marți, 29 octombrie 2013
Bloopere nemaivăzute din Star Wars
Un set nemaivăzut de duble ratate de la filmările Star Wars a fost dezgropat recent din arhive. Nu e nimic în neregulă cu sonorul în secvenţele de început ale clipului (unele înregistrări nu au sunet).
vineri, 25 octombrie 2013
Maratonul filmelor de la Cannes la Timisoara
O veste nesperata a venit din presa azi, chiar in ziua in care incepe la Bucuresti retrospectiva celor mai interesante filme care au avut premiera in 2013 la Cannes. Timisoara va gazdui si ea sambata viitoare, 2 noiembrie, in Sala Capitol a Filarmonicii Banatul, un maraton de filme alese pe spranceana din pachetul Cannes:
La vie d’ Adèle: Chapitres 1 & 2, premiat cu Palme d’Or,
Heli, recompensat pentru regie (Amat Escalante, despre care colegul nostru Ionut Mares avea o presimtire asta-primavara), si
Only God Forgives, extravaganza viscerala si ultraviolenta a lui Nicolas W. Refn pe care tovarasul Lucian o receptase la Cannes.
Mai mult decat playlistul aproape greu de crezut ne intereseaza prezenta cineastului mexican Amat Escalante in sala in timpul sau dupa premiera Heli... E o sansa destul de rara pentru cinefilii timisoreni.comunicatul integral aici.
Evenimentul este organizat de Primăria Muncipiului Timişoara în parteneriat cu Les Films de Cannes à Bucarest.Eu zic sa achizitionati biletele din timp.
Cu această ocazie, spectatorii din Timisoara vor avea ocazia să-l cunoască pe unul dintre cei mai provocatori regizori ai momentului, Amat Escalante, câstigătorul Premiului pentru regie la Festivalul de la Cannes pentru controversatul “Heli”. Regizorul va răspunde întrebărilor publicului după proiecția filmului său, care va începe la 19:30, la Filarmonica Banatul.
Filmele vor rula în sala Filarmonicii Banatul. Biletul va costa 10 lei toată noaptea şi poate fi cumpărat de la casieria Filarmonicii începând de luni, 28.10.2013.
Les Films de Cannes à Bucarest a fost iniţiat în 2010 de Cristian Mungiu, cu sprijinul delegatului general al Festivalului de la Cannes, Thierry Frémaux. Ediția a patra este organizată de Asociația Cinemascop și Voodoo Films, în parteneriat cu Institutul Francez din Bucureşti și cu sprijinul Centrului Naţional al Cinematografiei și al Ministerului Culturii şi este promovată şi finanţată în Timişoara de către Primăria Municipiului Timişoara.
joi, 24 octombrie 2013
miercuri, 23 octombrie 2013
Recycle
în atenţia (în special a) cinefililor vorbitori de germană:
Răzvan din Timişoara a făcut ordine în bibliotecă şi acum vrea să scape de un teanc de reviste de cinema: Premiere, CineLive şi Cinema (editia germană). Tot ce trebuie să faceţi e să le colectaţi de la Răzvan. Amatorii sunt invitaţi să ne scrie pentru a vă pune în legătură cu donatorul.
La început a fost Povestea
Cartea sa Story. Conţinut, structură, metodă şi principii scenaristice, apărută în original în 1997 şi publicată în română în 2011 de Asociaţia Filmtett în traducerea reuşită a Anei Răduleţ, este considerată biblia scenariştilor.
Substanţialul volum de peste 300 de pagini nu este un ghid al strategiilor ieftine despre cum se poate da lovitura în lumea autorilor de scenarii, ci o lecţie exemplar scrisă despre mecanismul din spatele poveştilor grozave. „Nimeni nu are nevoie de încă o carte cu reţete depre cum pot fi reînviate rămăşiţele Hollywoodului. Avem nevoie să redescoperim principiile care stau la baza artei noastre, principii care eliberează talentul”, scrie Robert McKee în Introducere.
Capitol în care pune pe masă premisele pe care se susţine volumul său:
Story este despre principii, nu despre reguli
Story este despre forme universale, eterne, nu despre formule
Story este despre arhetipuri, nu despre stereotipuri
Story este despre meticulozitate, nu despre scurtături
Story este despre realităţi, nu despre misterele scrisului
Story este despre subjugarea artei, nu despre a ghici poziţionări de marketing
Story este despre respect, nu despre desconsiderarea audienţei
Story este despre originalitate, nu despre duplicitate
Ideea de bază a cărţii – cea privind preeminenţa poveştii – este, pentru noi, europenii, suficient de provocatoare pentru a fi privită cel puţin cu suspiciune. La fel de provocatoare este şi afirmaţia potrivit căreia Hollywoodul este atât de puternic pentru că nu are concurenţă, pentru că „autorii” contemporani, în special cei europeni, nu ştiu să spună poveşti la fel de puternice ca predecesorii lor şi pentru că nu caută decât să impresioneze vizual (cartea a apărut la sfârşitul anilor ’90, însă ultimii 15 ani nu par să fi schimbat radical lucrurile):
...Hollywoodul nu doar supravieţuieşte, ci şi prosperă pentru că nu are competiţie. Nu a fost aşa întotdeauna. De la neorealism la noile valuri cinematografice, cinematografele nord-americane au fost ticsite de regizorii continentali geniali care au pus la îndoială dominaţia Hollywoodului. Dar, odată cu moartea sau cu retragerea acestor maeştri, filmele europene din ultimii 25 de ani au cunoscut o decădere treptată.
Astăzi, cineaştii europeni pun eşecul pe seama distribuiorilor, atrăgând publicul într-o conspiraţie. Totuşi, filmele predecesorilor lor – Renoir, Bergman, Fellini, Bunuel, Wajda, Clouzot, Antonioni, Resnais – au fost proiectate în toată lumea. Sistemul nu s-a schimbat. Publicul filmelor produse în afara Hollywoodului este încă numeros şi loial. Distribuitorii au acum, la fel ca în trecut, aceeaşi motivaţie: banii. Ce s-a schimbat este faptul că „autorii” contemporani nu pot spune poveşti cu aceeaşi forţă ca generaţiile anterioare. Asemenea decoratorilor de interioare preţioşi, ei fac filme care te impresionează vizual şi nimic mai mult. Ca atare, furtuna de genii europene a produs o mlaştină de filme aride care lasă în urmă un gol numai bun de umplut de către producţiile hollywoodiene.
Indiferent de genul abordat, indiferent dacă este vorba de o intrigă clasică, de o intrigă minimalistă sau de o anti-intrigă, de un final închis sau final deschis, de timp linear sau timp non-linear, de realitate consecventă sau realitate inconsecventă, un film capabil să impresioneze trebuie să aibă la bază o poveste solid scrisă. Iar pentru a o obţine, scenaristul trebuie să pornească de la o documentare impecabilă.
Potrivit lui McKee, documentarea se susţine pe trei piloni: memoria („Ce din propria mea experienţă are legătură cu vieţile personajelor mele?”), imaginaţia („Cum ar fi să trăiesc vieţile personajelor mele zi de zi, oră de oră?”) şi faptele („excursia la bibliotecă”).
Robert McKee pune un accent foarte puternic pe importanţa personajului şi a structurii poveştii. În opinia sa, profunzimea protagoniştilor se relevă cu adevărat prin alegerile pe care ei le fac în situaţia tensionate. Orice story trebuie să aibă, prin urmare, situaţii limită, iar cele mai autentice personaje sunt cele care evoluează, spre bine sau spre rău.
De aceea, pentru McKee, „funcţia structurii este să asigure tensiuni construite progresiv care să forţeze personajele să treacă prin dileme tot mai dificile, în care trebuie să-şi asume acţiunile şi alegerile cele mai riscante, revelându-şi natura umană până la sinele inconştient”.
Pentru autor, o poveste reuşită este, printre altele, una care propune un moment de criză (decizia finală a personajului/personajelor), un punct culminant (climaxul) şi o rezolvare („Dacă punctul culminant a emoţionat spectatorii, dacă ei râd neajutorat, dacă sunt ţintuiţi în scaune de teroare, dacă sunt inundaţi de revoltă socială, dacă îşi şterg lacrimi, este nepoliticos să treci brusc într-un ecran negru şi să laşi să înceapă genericul”).
