marți, 26 martie 2013
Ce (nu) s-a văzut la Gopo (plus un Pasolini)
Alţii (şi cei mai importanţi) care nu s-au văzut la Gopo sunt Mungiu şi echipa de la După dealuri. Se ştia, regizorul (care e şi producător) şi-a retras complet filmul (personal, n-am citit pe nicăieri şi explicaţia). Păcat, zic unii. Bine le-a făcut, zic alţii. Pe Facebook se făceau luni pariuri despre cine va lipsi de la anul, iar părerea unora (printre care şi a mea) a fost Porumboiu. Vom vedea.
Absenţa lui Mungiu l-a ajutat totuşi pe Radu Jude (care şi el a strălucit prin absenţă; motivat, a zis producătoarea Ada Solomon, pe care o credem pe cuvânt, dacă tot a urcat de atâtea ori pe scenă). Jude a luat cele mai tari premii cu Toată lumea din familia noastră - pentru cel mai bun film, pentru cea mai bună regie şi pentru cel mai bun scenariu (semnat împreună cu Corina Sabău). Pe merit. Filmul a mai dat trei trofee importante: Şerban Pavlu, care îmi place tot mai mult (comparativ cu Dragoş Bucur, de pildă, despre care am aflat tot la Gopo că anul ăsta se lansează în (!) regie), pentru cel mai bun actor în rol principal (dintre nominalizaţi a lipsit Andi Vasluianu, vizibil supărat); Mihaela Sîrbu, pentru cea mai bună actriţă în rol secundar; Gabriel Spahiu, pentru cel mai bun actor în rol secundar.
Aa, şi înainte să termin cu toată lumea de la filmul lui Jude (produs de Ada Solomon, care a primit premiul de la Călin Netzer şi Luminiţa Gheorghiu, aplaudaţi în picioare, scenă care are şanse mari să se repete şi anul viitor pe vremea asta), trebuie menţionată vedeta serii - simpatica fetiţă Sofia Nicolaescu, descoperită cu acest film.
Tot o absenţă (ştiută de dinainte) a fost şi categoria Cea mai bună actriţă în rol principal, din lipsă de pretendente. Oricum, Cosmina Stratan şi Cristina Flutur ar trebui să se consoleze cu faptul că ar fi plecat indubitabil cu omuleţul dezbrăcat acasă (mi se pare mie, sau avem unul din cele mai tari trofee din lume pentru astfel de gale? Gopo pare făcut ca să ajungă o statuetă de ţinut în mână printre lacrimi şi emoţii).
Absent a fost şi Silviu Purcărete, deşi trăsnaia lui numită Undeva la Palilula (poate că timpul va duce la o reevaluare în bine a filmului) a luat ceva premii, în special tehnice, cum s-ar zice la Hollywood.
La capitolul "ce s-a văzut la Gopo" trebuie remarcate în primul rând prezenţele ca de pe alte planete (luminoase, profunde, poetice şi măreţe) ale frumoşilor bătrâni Constantin Codrescu (care a vorbit de sărbătoarea Bunei Vestiri) şi Mitică Popescu, premiaţi pentru întreaga carieră. I-am simţit fericiţi, dar şi cumva stingheri în acea lume colorată, tânără şi mondenă din jurul lor.
Un plus a fost şi înlocuirea nesăratului şi nespontanului Andi Moisescu (de altfel extrem de simpatic în Apropo-ul lui de la PRO TV) în rolul de animator. I-a luat locul relativ necunoscutul Mihai Bobonete, mult mai inspirat în glume şi mai adecvat contextului (oricum, se poate mult mai bine la acest capitol - poate îl aducem pe Billy Cristal şi îl învaţă Ghiţă Mureşan româneşte, dacă tot au colaborat la un film). Nu la fel de inspirate au fost aşa-zisele parodii la principalele filme nominalizate (aici se vede influenţa sitcomistă mediocră a PRO-ului).
Bine, s-au mai văzut şi inevitabile stângăcii tehnice şi organizatorice. Dar şi ţinute deopotrivă impecabile sau cel puţin neglijente (asta am auzit de la o voce feminină care se mai pricepe la aspectul ăsta, eu fiind ultimul care să-şi dea cu părerea despre modă). Senzaţia generală (de la distanţă) a fost cea a unei reuniuni de familie (nu neapărat foarte unită), de la care a lipsit însă cel mai talentat şi celebru membru.
P.S. Cititorii din Timişoara nu ar trebui să uite că astăzi, marţi, de la ora 18.00, în Aula BCUT, continuă seria de proiecţii de mari filme italiene despre care Marele Ecran a scris şi va mai scrie. De această dată a venit rândul lui Pasolini, cu a sa capodoperă Evanghelia după Matei (1964), un film pe care niciun iubitor de cinema nu-l poate rata.
Criticul Roger Ebert: The Gospel According to St. Matthew (...) tells the life of Christ as if a documentarian on a low budget had been following him from birth. The movie was made in the spirit of Italian neo-realism, which believed that ordinary people, not actors, could best embody characters -- not every character, but the one they were born to play. Întreaga cronică aici.
Senses of Cinema: The Gospel According to Matthew has been viewed as the last of Pasolini’s initial cycle of films, coming after his first two full features Accattone (1961) and Mamma Roma (1962). This phase was marked by Pasolini’s recherche d’un style, his grappling with a new medium for which he had little technical preparation. These early films challenge traditional filmic grammar in much the same way as the work of Pasolini’s cinematic inspirations Sergei Eisenstein, Carl Theodor Dreyer and Charlie Chaplin. Citeşte mai mult aici.
Revista Little White Lies, preferata amicului şi colegului Lucian: Yet, while he creates a disconnect with the music, the busy, mobile shooting style successfully transplants the emotive precepts of Italian neorealism back to the Biblical era. One thing that connects all of Pasolini’s films is the unflinching way he photographs faces and bodies, finding a tremendous, grotesque beauty in the extras and supporting cast, displaying an almost Christ-like empathy towards all of God’s creations. Restul aici.
Ionuţ Mareş
luni, 25 martie 2013
Pseudokinematikos la Paris
Avem totuşi şi veşti bune de la controversatul Salon de Carte de la Paris. Cele două volume Pseudokinematikos (Fals Tratat de cinema şi Bucuriile Filmului) ale prietenului nostru Marian Rădulescu (am avut bucuria să le prefaţez) au fost prezente în standul de carte al României (care în acest an a fost invitată de onoare). Interesantă şi compania în care s-au aflat cele două cărţi, după cum puteţi vedea mai jos.
Dovezile foto, graţie Iuliei Tomescu (liternet).
The Sessions (2012)
Poate ar
trebui spus de la bun început: The
Sessions nu e un film pentru pudici. Și nici pentru adolescenți. Ci mai
degrabă pentru oameni cu o atitudine matură, relaxată față de sex. Și asta pentru că,
deși o vedem pe Helen Hunt dezbrăcată în destule scene și deși ”sesiunile de
terapie” susținute de ea nu sunt decât un eufemism pentru sex, filmul nu are
nimic din aerul unui film erotic. Poate pentru că personajul principal e Mark, un
tip paralizat din copilărie de poliomelită. Iar treaba asta nu prea are cum să
genereze un scenariu de film ”sexy”.
Mark e în
mod spectaculos supraviețuitorul unei boli letale, care i-a făcut trupul
aproape complet inert, însă i-a lăsat creierul neatins, fresh și vioi, animat
de un optimism inexplicabil. Ajuns la 38 de ani, după o viață petrecută aproape
integral cu corpul imobilizat, Mark realizează că handicapul său fizic a migrat
și la nivel emoțional. Își dă seama că nu a fost îndrăgostit niciodată. Nu a
cunoscut nici sufletește și nici trupește o femeie. Se simte incomplet. Și are
de gând să facă ceva în privința asta.
Chiar
dacă treci cu vederea filmului faptul că ”paralizatul cu erecție” e un personaj
destul de improbabil, și că preotul catolic îi dă undă verde pentru a face sex
în afara căsătoriei, e greu să nu observi că toate aspectele morbide /
dureroase ale vieții ca paralizat sunt șterse elegant, ca o retușare în
Photoshop. Scutecele, escarele, suferințele – cu siguranță nelipsite unui bolnav
imobilizat – sunt complet inexistente în film.
