaje), când orice grimasă dă seama despre o stare. Este un exemplu de abordare behavioristă atent lucrată, în care nu anticiparea reacţiilor este importantă (fiind, de altfel, şi imposibilă - în contradicţie cu tratarea clasic-hollywoodiană), decisiv fiind impactul celor mai mici gesturi în dezvoltarea personajului şi a tensiunii din jurul său şi în surprinderea autenticităţii. Insistenţa în stil cine-verite pe figura protagonistului, abordare care aminteşte de primele filme ale unor regizori ca Milos Forman sau Bela Tarr, redă umanitatea complexă a acestuia şi îndeamnă la o reconfigurare a felului de a privi un chip ca oglindă a pulsiunilor sufleteşti.


Marian Crişan construieşte un personaj paradoxal, imposibil de încadrat tipologic şi, până la final, dificil de înţeles. Comportamentul lui Victor are suficiente direcţii ce ar putea fi considerate reprobabile după normele sociale, morale şi legale unanim acceptate. Însă ţelul ultim al personajului este nobil, în orice accepţiune: salvarea, indiferent cum, a fiului de pe calea autodistrugerii (ceea ce aminteşte, cumva, de sacrificiile neînţelese ale unor personaje din filmele lui Bunuel sau Bresson). Iar cea mai puternică legătură dintre tată şi fiu este reprezentată de imersiunea în ritmurile melodiilor ascultate sau interpretate.

Muzica rock exclusiv diegetică funcţionează de altfel ca un metronom, într-un film atent controlat şi intens în cea mai mare parte. Marian Crişan oferă şi la nivel de imagine, la momente potrivite, pauze de respiraţie, prin câteva planuri generale spectaculoase, între cadrele sufocante centrate pe protagonist. De altfel, tânărul cineast practică o pendulare între scenele de exterior şi cele de interior, oferind un ritm aparte ansamblului.

Din păcate, există, la nivel scenaristic, două alunecări majore, într-un film care de altfel nu-şi propune să transmită vreun mesaj evident. Una este momentul în care, la o repetiţie, fiul face trimitere către stilistica anti-mainstream, exprimată prin cadre fixe şi lungi, a noului val din cinematografia română (cât de diferit şi aluziv era momentul oarecum similar ales de Porumboiu în A fost sau n-a fost?!). Această facere cu ochiul către publicul cinefil este deplasată, în contextul realist al filmului. Al doilea moment este o explozie temperamentală dinspre final a tatălui, când pare a se adresa nu atât şoferului împotriva căruia răbufneşte, ci spectatorului televizual indiferent la posibilele drame din jur ("Toată lumea în casă la televizor!").

Ionuţ Mareş

  

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu