miercuri, 23 octombrie 2013
La început a fost Povestea
Cartea sa Story. Conţinut, structură, metodă şi principii scenaristice, apărută în original în 1997 şi publicată în română în 2011 de Asociaţia Filmtett în traducerea reuşită a Anei Răduleţ, este considerată biblia scenariştilor.
Substanţialul volum de peste 300 de pagini nu este un ghid al strategiilor ieftine despre cum se poate da lovitura în lumea autorilor de scenarii, ci o lecţie exemplar scrisă despre mecanismul din spatele poveştilor grozave. „Nimeni nu are nevoie de încă o carte cu reţete depre cum pot fi reînviate rămăşiţele Hollywoodului. Avem nevoie să redescoperim principiile care stau la baza artei noastre, principii care eliberează talentul”, scrie Robert McKee în Introducere.
Capitol în care pune pe masă premisele pe care se susţine volumul său:
Story este despre principii, nu despre reguli
Story este despre forme universale, eterne, nu despre formule
Story este despre arhetipuri, nu despre stereotipuri
Story este despre meticulozitate, nu despre scurtături
Story este despre realităţi, nu despre misterele scrisului
Story este despre subjugarea artei, nu despre a ghici poziţionări de marketing
Story este despre respect, nu despre desconsiderarea audienţei
Story este despre originalitate, nu despre duplicitate
Ideea de bază a cărţii – cea privind preeminenţa poveştii – este, pentru noi, europenii, suficient de provocatoare pentru a fi privită cel puţin cu suspiciune. La fel de provocatoare este şi afirmaţia potrivit căreia Hollywoodul este atât de puternic pentru că nu are concurenţă, pentru că „autorii” contemporani, în special cei europeni, nu ştiu să spună poveşti la fel de puternice ca predecesorii lor şi pentru că nu caută decât să impresioneze vizual (cartea a apărut la sfârşitul anilor ’90, însă ultimii 15 ani nu par să fi schimbat radical lucrurile):
...Hollywoodul nu doar supravieţuieşte, ci şi prosperă pentru că nu are competiţie. Nu a fost aşa întotdeauna. De la neorealism la noile valuri cinematografice, cinematografele nord-americane au fost ticsite de regizorii continentali geniali care au pus la îndoială dominaţia Hollywoodului. Dar, odată cu moartea sau cu retragerea acestor maeştri, filmele europene din ultimii 25 de ani au cunoscut o decădere treptată.
Astăzi, cineaştii europeni pun eşecul pe seama distribuiorilor, atrăgând publicul într-o conspiraţie. Totuşi, filmele predecesorilor lor – Renoir, Bergman, Fellini, Bunuel, Wajda, Clouzot, Antonioni, Resnais – au fost proiectate în toată lumea. Sistemul nu s-a schimbat. Publicul filmelor produse în afara Hollywoodului este încă numeros şi loial. Distribuitorii au acum, la fel ca în trecut, aceeaşi motivaţie: banii. Ce s-a schimbat este faptul că „autorii” contemporani nu pot spune poveşti cu aceeaşi forţă ca generaţiile anterioare. Asemenea decoratorilor de interioare preţioşi, ei fac filme care te impresionează vizual şi nimic mai mult. Ca atare, furtuna de genii europene a produs o mlaştină de filme aride care lasă în urmă un gol numai bun de umplut de către producţiile hollywoodiene.
Indiferent de genul abordat, indiferent dacă este vorba de o intrigă clasică, de o intrigă minimalistă sau de o anti-intrigă, de un final închis sau final deschis, de timp linear sau timp non-linear, de realitate consecventă sau realitate inconsecventă, un film capabil să impresioneze trebuie să aibă la bază o poveste solid scrisă. Iar pentru a o obţine, scenaristul trebuie să pornească de la o documentare impecabilă.
Potrivit lui McKee, documentarea se susţine pe trei piloni: memoria („Ce din propria mea experienţă are legătură cu vieţile personajelor mele?”), imaginaţia („Cum ar fi să trăiesc vieţile personajelor mele zi de zi, oră de oră?”) şi faptele („excursia la bibliotecă”).
Robert McKee pune un accent foarte puternic pe importanţa personajului şi a structurii poveştii. În opinia sa, profunzimea protagoniştilor se relevă cu adevărat prin alegerile pe care ei le fac în situaţia tensionate. Orice story trebuie să aibă, prin urmare, situaţii limită, iar cele mai autentice personaje sunt cele care evoluează, spre bine sau spre rău.
De aceea, pentru McKee, „funcţia structurii este să asigure tensiuni construite progresiv care să forţeze personajele să treacă prin dileme tot mai dificile, în care trebuie să-şi asume acţiunile şi alegerile cele mai riscante, revelându-şi natura umană până la sinele inconştient”.
Pentru autor, o poveste reuşită este, printre altele, una care propune un moment de criză (decizia finală a personajului/personajelor), un punct culminant (climaxul) şi o rezolvare („Dacă punctul culminant a emoţionat spectatorii, dacă ei râd neajutorat, dacă sunt ţintuiţi în scaune de teroare, dacă sunt inundaţi de revoltă socială, dacă îşi şterg lacrimi, este nepoliticos să treci brusc într-un ecran negru şi să laşi să înceapă genericul”).
Recunoaştem aici structura scenariilor hollyoodiene. Dar, la o lectură suplimentară, mai atentă, observăm că şi multe din filmele europene de autor se înscriu, chiar dacă nu atât de făţiş, în logica prezentată de McKee. Iar filme importante ale Noului Cinema Românesc, aşa cum sunt 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile, Moartea domnului Lăzărescu sau După dealuri, nu fac excepţie, dovadă, poate, şi succesul lor peste Ocean.
Cartea este destinată, în primul rând, celor care vor să scrie scenarii. Dar, din fericire, nu se opreşte la ei. Simplii pasionaţi pot descoperi în Story nu doar o poveste despre filme, dar şi un ghid care permite exersarea reflecţiei asupra cinemaului, asupra "mecanismelor" sale interne ca artă de un impact fără precedent.
În plus, volumul poate ajuta la depăşirea clişeului care pune pe poziţii antagonice cinemaul de autor (identificat în special cu cel european, de festival) şi cinemaul hollywoodian. Sau, în limbajul suculent al lui McKee:
Rezultatul este atitudinea polarizată pe care o avem faţă de poveşti: optimismul ingenuu al Hollywoodului (naiv nu în privinţa schimbării, ci în insistenţa asupra schimbării pozitive) versus pesimismul la fel de ingenuu al filmului de artă (nu naiv în privinţa naturii umane, ci în insistenţa asupra faptului că ea nu va fi niciodată altfel decât statică sau negativă). Prea des, filmele hollywoodiene forţează un final pozitiv pentru motive mai degrabă comerciale decât sincere. Prea des, filmele realizate în afara Hollywoodului se abat asupra laturii întunecate din motive ce ţin mai degrabă de trend decât de adevăr. Adevărul se află însă, ca întotdeauna, undeva la mijloc.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.