Mark e un
pacient bun de pus în vitrină. Cu păr mătăsos, ten perfect și dantură
strălucitoare. Boala lui nu are mai nimic din caracterul autentic pe care îl
descoperim în Amour-ul lui Haneke,
de exemplu, ci e idealizată la modul grosier. Machiată strident, ca pentru o
reclamă. De ce? Pentru a crea în scenariu o breșă care să facă naturală
introducerea unei specialiste în ”terapie sexuală”. Filmul încearcă să ne
convingă că acest job nu e un eufemism pentru prostituție, însă adevărul e că
argumentația are propriile ei beteșuguri.
Dacă
reușești să treci peste aceste stângăcii ale scenariului, ai ocazia să
descoperi personajul lui Helen Hunt, care deși nu e cel principal, cred că reușește să devină cel mai interesant (și i-a adus o nominalizare la Oscar). Prin conflictele și
încercările prin care trece. Prin motivațiile și acțiunile sale greu de explicat.
Apoi e
greu să negi faptul că un film despre un paralizat îndrăgostit nu poate să te
facă să te simți altfel decât bine în propria piele. Recunoscător că îți poți
controla fără prea mult efort toți mușchii și că existența ta nu depinde de un
plămân artificial. Faptul că Mark nu se dă bătut chiar dacă pare să aibă toate
motivele pentru asta transformă filmul The
Sessions într-un generator de ”feel-good” și te face să îți reconsideri,
măcar temporar, capriciile și nemulțumirile zilnice. Dar, dincolo de asta, nu
pot să zic că rămâne un film memorabil.
2 la sută. Episodul 2
COMING SOON
Anul trecut, pe vremea asta, lucram la The Artist, filmuleţul nostru:
A făcut destule vizualizări. Impactul însă a fost slăbuţ: două persoane au virat Asociaţiei Marele Ecran 2 % din venitul lor, în total 45 de lei (adică 29,49 + 16 lei). Le mulţumim celor doi suporteri.
Anul acesta ne-am gîndit la o metodă mai directă (să nu zic agresivă), mai personală şi sperăm mai...convingătoare. Asta ca să ştiţi la cine veţi da cei 2 % în 2013 :)
Am filmat în aceeaşi formulă, cu Camera 4 (Cristi Ilea) şi Atelier 1 (Carmen şi Boris Gaza). Vă arătăm doar poze de la filmare deocamdată, pentru că suntem în faza de "post-producţie". Putem să vă spunem însă că am rîs întruna timp de trei ore.
noua mustaţă a lui Boris
casting pentru rolul secundar
Anul trecut, pe vremea asta, lucram la The Artist, filmuleţul nostru:
A făcut destule vizualizări. Impactul însă a fost slăbuţ: două persoane au virat Asociaţiei Marele Ecran 2 % din venitul lor, în total 45 de lei (adică 29,49 + 16 lei). Le mulţumim celor doi suporteri.
Anul acesta ne-am gîndit la o metodă mai directă (să nu zic agresivă), mai personală şi sperăm mai...convingătoare. Asta ca să ştiţi la cine veţi da cei 2 % în 2013 :)
Am filmat în aceeaşi formulă, cu Camera 4 (Cristi Ilea) şi Atelier 1 (Carmen şi Boris Gaza). Vă arătăm doar poze de la filmare deocamdată, pentru că suntem în faza de "post-producţie". Putem să vă spunem însă că am rîs întruna timp de trei ore.
Cinema polonez - Camera cu fereastră spre mare (1978)
De multe ori mă gândesc că nu scriu suficient despre filmele ceheşti şi
poloneze „vechi” pe care le îndrăgesc atât de mult. Despre regizorii minunaţi pe
care i-au oferit lumii cele două ţări. La fel de mult regret că nu am văzut
încă chiar tot ce e semnificativ (şi este de văzut!) de dinaintea căderii
comunismului din cele două cinematografii atât de mult impregnate de creativul
spirit central-european. Că nu revăd marile lor filme, că nu le caut mai intens
pe cele mai puţin cunoscute, că nu citesc mai mult despre ele şi că nu
împărtăşesc şi altora bucuria vizionării. Descoperirea unui regizor sau film din cele două cinematografii are efect de împrospătare a
pasiunii cinefile şi consolidare a încrederii în cinema.
