joi, 4 ianuarie 2024
Cu ce rămânem după 2023
PRIMUL VAL DE RĂSPUNSURI
Exact în urmă cu un an am început aici o serie de interviuri cu peste douăzeci de oameni reprezentativi din sfera culturală locală, de la graficieni la manageri culturali. Am promis că revin la final să vedem ce profeții și idei s-au adeverit, ce surprize au apărut și, în general, cu ce am rămas după anul de Capitală Europeană a Culturii. Luminile abia s-au stins, neoanele sunt călduțe încă, poate e devreme să avem o imagine clară. Dar trebuie să începem undeva să închidem paranteza deschisă la începutul lui 2023. Așadar, iată prima serie de oameni care s-au trezit la început de an puși față în față cu declarațiile lor vechi dar și cu impresii noi, la cald. Va urma.
ANABELLA COSTACHE
Marele Ecran: "E drept că trebuie să încercăm să scoatem ce e mai bun din oportunitatea asta, dar, înainte de toate, organizațiilor culturale și artiștilor ar fi trebuit să li dea șansa să evolueze în mod organic, (...) tocmai pentru că pătura asta independentă de activiști și de creativi e atât de fragilă și pentru că nu avem exercițiul lucrului împreună, în echipă, al solidarității, al identității comune, al sentimentului de apartenență la ceva care ne unește." Cum vezi spusele tale un an mai târziu? Am învățat să construim împreună?
Anabella Costache: Mi-e destul de greu să trag concluzii. Nu toată lumea a terminat deconturile și oamenii epuizați abia acum încep să se resimtă. Așa la cald, cred că Timișoara 2023, în 2023, a fost o surpriză plăcută pentru multă lume. Ne-a făcut să ne simțim mândri și parte dintr-o comunitate pe mai toți cei care locuim în Timișoara. Am avut posibilitatea să facem lucrurile altfel, să încercăm produse culturale noi, colaborări mai inedite. Ne-a forțat să mergem și către cei care nu vin singuri la evenimentele culturale din centrul orașului și, sper eu, să ne dorim să continuăm munca și în direcția asta.
Am reușit să lucrăm mai mult împreună și asta mă bucură. De învățat, s-a învățat mult, asta e clar. Mi-e ciudă, însă, că s-a lucrat haotic, că n-am avut timp să sistematizăm și asimilăm așezat ce am învățat nou. Iar acum suntem istoviți și mulți dintre noi deja a trebuit să trecem la proiecte noi. Cred în continuare că avem nevoie de obiective comune și de direcții clare, iar aici Centrul de Proiecte va avea în continuare o misiune importantă. S-au dat deja niște direcții sănătoase prin apelurile de finanțare, prin felul în care s-a lucrat, dar e nevoie de consecvență și de continuitate. Cred că e un moment bun să ne gândim ce a mers cel mai bine, ce merită continuat și dezvoltat, și poate să ne luăm de-acum încolo timpul să investim mai structurat și în operatorii culturali.
M. E.: Ce provocări vezi începând de anul ăsta? Am câștigat public nou? Cu ce rămânem?
A. C.: Am primit des întrebarea „Și mai țineți deschis și după 2023?” sau afirmația apăsată, ușor ironică, „Să vedem ce-o să mai fie de la anul”. Bineînțeles, din partea beneficiarilor, a publicului. Eu cred că Timișoara a arătat că are public. Un public mult mai numeros și curios decât cel cu care eram obișnuiți. Dar e un public care nu se lasă ușor, pe care trebuie să învățăm să-l cunoaștem mai bine și pe care va trebui să ne străduim să-l provocăm constant. Iar asta e greu, costisitor, necesită timp, perseverență și loc în agenda publică. Numai că vin alegerile. Eu sper din tot sufletul că entuziasmul ăsta pe care l-am urnit cu atâta efort să nu se risipească pe scandal electoral. Să ne păstrăm un pic din energia pozitivă, din încrederea pe care am dobândit-o în lunile astea pentru a continua ce am început. Asta e cel mai important.
La evenimentul de închidere am auzit de la mai mulți dintre oamenii cu care am lucrat anul ăsta, artiști și educatori, că le-am oferit speranță. Speranță că se poate. De câte ori auzim în România cuvântul ăsta? Cel mai trist ar fi să irosim speranța asta. Și o mai spun încă o dată, cu riscul de a părea naivă: nu fondurile ne lipsesc cel mai tare, ci viziunea, obiectivele clare și țintite către binele comun. Și aici mă refer la întreaga țară.
Interviuri consemnate de Lucian Mircu
miercuri, 20 decembrie 2023
3 din '23
TOPUL MARELE ECRAN & PRIETENII
Nu am mai făcut acest exercițiu de câțiva ani, de pe vremea când blogul era activ și scriau mai mulți oameni aici. Să-i spunem miracolul Crăciunului. Ne-am adunat din nou preferințele, cu rezerva că nu am văzut nicicare cât și-ar fi dorit pentru a avea o imagine completă (dar cine o mai are?). Am pus recomandările la un loc măcar
cu gândul de a servi de inspirație pentru alți iubitori de film. Lista lungă, sărăcia omului: am plecat de la ideea alegerii unui singur film (de ficțiune), a unui documentar și a unui serial care ne-au mișcat anul acesta. În final se vor vedea multe abateri de la regula auto-impusă, dar sperăm că măcar nu ne-am întins prea tare. După principiul care guvernează sezonul (the more the merrier), am invitat și câțiva colaboratori mai vechi sau, pur și simplu, confrați întru cinema. Ilustrațiile au fost făcute de Felix (Waka_X) cu trucurile lui magice și surprind, printre altele, marea bucurie a anului pentru timișoreni (s-a luminat din nou marele ecran de la Timiș). Sperăm ca 2024 să ne aducă și deschiderea cinematografului Studio.
ADINA BAYA
The Zone of Interest. Pentru cum portretizează ”banalitatea răului” (torționarul trăindu-și visul mic burghez) și pentru cum sunetul construiește o poveste paralelă în film. Dar poate mai ales pentru că Jonathan Glazer ne obligă să medităm profund la definiția umanității. Nu doar în contextul Holocaustului. Metafora poate fi ușor aplicată aici și acum, când „dincolo de ziduri” (sau de graniţele Europei) se întâmplă atâtea grozăvii pe care alegem des să nu le privim în faţă, hrănind iluzia că gardurile cu care ne înconjurăm pot crea o insulă paradisiacă.
Anatomy of a Fall. Pentru cum intră în miezul mlăștinos al unui mariaj între doi scriitori, unde realitatea și ficțiunea se combină într-un mix otrăvitor. Pentru cum Justine Triet cultivă atent incertitudinea la tot pasul și o împletește în jurul tău ca un fel de cocon în care stai nemișcat cu ochii lipiți de ecran, în timp ce noi și noi detalii îți pun părerile la încercare. L-a ucis sau nu? Aproape nu mai contează până la final.
Tár. Deși s-a lansat la final de 2022, eu l-am văzut abia în 2023 și mi-a rămas adânc în minte, așa că îl las aici. Pentru că, la fel ca cele două de mai sus, în al căror centru se află superba Sandra Hüller, și aici povestea e ținută de un personaj feminin care eclipsează tot restul distribuției: Cate Blanchett. Pentru cum vorbește despre muzică și pentru cât de finuț subminează stereotipurile și se joacă (niciodată nu știi din ce direcție) cu temele obsedante ale Hollywood-ului, de la feminism la cancel culture.
BOGDAN PUȘLENGHEA
Seriale n-am văzut, iar documentarele românești de anul acesta nu m-au impresionat mai deloc (dacă ar fi fost să aleg totuși unul, ar fi fost Între Revoluții). Așa că top 3 pentru mine ar fi:
Europa (Sudabeh Mortezai, 2023)
Prezintă o "Europă" mai aproape de adevăr - decât ăla ideologizant -, în care o companie pe nume Europa cumpără terenuri strategice pentru niște programe secrete, în Albania, încercând să-i păcălească pe proprietarii de drept, niște țărani, considerați înapoiați după standardele actuale.
Fallen Leaves/ Frunze Căzătoare (Aki Kaurismäki, 2023)
Un univers de idioți reci (zombies, and the dead don't die, cum nici capitalismul nu moare) în care băutura e una din șansele de a-ți mai păstra o urmă de demnitate, însa te lași de băut ca să intri într-o ordine superioară, a dragostei, a iubirii care ne depășeste și ne aduce împreună, dupa ce am depășit pragurile de încercare, după ce a dat trenul peste noi.
Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii (Radu Jude, 2023)
Pentru că e singurul film românesc mai răsărit de anul ăsta. E inventiv, se joacă cu mediile vizuale ale prezentului și realmente te ține în priză timp de două ore și jumătate.
FELIX PETRESCU
filmul anului: Yannick (de Quentin Dupieux)
Maestru al absurdului și cel mai interesant și jucăus regizor francez modern ne ia ostatici într-o sală intimă de teatru și ne plimbă cu montagnes russes prin toate cotloanele minții spectatorului contemporan. Nimic nu e prea (s)acru de luat în balon: starea artei contemporane, critica, pasivitatea spectartistului dar mai ales dilemele rusești: dragostea, singuratatea și mai ales ce locuri ocupăm pe spectrul sindromului Stockholm. M-a făcut să râd și să plâng în același timp - cu mult har!
serialul anului (și animația anului): Scavengers Reign
Serialul ăsta chiar m-a luat prin surprindere. De când nu mai văzusem așa o minunăție: sf cu adevarat SF, adică din ăla care te face să regândești relația ta cu Planeta și Cosmosul, să nu pună Omul mereu în prim-plan, să te facă să simți fiori de alienare și frică de necunoscut și mai ales sa te ducă în aventuri greu de vizualizat. Mi-a adus aminte de fantasticele animații ale lui René Laloux și benzile desenate de Jean Giraud. Adăugăm și o coloană sonoră tare bună și așteptam cu sufletul la gură sezonul 2...
documentarul anului: Lombard (The Pawn Shop)
Un docu tragi-comic despre măruntaiele celei mai mari Case (Depozit) de Amanet din Polonia. Un univers bizar cu oameni pe care ai vrea să-i inviți la masă și cu un fel de dragoste pe care eu o numesc "nebunie în folosul comunității". Am vizitat un loc rar cu oameni la fel de rari, un orfelinat de obiecte cu miros de geci de piele tare vechi și de cărți cu coperțile pătate de lacrimi. Mai mult decât fermecător! Dacă mai ajung prin Polonia, o să trec sigur pe acolo.
FLORIN IEPAN
Cele mai bune seriale:
Copenhagen Cowboy (Netflix)
Succesion (2023, HBO)
The Bear (sezonul 2, Disney +)
Irma Vep (HBO)
IONUȚ MAREȘ
Cel mai bun film - "Fallen Leaves" (r. Aki Kaurismäki)
La Kaurismäki, e greu, aproape imposibil, să nu te laşi sedus de felul unic - un cinema pur, atât de artificial şi totuşi profund umanist - prin care reprezintă viaţa oamenilor simpli.
*trebuie să menţionez că, dintre filmele cu vizibilitate şi o bună receptare, deocamdată n-am văzut “Zone of Interest”, de Jonathan Glazer, şi “Cerrar los ojos”, de Victor Erice (în schimb, am bifat "Poor Things", de Yorgos Lanthimos, dar nu sunt un fan)
Cel mai bun film românesc - "Nu aştepta prea mult de la sfârşitul lumii" * (r. Radu Jude)
*trebuia să marchez entuziasmul pe care mi l-au produs cele două vizionări
*n-am văzut ultimul film de Aki Kaurismäki, este posibil să fie bun.
duminică, 3 decembrie 2023
De ce scriu ăștia pe pereți?
INTERVIU CU REGIZORUL ALIN BOERU
"De ce scriu ăștia pe pereți?" explorează fenomenul graffiti și street art din România în 30 de ani și peste 40 de artiști - sau "niște mizerabili și nenorociți" cum sunt numiți de un politician român. Începutul foarte tulburător și visceral al documentarului te duce în subteranul unei lumi fără prea multe reguli, dar cu multă libertate artistică și de exprimare. De la artiști "savanți" la cel mai hardcore graffer român, MSER, cunoscut pe toate continentele. Am vorbit cu regizorul Alin Boeru despre documentarul său de debut sub pretextul premierei de gală de la Timișoara, de miercuri, 6 decembrie.
Marele Ecran: Pentru mine, documentarul tău e până la urmă o discuție despre creativitate, inclusiv despre creația filmului pe care îl vedem. E și despre nesiguranțele celui care își caută vocea, mai ales când e înconjurat de atâția artiști încrezători. Crezi că ai fi putut săpa mai mult sau crezi sută la sută în ce a ieșit, ca să citez un personaj din film?
Alin Boeru: Cred că aș fi putut săpa mai mult. Aș fi avut nevoie de mai multe ore filmate mai mult timp petrecut cu ei, ca să ajung la ceva mai real. Ascunzându-se uneori în spatele unor litere sau construindu-și ani de-a rândul aceste persona cu care desenează, se prezintă într-un anume fel, foarte bine controlat. Se deschid mai greu când întâlnesc un străin. Mi-ar fi plăcut într-adevăr să am cinci ani doar de filmat și de cercetat.
Oricum am sondat foarte mult și am vorbit cu numeroase persoane. Pe parcurs, mi-am dat seama că interviurile deveneau foarte seci, formale, și eu voiam altceva. Voiam un soi de împrietenire cu oamenii ăștia, și să iasă ceva cât mai natural. Cred că mi-a ieșit până la urmă, când am început și eu să mă deschid în fața lor.
M.E. Înțeleg că sunt personaje cu care ai fi stat mai mult...
A.B. Amuzant e că atunci când mergeam la filmare, foarte mulți dintre ei se comportau ca și cum întreg documentarul urma să fie doar despre ee. Se zice și în film că e mult ego. S-ar fi putut face lejer un film doar despre Erps, Homeboy, Pisica Pătrată sau Wanda. Sau alte personaje puternice care ar fi meritat, poate, un film al lor.
ERPS
M.E. Fiind așa vast, nu te-a speriat un pic sarcina de a scoate la lumină toată scenă de la noi? Te-ai simțit copleșit în vreun punct?
A.B. Au fost mai multe puncte. La prima întâlnire cu cei care au venit cu ideea filmului - John Dot S. și Robert Obert- a fost prezentată o listă cu nume. Erau vreo 5-6 planșe mari pline cu acronime din care nu înțelegeam nimic. Nu, că toți sunt relevanți. După ce am filmat foarte multe interviuri am început să recuperăm și pe partea de acțiune, să ieșim cu ei la desenat, să cercetăm arhiva. De exemplu, filmările lui MSER, care are 3000 de metrouri desenate, au ajuns la noi când eram foarte avansați cu montajul, dar au funcționat foarte bine ca niște coperți pentru documentar. MSER, care are pofta asta de adrenalină și de a desena aproape zilnic, e cel care mi-a oferit mantra ce m-au determinat să-mi schimb radical viața: "Până la urmă, trăiesc doar o dată!".
M.E. Declicul tău. Ai lăsat slujba de la corporație. Filmul chiar ți-a schimbat decisiv viața.
A.B. Am pornit de la a-i descoperi pe ei și am ajuns să mă descopăr pe mine. Să vreau să fiu mai asumat și să fac un documentar cât mai raw. Să mă arunc cu capul înainte în tot ce înseamnă lumea filmului, de la scris scenarii, la regizat, produs și jucat. Pe parcurs, am renunțat la ideea de a avea muzică hip-hop, considerând că ar fi cumva previzibil, și am preferat să se audă orașul, mediul înconjurător, claxoanele, oamenii. Când vedem desenele alea în oraș, nu prea se aude muzică.
M.E. Ce te-a fascinat pe tine la lumea asta, care a fost cârligul care te-a adus?
A.B. M-au fascinat spațiul public și înscrisurile pe pereți. De mulți ani colecționam fotografii cu pereți. De la mesaje fără noimă, până la murale și piece-uri de graffiti elaborate. Mă întrebam cine sunt oamenii din spate, ce îi mână. Având norocul să cresc cu oamenii ăștia, OBERT și John Dot S., îi mai întrebam una-alta și mă luminam parțial.
Inițial, filmul trebuia să se cheme Pe pereți nu se scrie!. Era lucrul pe care îl auzeam cel mai des când eram mic, când mâzgâleam pereții din camera mea. Ulterior, mi s-a părut mai bună întrebarea De ce scriu ăștia pe pereți?. Pentru că fiecare se întreabă asta când iese pe stradă și vede zidurile desenate. Asta legat și de spațiul public. Al cui e, până la urmă?
M.E. Unde e granița între arta asta pură a artiștilor documentați de tine și monetizarea ei, ca la Banksy, unde s-a ajuns la chestii absurde. Oameni care au desenul lui pe casă...
