joi, 8 august 2013

Plesh Goes to Hollywood VII

...în care Cristian Plesh suferă cea mai mare dezamăgire şi ne oferă cea mai sinceră/personală relatare de pînă acum:




  
Am promis data trecuta sa vorbesc despre dezamagirea colosala traita in Los Angeles. Am venit aici cu un plan: acela era de a lucra la multe proiecte pro bono la inceput ca sa cunosc lume si intr-un final sa intru in productii platite. Mai multa lume mi-a spus ca in general dureaza cam 6-12 luni pana cand incepi sa fi platit pentru ce lucrezi. Bun. Am lucrat mult cu studentii de la AFI (American Film Institute). Am lucrat cam la jumate din productiile ce o sa apara in curand. Intre timp pe ‘ici si ‘colo mai prindeam si cate o productie mai mare (adica lung metraj) dar tot fara plata.

Ei bine, a trecut cam un an de cand am venit in Los Angeles si primesc un telefon de la primul asistent de regie de la una din productiile AFI. AFI are un deal cu DGA (Director’s Guild of America) pentru a angaja asistenti de regie cu experienta pentru productiile studentesti. Aceasta persoana ma suna si ma intreaba daca sunt liber pentru ziua de miercuri ca si PA (production assistant, entry-level dar nu conteaza, multi incep asa). Eu zic da. Ok, imi spune ca este o zi de “reshoots” la o productie mare mare (nu dau nume) in care e si Anthony Hopkins. Dupa ce am inchis telefonul am realizat despre ce productie e vorba…Am ramas cu gura cascata.

Vine si ziua de miercuri. Am avut o noapte nedormita, destul de stresat ca vreau sa fac o impresie buna. Asta e sansa de a intra in “lumea buna” a filmelor si daca imi fac treaba cum trebuie voi fi chemat si pentru alte asemenea productii. Ce sa zic, imi vedeam visul implinindu-se si era dovada ca daca lucrezi din greu vei fi rasplatit. Deja vedeam cum in urmatorii ani voi urca pe scara pozitiilor in productie si voi ajunge sa regizez aceste filme. Inainte de a pleca la filmare am fost in baie, ma uitam in oglinda, imi dadeam palme si spuneam “It’s showtime”.

Ei bine, ajung pe platou si… recunosc ca m-am simtit putin ratacit. Imensitatea productiei m-a coplesit. Camioane peste camioane cu echipamente si tot ce trebuie… Mi-a trebuit putin pana am gasit “production office”-ul unde trebuia sa raportez. Oricum ajung la timp, asta conteaza. Am inceput sa-mi fac treaba si din nou m-am simtit coplesit din cauza ca ceilalti PA’s aveau experienta si stiau ce trebuie facut…Eu incercam sa “fake it ‘till you make it”. Ii studiam si faceam si eu. Am realizat ca e o diferenta colosala intre ce trebuie sa faci la  productiile fara sindicat facute pe genunchi şi productiile adevarate.

Oricum, am prins destul de repede si, zic eu, nu am parut ca sunt in plus. Pe parcursul zilei am inceput sa fiu destul de friendly cu “the production supervisor”. Imi ziceam ca lucrurile merg exact cum trebuie.

La pranz…vreau sa zic ca nu ma mira ca productiile costa cat costa. Pentru 90 de oameni a fost porc la gratar, pui la gratar, peste la gratar si homar!!! La gratar. Totul gatit la fata locului. Plus o selectie masiva de deserturi. Nu ma mira ca multi regizori pun cateva kile in productii. 

Se termina pranzul si mergem inapoi la lucru…Si aici…se intampla. Asistentul de regie care m-a chemat vine la mine si imi spune ca trebuie sa plec. Nu pot ramane pe platou. Am intrebat de ce. Raspunsul e urmatorul: studioul (si probabil si celelalte studiouri mari) nu angajeaza production assistants care sunt sub forma “loan-out” decat daca vin de la o companie cu care au incheiat un contract la inceputul filmarilor. 

Ce este un loan-out? Eu pentru a putea sta aici sunt sponsorizat de o companie mica de productie (care nu prea face nimica). Conform regulilor de angajare sub aceasta viza, nu pot lucra legal la alte productii decat daca sunt “imprumutat” de compania de productie care imi detine viza. Asta inseamna paper work in plus pentru cel care ma angajeaza pentru ca e nevoit sa imi plateasca sponsorul, dupa care sponsorul meu imi da banii. Paper work in plus pe care studiourile le evita…mai ales pentru pozitii de PA.

Mi-am vazut visul strivit. De mult nu m-am simtit asa de neajutorat si cu o goliciune inauntru venita din faptul ca nu stiam ce sa fac. Genunchii mi s-au molesit si totul a devenit foarte suprarealist in jurul meu.

Am facut o iesire foarte rapida de pe platou. Nu am vrut sa mai vorbesc cu nimeni, am evitat pe toata lumea care deja ma trata ca unul de-a lor. Nu vroiam sa trebuiasca sa dau explicatii. In timp ce conduceam spre casa ma gandeam cum sa imi mint prietenii si cei cu care locuiesc. Incercam sa gasesc motive pentru care am venit mai repede decat era stabilit. Toti stiau ca sunt pe un platou de film adevarat. Noroc ca parintilor nu le spusesem nimic inca. Intr-un final m-am hotarat sa le spun adevarul…N-avea rost sa gasesc fantezii.

Si cu asta am realizat ca in anii 2000…The American Dream nu e pentru străini (text de Cristian Plesh)

Un comentariu:

  1. Cristi, nu te da batut! Iti tinem pumnii. Nimeni nu a zis vreodata ca a fost usor sa te impui in State. Ai zis si tu, cred, competitia e acerba iar unul din afara are si mai mult de tras. Cred ca va veni si a doua sansa.. o productie nu asa grandioasa, poate, dar din care sa iesi cu capul sus si pe o treapta superioara. Bafta!

    RăspundețiȘtergere