De Janusz Zaorski, regizor polonez născut în 1947, nu citisem mai nimic şi
nu îi văzusem niciun film, deşi ştiam că are cel puţin două care au fost
remarcate. Duminică, la Cinemateca Eforie, am reuşit să-l văd pe primul dintre ele: Camera cu fereastră spre mare (1978)
– al doilea este Mama Krol şi fiii ei (1982, Ursul de Argint la Berlin). Premiat
cu Leopardul de Argint la Locarno, filmul lui Zaorski, un regizor mai puţin
celebru decât Wajda, Zanussi, Kieslowski sau Has, îl are într-unul din rolurile
principale pe unul din cei mai distribuiţi şi populari actori polonezi, Gustaw
Holoubek.
 |
| Gustaw Holoubek, în Cameră cu fereastră spre mare |
Într-un oraş port, un tânăr neidentificat se urcă la ultimul etaj al unei
clădiri înalte de birouri şi, ajungând pe marginea exterioară a unei ferestre
de unde se vede marea, ameninţă că se aruncă, fără a revendica însă nimic. Un
întreg angrenaj se declanşează: poliţia ia locul în stăpânire, pompierii se
pregătesc de cădere, tot mai mulţi curioşi se adună. Confruntaţi cu o situaţie
perturbatoare şi cu potenţial de a scăpa de sub control, autorităţile
apelează la doi reputaţi profesori psihologi, unul pensionat şi un altul în
activitate, fost student al primului, pentru a-l convinge pe tânăr (căruia nu
îi vedem deloc faţa pe întregul film) să renunţe la gestul extrem.
Filmul
este cronica întregii zile (trecerea timpului este marcată de mai multe ori
prin identificarea unor ore) şi a confruntării între două sisteme de
persuasiune psihologică. Mai tânărul specialist, la insistenţa poliţiei,
apelează la o strategie activă (care presupune, printre altele, apelul la
detalii biografice şi la implicarea potenţialilor apropiaţi ai posibilului
sinucigaş). În schimb, profesorul pensionat (Gustaw Holoubek) este adeptul unei
apropieri treptate şi al respectării voinţei libere a „victimei”.
Pe măsură ce orele trec şi eşecurile tentativelor de salvare se succed,
tensiunea creşte spre paroxism iar răbdarea testează limite. Fără a utiliza
vreo convenţie clasică, Zaorski construieşte un thriller minimalist şi realist
de mare intensitate. Însă acesta nu e decât primul înveliş al filmului.
Camera cu fereastră spre mare este
de asemenea o reflecţie asupra pihologiei individuale şi a psihologiei maselor,
ambele în raport cu un sistem (aşa cum a fost cel totalitar-comunist) obsedat
de control şi de lipsa oricărei fisuri în angrenajul social nivelator. Într-un
astfel de regim, orice gest extrem poate avea consecinţe periculoase şi
destabilizatoare (din perspectiva sistemului). De aceea, actul trebuie ferit de
ochii lumii şi minimalizat.
Însă tentativa de autodistrugere ca formă de
protest nu poate fi oprită prin mijloace care omit forţa voinţei interioare a
fiecărui individ. De aici, filmul, care are şi accente de farsă, se deschide
spre un tip de meditaţie despre dileme fundamentale ca liberul arbitru, responsabilitate şi dreptul de
a interveni în viaţa, destinul şi intimitatea celuilalt.
Uşor mai moralist şi mai
demonstrativ decât Zanussi sau Kieslowski, dar la fel de pregnant, Zaorski se înscrie în tradiţia
filmului polonez ca „interogaţie morală”, tradiţie care a fost esenţială în păstrarea
demnităţii unui popor în vremuri dificile.
Ionuţ Mareş
duminică, 24 martie 2013
Lecţia de dans 13: Zorba Grecul
"Teach me to dance! Will you?"