A.B. ... decupează pereții și îi vând la licitație, da. Cred că e nevoie și de monetizare. Numai așa pot exista acele murale complexe. Ele nu se pot realiza într-un sfert de oră sau o zi. Uneori au nevoie de câte o săptămână sau două. La Sibiu, de exemplu, cei de la Sweet Damage Crew au desenat un zid de peste 500 de metri pătrați. Sau "ziarul orizontal" al lui Dan Perjovschi -tot din Sibiu-, unde el revine și comentează constant asupra lumii, de peste 13 ani.
 |
| SWEET DAMAGE CREW |
Există și o dualitate, ca să nu o numim ipocrizie. De multe ori, grafferii ăștia alergați de poliție că desenează pe tramvaie și metrouri, la anumite ocazii sunt plătiți de autorități să facă fix asta: să deseneze pe tramvaie și metrouri, la diverse evenimente festive.
La festivalul de street-art de la Târgu Jiu, artistul Harcea Pacea urma să deseneze un personaj cu picior de lemn pe fațada unui bloc. La început, administratorul a fost foarte supărat: De ce desenează ăsta pe blocul meu? O să fim blocul cu șchiopul. Apoi, văzând cum iese lucrarea și care e mesajul final, s-a atașat de ea și a început să o considere a lui și să-i alerge pe copiii care voiau să deseneze la baza blocului cu spray-urile rămase. Nu, e lucrarea noastră! Cum să desenați peste ea?
Lumea se transformă dacă ajunge să-i cunoască pe artiști. Dar, de multe ori, nu avem răbdare. Pe mine asta m-a interesat: oamenii din spatele acestui fenomen. Plus că, filmul mi-a demonstrat că nu e chiar atât de ușor să desenezi cum am crezut. Dar poate fi terapeutic, chiar dacă nu-ți iese. De asta și spun la Q&A-uri spectatorilor să încerce măcar o dată să ia un spray cu vopsea în mână sau un marker și să încerce să se joace pe un perete... al lor, de preferat.
Am văzut foarte multe paralele între lumea street-artiștilor și lumea cinematografiei în care încercam să intru. Poți înlocui întrebarea mea cu "de ce fac ăștia filme" sau "de ce scriu scenarii". Răspunsul e: din interior. E ceva ce simți visceral și, uneori, greu poți articula.
M.E. E și o democratizare în ambele arte. Îți trebuie doar un instrument, un perete, o suprafață pe care să arunci...
A.B. Și un pic de tupeu, dorință sa faci asta. În ambele cazuri vrei să fie văzută opera ta de spectatori, de trecători. Să se întrebe ce ai vrut să faci.
M.E. De ce să vină lumea la premiera de gală de la Timișoara?
A.B. În primul rând m-aș bucura să vină cei care activează sau cărora le place zona de grafitti și street-art. Apoi să vină toți care vor să se auto-descopere, care poate sunt într-un moment de cumpănă, care nu sunt siguri că se îndreaptă în direcția bună, care și-au dorit să facă altceva, dar n-au îndrăznit. Cred că oferă ceva și celor din comunitate dar și celor care n-au nici în clin, nici în mânecă cu forma asta de artă. După proiecția de miercuri, 6 decembrie, de la Cinema Victoria (20.30) va avea loc o discuție despre street art și graffiti, la care avem și un invitat special: artistul stradal timișorean LUX. E posibil să vină și Irlo, care sigur va fi prezent la proiecția de la Arad, cu o zi înainte, pe 5 decembrie, la cinematograful ARTA.
A consemnat Lucian Mircu. Interviul a fost editat pentru claritate.
sâmbătă, 21 octombrie 2023
Astra Film 30: Recoltă de iubire
CORESPONDENȚĂ DE LA SIBIU (I)
Noi n-am ajuns anul ăsta la Astra Film Festival, și e păcat, fiind cu adevărat o sărbătoare a filmului documentar. Noroc că e acolo Răzvan Băloi și ne trimite, ca de obicei, câteva rânduri despe filmele văzute.
Ca în fiecare an, la Sibiu, rodul lunii octombrie e filmul documentar. Și cum Astra a ajuns la incredibilul număr rotund 30 îmi propun să surprind emoțiile ultimelor două zile ale acestei ediții deosebite. Tot ce am văzut vineri sunt filme solide despre iubire. Recolta primei mele zile la Sibiu e bine legată și „aromată”. Emoțiile și empatia ei au fost amplificate de discuțiile cu echipele.
