joi, 8 august 2013
Plesh Goes to Hollywood VII
...în care Cristian Plesh suferă cea mai mare dezamăgire şi ne oferă cea mai sinceră/personală relatare de pînă acum:
Am promis data trecuta sa vorbesc despre dezamagirea colosala
traita in Los Angeles. Am venit aici cu un plan: acela era
de a lucra la multe proiecte pro bono la inceput ca sa cunosc lume si
intr-un final sa intru in productii platite. Mai multa lume mi-a spus ca
in general dureaza cam 6-12 luni pana cand incepi sa fi platit pentru
ce lucrezi. Bun. Am lucrat mult cu studentii de la AFI (American Film Institute). Am lucrat cam la
jumate din productiile ce o sa apara in curand. Intre timp pe ‘ici si
‘colo mai prindeam si cate o productie mai mare (adica lung metraj) dar
tot fara plata.
Ei
bine, a trecut cam un an de cand am venit in Los Angeles si primesc un
telefon de la primul asistent de regie de la una din productiile AFI.
AFI are un deal cu DGA (Director’s Guild of America) pentru a angaja
asistenti de regie cu experienta pentru productiile studentesti. Aceasta persoana ma suna si ma intreaba
daca sunt liber pentru ziua de miercuri ca si PA (production assistant,
entry-level dar nu conteaza, multi incep asa). Eu zic da. Ok, imi spune
ca este o zi de “reshoots” la o productie mare mare (nu dau nume) in
care e si Anthony Hopkins. Dupa ce am inchis telefonul am realizat
despre ce productie e vorba…Am ramas cu gura cascata.
Vine si ziua de miercuri. Am avut o noapte nedormita, destul de
stresat ca vreau sa fac o impresie buna. Asta e sansa de a intra in
“lumea buna” a filmelor si daca imi fac treaba cum trebuie voi fi chemat
si pentru alte asemenea productii. Ce sa zic, imi vedeam visul
implinindu-se si era dovada ca daca lucrezi din greu vei fi rasplatit. Deja
vedeam cum in urmatorii ani voi urca pe scara pozitiilor in productie si
voi ajunge sa regizez aceste filme. Inainte de a pleca la filmare am fost
in baie, ma uitam in oglinda, imi dadeam palme si spuneam “It’s
showtime”.
Ei
bine, ajung pe platou si… recunosc ca m-am simtit putin ratacit.
Imensitatea productiei m-a coplesit. Camioane peste camioane cu
echipamente si tot ce trebuie… Mi-a trebuit putin pana am gasit
“production office”-ul unde trebuia sa raportez. Oricum ajung la timp,
asta conteaza. Am inceput sa-mi fac treaba si din nou m-am simtit
coplesit din cauza ca ceilalti PA’s aveau experienta si stiau ce
trebuie facut…Eu incercam sa “fake it ‘till you make it”. Ii studiam si
faceam si eu. Am realizat ca e o diferenta colosala intre ce trebuie sa
faci la productiile fara sindicat facute pe genunchi şi productiile adevarate.
Oricum, am prins destul de repede si, zic eu,
nu am parut ca sunt in plus. Pe parcursul zilei am inceput sa fiu destul
de friendly cu “the production supervisor”. Imi ziceam ca lucrurile
merg exact cum trebuie.
La pranz…vreau sa zic ca nu ma mira ca productiile costa cat costa.
Pentru 90 de oameni a fost porc la gratar, pui la gratar, peste
la gratar si homar!!! La gratar. Totul gatit la fata locului.
Plus o selectie masiva de deserturi. Nu ma mira ca multi
regizori pun cateva kile in productii.
Se
termina pranzul si mergem inapoi la lucru…Si aici…se intampla.
Asistentul de regie care m-a chemat vine la mine si imi spune ca trebuie
sa plec. Nu pot ramane pe platou. Am intrebat de ce. Raspunsul e urmatorul: studioul (si probabil si celelalte studiouri mari) nu
angajeaza production assistants care sunt sub forma “loan-out” decat
daca vin de la o companie cu care au incheiat un contract la inceputul
filmarilor.
Ce este un loan-out? Eu pentru a putea sta aici sunt
sponsorizat de o companie mica de productie (care nu prea face nimica).
Conform regulilor de angajare sub aceasta viza, nu pot lucra legal la
alte productii decat daca sunt “imprumutat” de compania de productie
care imi detine viza. Asta inseamna paper work in plus pentru cel care
ma angajeaza pentru ca e nevoit sa imi plateasca sponsorul, dupa care
sponsorul meu imi da banii. Paper work in plus pe care studiourile le
evita…mai ales pentru pozitii de PA.
Mi-am vazut visul strivit. De mult nu m-am simtit asa
de neajutorat si cu o goliciune inauntru venita din faptul ca nu stiam
ce sa fac. Genunchii mi s-au molesit si totul a devenit foarte
suprarealist in jurul meu.
Am facut o iesire foarte rapida de pe platou. Nu am vrut sa mai vorbesc
cu nimeni, am evitat pe toata lumea care deja ma trata ca unul de-a
lor. Nu vroiam sa trebuiasca sa dau explicatii. In timp ce conduceam spre casa ma gandeam cum sa imi
mint prietenii si cei cu care locuiesc. Incercam sa gasesc motive pentru
care am venit mai repede decat era stabilit. Toti stiau ca sunt pe un
platou de film adevarat. Noroc ca parintilor nu le spusesem nimic inca.
Intr-un final m-am hotarat sa le spun adevarul…N-avea rost sa gasesc
fantezii.
Si cu asta am realizat ca in anii 2000…The American Dream nu e pentru străini (text de Cristian Plesh)
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Cristi, nu te da batut! Iti tinem pumnii. Nimeni nu a zis vreodata ca a fost usor sa te impui in State. Ai zis si tu, cred, competitia e acerba iar unul din afara are si mai mult de tras. Cred ca va veni si a doua sansa.. o productie nu asa grandioasa, poate, dar din care sa iesi cu capul sus si pe o treapta superioara. Bafta!
RăspundețiȘtergere