Marele Ecran: Astra Film 30: Recoltă de iubire

sâmbătă, 21 octombrie 2023

Astra Film 30: Recoltă de iubire

CORESPONDENȚĂ DE LA SIBIU (I)

Noi n-am ajuns anul ăsta la Astra Film Festival, și e păcat, fiind cu adevărat o sărbătoare a filmului documentar. Noroc că e acolo Răzvan Băloi și ne trimite, ca de obicei, câteva rânduri despe filmele văzute.

Ca în fiecare an, la Sibiu, rodul lunii octombrie e filmul documentar. Și cum Astra a ajuns la incredibilul număr rotund 30 îmi propun să surprind emoțiile ultimelor două zile ale acestei ediții deosebite. Tot ce am văzut vineri sunt filme solide despre iubire. Recolta primei mele zile la Sibiu e bine legată și „aromată”. Emoțiile și empatia ei au fost amplificate de discuțiile cu echipele.

Nu puteam începe mai bine “degustarea” anuală de antropologie vizuală. "Doar aici ne putem iubi" (de Suzana Dinevski, Macedonia, 2022) părea, după titlu, că îmi vorbește despre Sibiu, despre dragostea dintre spectatori și cinema. Este despre altfel de dragoste, plasată în interiorul celei mai cunoscute închisori din Macedonia (de Nord). Două cupluri despărțite de gardurile de sârmă și beton ale acestei instituții, care dă totuși dovezi de umanitate. Acțiunea se axează pe relațiile de familie a celor doi încarcerați și mai puțin pe motivul pentru care sunt ei acolo. Camera se focusează pe detalii: de la iahnia de fasole din gamele, la părul de pe spatele celor doi bărbați atunci când fac duș și tutunul pe care-l rulează îndelung. Treptat, grătarele iau locul terciului, vizitele conjugale iau locul celor de familie și speranța ia locul resemnării. În ciuda mediului, lipsește violența, ceea ce induce așteptarea unui final dezvăluitor, măcar în privința faptelor comise de cei doi protagoniști.

Amânasem să culeg "Playback" (de Iulia Rugină, Romania, 2023), știind că îl voi prinde la Sibiu, însă nu știam că avea să-mi gâdile așa tare coarda emoțională. Cine nu a fost în Ring în anii ‘80 sau ’90 probabil nu va suferi de nostalgie. E o lume pe care o uitasem, o pusesem la naftalină, cam ca materialele și sculele din arhiva lui Sorin Lupașcu, unul dintre cei mai populari DJ ai acelor vremuri (popularitate care nu l-a ferit de un conflict cu Nicu Ceaușescu). Muzica importată de el direct din RDG furniza vise și trăiri intense tinerilor socialiști și, mai apoi, unei țări libere și naive. Iulia Rugină învie amintirea acestui fenomen, al culturalizării prin muzică în vremea când aproape nimic altceva nu era la îndemână.

Iubirea dintre tată și fiu e miezul din "Gâlceava ateului cu lumea" (de Bartłomiej Zmuda, Polonia, 2022), multi-premiat în Polonia. Credinciosul Pawel Józwiak-Rodan (pe scenă, la final) este producătorul filmului și fiul ateului în cauză, un celebru scriitor de cărți anti-creștine sau mai degrabă anti-habotnice. Road-movie-ul pornește pe două planuri: unul din trecut, când tatăl își filmează fiul într-o călătorie inițiatică prin toată Polonia, dintr-un parc de distracții într-altul; în planul din prezent, fiul încearcă să își ducă tatăl pe un drum mai periculos, de convertire religioasă. O traducere mai exactă a titlului internațional (“God & Lunaparks Warriors”) ar fi reflectat mai bine dinamica antrenantă a filmului. Tatăl e încăpățânat, dificil, violent verbal și morocănos, dar și luptător. Situațiile în care e pus uneori sunt absurde și au stârnit multe chicote în sală. Discuția de după film cu Pawel (uneori incomodă) a adâncit povestea pentru spectatori, oferind detalii despre cum a evoluat relația dintre cei doi și sugestia că inclusiv filmul e un fel de terapie pentru fiu.

O altă întâlnire relevantă a fost cu regizorul filmului “Dragoste tăcută” (Germania & Polonia, 2022). Marek Kozakiewicz a surprins iubirea dintre două femei, ascunsă la început. Contrar prejudecăților, vedem cum o situație de viață (dispariția unui părinte) poate duce la coagularea și emanciparea fericită a ce a mai rămas din familie și a relației cu iubita care trăiește peste granițe. Proiectul s-a întins pe mulți ani (și pentru că un personaj trebuia să împlinească 18 ani pentru a-și putea da consimțământul apariției în film). Regizorul e invizibil pe parcursul filmărilor, însă unghiul intim al camerei relevă că a devenit parte din familie. Reușește să aducă o gură de aer și acceptare pentru o lume contestată de biserică și societate. E o fereastră măcar puțin crăpată, cu speranța ca alții să o deschidă complet.

(Corespondență de la Sibiu de Răzvan Băloi)