Nu puteam începe mai bine “degustarea” anuală de antropologie vizuală. "Doar aici ne putem iubi" (de Suzana Dinevski, Macedonia, 2022) părea, după titlu, că îmi vorbește despre Sibiu, despre dragostea dintre spectatori și cinema. Este despre altfel de dragoste, plasată în interiorul celei mai cunoscute închisori din Macedonia (de Nord). Două cupluri despărțite de gardurile de sârmă și beton ale acestei instituții, care dă totuși dovezi de umanitate. Acțiunea se axează pe relațiile de familie a celor doi încarcerați și mai puțin pe motivul pentru care sunt ei acolo. Camera se focusează pe detalii: de la iahnia de fasole din gamele, la părul de pe spatele celor doi bărbați atunci când fac duș și tutunul pe care-l rulează îndelung. Treptat, grătarele iau locul terciului, vizitele conjugale iau locul celor de familie și speranța ia locul resemnării. În ciuda mediului, lipsește violența, ceea ce induce așteptarea unui final dezvăluitor, măcar în privința faptelor comise de cei doi protagoniști.
Amânasem să culeg "Playback" (de Iulia Rugină, Romania, 2023), știind că îl voi prinde la Sibiu, însă nu știam că avea să-mi gâdile așa tare coarda emoțională. Cine nu a fost în Ring în anii ‘80 sau ’90 probabil nu va suferi de nostalgie. E o lume pe care o uitasem, o pusesem la naftalină, cam ca materialele și sculele din arhiva lui Sorin Lupașcu, unul dintre cei mai populari DJ ai acelor vremuri (popularitate care nu l-a ferit de un conflict cu Nicu Ceaușescu). Muzica importată de el direct din RDG furniza vise și trăiri intense tinerilor socialiști și, mai apoi, unei țări libere și naive. Iulia Rugină învie amintirea acestui fenomen, al culturalizării prin muzică în vremea când aproape nimic altceva nu era la îndemână.
Iubirea dintre tată și fiu e miezul din "Gâlceava ateului cu lumea" (de Bartłomiej Zmuda, Polonia, 2022), multi-premiat în Polonia. Credinciosul Pawel Józwiak-Rodan (pe scenă, la final) este producătorul filmului și fiul ateului în cauză, un celebru scriitor de cărți anti-creștine sau mai degrabă anti-habotnice. Road-movie-ul pornește pe două planuri: unul din trecut, când tatăl își filmează fiul într-o călătorie inițiatică prin toată Polonia, dintr-un parc de distracții într-altul; în planul din prezent, fiul încearcă să își ducă tatăl pe un drum mai periculos, de convertire religioasă. O traducere mai exactă a titlului internațional (“God & Lunaparks Warriors”) ar fi reflectat mai bine dinamica antrenantă a filmului. Tatăl e încăpățânat, dificil, violent verbal și morocănos, dar și luptător. Situațiile în care e pus uneori sunt absurde și au stârnit multe chicote în sală. Discuția de după film cu Pawel (uneori incomodă) a adâncit povestea pentru spectatori, oferind detalii despre cum a evoluat relația dintre cei doi și sugestia că inclusiv filmul e un fel de terapie pentru fiu.
O altă întâlnire relevantă a fost cu regizorul filmului “Dragoste tăcută” (Germania & Polonia, 2022). Marek Kozakiewicz a surprins iubirea dintre două femei, ascunsă la început. Contrar prejudecăților, vedem cum o situație de viață (dispariția unui părinte) poate duce la coagularea și emanciparea fericită a ce a mai rămas din familie și a relației cu iubita care trăiește peste granițe. Proiectul s-a întins pe mulți ani (și pentru că un personaj trebuia să împlinească 18 ani pentru a-și putea da consimțământul apariției în film). Regizorul e invizibil pe parcursul filmărilor, însă unghiul intim al camerei relevă că a devenit parte din familie. Reușește să aducă o gură de aer și acceptare pentru o lume contestată de biserică și societate. E o fereastră măcar puțin crăpată, cu speranța ca alții să o deschidă complet.
(Corespondență de la Sibiu de Răzvan Băloi)