"Ai văzut dezastru mai spectaculos?" Sau final mai frumos de film (Zorba Grecul, 1964, regia M. Kakogiannis, după romanul lui Kazantzakis)? De fiecare dată cînd îl revăd îmi dă poftă de dans (deşi habar n-am să dansez). Şi poftă de viaţă. Tony Quinn e absolut tonic.
A fost Domestic. Şi mai e...
Aseară, premiera Domestic a avut loc la Timişoara cu sala plină. După proiecţie, discuţiile cu regizorul Adrian Sitaru, operatorul Adrian Silişteanu, producătorul Monica Lăzurean şi actorul Dan Hurduc au mai durat aproape o oră.
La film am stat lîngă Dănuţ (avea 9 ani în toamna lui 2011 cînd au fost filmările). Între timp i-a dat replica şi lui Iureş în sezonul 2 din serialul În Derivă. Alaltăieri a fost cu Domestic la Cluj, azi va fi la premiera de la Oradea. L-am întrebat cum se descurcă cu şcoala, fiind în "turneu". Era doar puţin îngrijorat că are ceva test la istorie din Mihai Viteazu (Dănuţ e clasa a patra). Aşa că m-am apucat să-i povestesc ce mai ţineam minte din şcoală despre viteaz. M-a ascultat răbdător şi cu atenţie, deşi nu mi-a părut deloc cu lecţia nepregătită.
E un puşti natural şi simpatic, care ştie cînd să tacă şi cînd să vorbească, după cum s-a văzut şi la sesiune de Q & A de după film. L-am mai întrebat cum e să se vadă pe ecran (el viziona filmul a şasea oară). A recunoscut că "e foarte mişto senzaţia". Apoi s-a dus să bată la tobele de pe scena sălii de concerte de la Vidu care se aflau în spatele ecranului. De un an, Dănuţ e pasionat şi de tobe (de o lună jumate merge la un curs specializat).
L-am surprins de mai multe ori în timpul filmului uitîndu-se la spectatorii de lîngă el să vadă ce reacţii au. El rîdea cu poftă la poantele de pe ecran, ca şi cum le-ar fi auzit prima oară.
Mai avem o reacţie proaspătă la Domestic de la colegul nostru Ionuţ Mareş:
"Dulce-amărui, Domestic este cel mai colorat film românesc al ultimilor ani. Scara de bloc şi apartamentele nu mai dezvăluie mizerie şi cenuşiu. Totul este învăluit într-o lumină caldă, domestică, artificială. Sitaru iese din convenţia realismului, nu şi a cadrelor secvenţă. Destule dialoguri inteligente (chiar dacă unele ininteligibile), roluri de compoziţie pe placul actorilor, personaje caricaturale (din care preferatul meu e cel interpretat de Ioana Flora, foarte bună), nelipsitele scene de la masă (marcă a noului val), chiar şi secvenţe onirice. Un film cu adevărat atipic în peisajul autohton."
later edit: Au mai scris despre film Nebuloasa şi Andreea
La Timişoara, filmul mai poate fi văzut la Aula Bibliotecii Universitare după următorul program: azi de la ora 18, mîine (luni) de la 19 şi joi, 28 martie de la ora 19. Biletul costă tot 5 lei.
sâmbătă, 23 martie 2013
Un film cadou
"DOMESTIC", DIN DRAGOSTE...
"Ce soluţii are un regizor român cînd filmul lui nu intră la multiplex sau în reţeaua vechilor cinematografe?"
Pregătisem întrebarea asta pentru interviul pe care i l-am luat lui Adrian Sitaru acum patru zile. Am renunţat la ea, pentru că regizorul îmi răspunsese deja. Prin tot ceea ce făcuse timp de o lună şi jumătate. La Deva, Sibiu, Timişoara şi alte oraşe unde filmul nu avea intrare (aka nu intră in cinematografele vechi pentru că nu sunt condiţii tehnice şi nici în multiplexuri, din lipsa salilor).
A întrebat în toate părţile, a căutat o sală în care filmul să fie vizionat în condiţii optime (confort, sunet, imagine), a insistat ca locul să fie drăguţ (să fie o plăcere să vii la film, nu o tortură ca în cinematografele de stat), a fost inventiv şi deschis pentru variante "neconvenţionale" (săli de teatru la Deva şi Sibiu, sala de concerte la Timişoara), a ţinut ca filmul să rămînă în oraşele respective şi după premierele de gală. Asta pe lîngă eforturile tradiţionale sau mai noi de promovare a filmului, coordonate de Monica Lăzurean Gorgan (producător) şi Anamaria Antoci.