Recunoaştem aici structura scenariilor hollyoodiene. Dar, la o lectură suplimentară, mai atentă, observăm că şi multe din filmele europene de autor se înscriu, chiar dacă nu atât de făţiş, în logica prezentată de McKee. Iar filme importante ale Noului Cinema Românesc, aşa cum sunt 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile, Moartea domnului Lăzărescu sau După dealuri, nu fac excepţie, dovadă, poate, şi succesul lor peste Ocean.
Cartea este destinată, în primul rând, celor care vor să scrie scenarii. Dar, din fericire, nu se opreşte la ei. Simplii pasionaţi pot descoperi în Story nu doar o poveste despre filme, dar şi un ghid care permite exersarea reflecţiei asupra cinemaului, asupra "mecanismelor" sale interne ca artă de un impact fără precedent.
În plus, volumul poate ajuta la depăşirea clişeului care pune pe poziţii antagonice cinemaul de autor (identificat în special cu cel european, de festival) şi cinemaul hollywoodian. Sau, în limbajul suculent al lui McKee:
Rezultatul este atitudinea polarizată pe care o avem faţă de poveşti: optimismul ingenuu al Hollywoodului (naiv nu în privinţa schimbării, ci în insistenţa asupra schimbării pozitive) versus pesimismul la fel de ingenuu al filmului de artă (nu naiv în privinţa naturii umane, ci în insistenţa asupra faptului că ea nu va fi niciodată altfel decât statică sau negativă). Prea des, filmele hollywoodiene forţează un final pozitiv pentru motive mai degrabă comerciale decât sincere. Prea des, filmele realizate în afara Hollywoodului se abat asupra laturii întunecate din motive ce ţin mai degrabă de trend decât de adevăr. Adevărul se află însă, ca întotdeauna, undeva la mijloc.
luni, 21 octombrie 2013
Plesh goes to Hollywood VIII
In care Cristian Plesh primeste o oferta sa lucreze la Avengers 2.
Cei ce urmaresc acest semi-jurnal stiu ca ultima mea relatare a fost despre dezamagirea colosala petrecuta pe un platou de filmare in Los Angeles. Intamplarea m-a afectat destul de mult. Doua-trei luni nu am mai fost bun de nimic. Singurul meu gand era ca nu am nici o sansa in aceasta industrie. Dar nici nu voiam sa plec. Din punct de vedere psihologic eram la relantiu. Ma trezeam dimineata si faceam ce faceam in stil robotic.
In aceasta perioada totusi am mai fost la alte filmari studentesti de la AFI. Am mai ajutat pe ‘ici pe ‘colo mai multe productii. Intr-o zi eram la o alta filmare studenteasca (AFI evident) cu alti regizori secunzi din industrie, foarte activi in filme contemporane cu bugete semnificative. Si unul dintre ei se gandeste, dupa cateva zile, sa ma intrebe daca am program in vara. “Nu” zic eu, “De ce?”. “Pai lucrez ca asistent de regie la “the second unit” pentru Avengers 2 si caut asistenti de productie (PA) in care sa am incredere…”.
Ce sa zic…Sare pe rana. I-am explicat ca am tot timpul din lume in vara dar din pacate nu ma va putea angaja din aceleasi motive ca si prima productie. Mi-a spus ca va incerca sa ma bage cumva, dar sa nu-mi fac mari sperante. Intr-un final nu s-a ales nimic.
Dupa aceasta a doua mini-intamplare m-am hotarat sa incerc o alta abordare. Urcatul pe scara se pare ca nu se va intampla asa ca o sa incerc altceva…Sa intru pe poarta mare din prima. Care e cel mai simplu mod de a realiza acest lucru? Un scenariu care sa atraga interes. Asa ca de atunci m-am concentrat aproape exclusiv pe scris. (din Los Angeles, Cristian Plesh)
Repetiţie de orchestră la BCUT
Un film ale cărui semnificaţii se schimbă exact în momentele în care spectatorul ar putea avea senzaţia că a „prins” un sens sau altul – asta pentru că Fellini nu este atât un moralist, cât un prestidigitator şi un observator implicat al spectacolului vieţii.
Într-o fostă capelă de secol XIII, în care îşi au mormintele şi trei papi, membrii unei orchestre simfonice se reunesc pentru o repetiţie, sub bagheta unui dirijor german şi sub supravegherea administratorului şi a unui reprezentat al sindicatului. La repetiţie este prezentă şi o echipă de televiziune care realizează un reportaj despre orchestră.
Dacă, în prima parte a filmului, muzicienii sunt arătaţi în timp ce se pregătesc de repetiţie, oferind, totodată, şi interviuri în care vorbesc despre propriul instrument, în partea a doua Fellini schimbă radical registrul. Iar Prova d'orchestra devine - din observaţie jucăuşă a diversităţii tipologiilor umane - o satiră dulce-amăruie în binecunoscutul stil exuberant al cineastului italian.
Aşa cum e scris pe un afiş, Prova d'orchestra este un film despre declinul Occidentului (în C major). În pofida aparenţelor (mai exact, a extravaganţei carnavaleşti din filmele sale), Fellini este un regizor extrem de echilibrat. Iar acest lucru se vede foarte bine şi în acest film: deşi preocupaţi numai de lucruri aparent meschine, membrii orchestrei dau dovadă de o transfigurare spectaculoasă când încep să cânte; deşi deplânge dispariţia autorităţii şi a seriozităţii, dirijorul devine el însuşi din artist un dictator, pe ruinele aduse de o rebeliune a tinerilor ce trimite la Mai '68. Iar în subtext filmul este şi o punere sub semnul întrebării a ideii de regizor ca autoritate supremă în realizarea unui film - de unde şi senzaţia unei autoironii din partea lui Fellini.
Omul se salvează de la barbarie prin artă, pare a spune Fellini în final. Dar tot el lansează imediat întrebarea, arătând discursul dictatorial al regizorului: până unde pot merge libertatea şi trufia artistului-demiurg?
Filmul poate fi văzut gratuit marţi, 22 octombrie, de la ora 18.00, în cadrul Cinematecii BCU Timisoara, într-o continuare a seriei de clasice italiene proiectate în prima jumătate a anului. Prova d'orchestra va fi prezentat de Marian Rădulescu.
duminică, 20 octombrie 2013
Comedy Cluj: Premiile editiei 2013
Aseara s-au impartit laurii editiei cu numarul 5 a Festivalului International de Film Comedy Cluj. Intrucat pe perioada prezentei mele la Cluj, in calitate de corespondent Marele Ecran, n-am vazut decat vreo jumatate din filmele aflate in competitie nu prea pot aprecia informat alegerile juriului insa cateva dintre ele le salut. Aveti mai jos castigatorii:
BEST FILM: Paulette (r. Jérôme Enrico)
BEST DIRECTOR: Matteo Garrone (Reality)
BEST SCRIPT: Régis Roinsard (Popoulaire)
BEST LEADING PERFORMANCE: Tom Kas (Matterhorn)
PUBLIC'S CHOICE: Quartet (r. Dustin Hoffman)
PREMIUL PENTRU EXCELENTA: Oana si Amza Pellea
BEST INDEPENDENT SHORTFILM: Frank-Etienne
BEST STUDENT SHORTFILM: Huhn fur Karl
Pot intelege faptul ca Quartet a primit premiul publicului. Filmul lui Hoffman s-a detasat inca din prima zi de proiectie fiind vorba de o melodrama cu priza emotionala, muzica clasica, umor si o distributie de actori britanici cu un magnetism aparte. Nu am vazut Paulette asa incat nu ma pot pronunta in cazul lui dar admit faptul ca Reality nu prea putea castiga un festival de comedie intrucat nu e foarte comic. Meritul artistic insa i-a fost recunoscut lui Garrone, primind al doilea premiu ca importanta. Materhorn transeaza problema umorului la romani: a castigat premiul publicului la Moscova si Rotterdam insa abia daca a fost observat de clujeni neintrand nici macar in Top10 pe barometrul publicului. Recompensa pentru interpretare a lui Tom Kas constituie insa o invitatie la vizionare.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)