Echipa filmului Domestic nu a stat cu mîinile în sîn. Nu s-a lamentat că "Vai cinematografele, vai publicul, vai România...". Atitudinea a fost de tipul: dacă spectatorii nu pot veni la film, aducem noi filmul la spectatori. Este ceea ce a făcut şi Cristian Mungiu cu caravana 432 şi cu proiecţiile speciale După Dealuri.
Prioritar pentru aceşti cineaşti a fost ca filmul lor să ajungă la public, să îl vadă, să îl discute.
Să nu credeţi că proiecţiile acestea de gală sunt vreo afacere. Gîndiţi-vă că, de exemplu la Timişoara, casa de producţie a lui Sitaru (4Proof) suportă închirierea sălii şi a echipamentului (ecran, proiector, sonorizare). Biletul costă 5 lei. La 330 de locuri cîte are sala, dacă ar fi plină s-ar strînge aproape 400 de euro, ceea ce probabil nu acoperă nici măcar cheltuielile. Nu mai vorbesc de costurile deplasării echipei filmului (regizorul Adrian Sitaru, operatorul Adrian Silişteanu, actorul Dan Hurduc, Monica Lăzurean au confirmat pînă acum venirea la Timişoara).
Dacă stau bine să mă gîndesc, premiera de gală din această seară e un cadou pentru timişoreni.
Anumiţi critici îl plasează pe Adrian Sitaru "în valul doi" al "noului val" de regizori români, alături de Radu Jude şi Călin Netzer. Ne ferim de asemenea categorisiri. Dar există ceva ce toţi aceşti regizori (Puiu, Mungiu, Porumboiu, Netzer, Jude, Sitaru) au în comun, în afară de premii. Hotărîrea şi forţa de a-şi face filmele singuri.
În această seară (sîmbătă, 23 martie, ora 19.00) putem să le arătăm că nu sunt chiar aşa de singuri.
Vă plac filmele româneşti? Atunci lăsaţi "like"-urile de pe fb şi veniţi să vă arătaţi aprecierea în sală. E cea mai directă formă de a încuraja facerea de noi filme. Venind la cele existente.
Sitaru şi echipa lui au înţeles că pentru succesul unui film trebuie să fii creativ nu doar în facerea filmului, ci şi după (vă rog să urmăriţi pe pagina filmului ce campanie au făcut cu "poveştile domestice"). Timişoreni, veniţi la film deseară din respect pentru munca unor oameni. Din respect pentru un regizor care a înţeles că în epoca aceasta trebuie să fie şi organizator de evenimente, şi agent de presă şi promotor online.
Veniţi măcar din orgoliu, ca să arătaţi că şi la Timişoara putem umple sala ca la Sibiu, Deva, Cluj etc.
Veniţi la Domestic măcar că îl puteţi vedea în "sala cu cea mai bună acustică din sud-estul Europei", sala liceului de muzică "Ion Vidu" (ceea ce ar trebui să sune bine pentru un film românesc). Şi, mai ales, veniţi la film pentru că merită. Veţi rîde cu lacrimi.
Biletele se pot rezerva pe site-ul www.d-stars.ro sau se pot achiziţiona înainte de film.
"Ce soluţii are un regizor român cînd filmul lui nu intră la multiplex sau în reţeaua vechilor cinematografe?"
Pregătisem întrebarea asta pentru interviul pe care i l-am luat lui Adrian Sitaru acum patru zile. Am renunţat la ea, pentru că regizorul îmi răspunsese deja. Prin tot ceea ce făcuse timp de o lună şi jumătate. La Deva, Sibiu, Timişoara şi alte oraşe unde filmul nu avea intrare (aka nu intră in cinematografele vechi pentru că nu sunt condiţii tehnice şi nici în multiplexuri, din lipsa salilor).
A întrebat în toate părţile, a căutat o sală în care filmul să fie vizionat în condiţii optime (confort, sunet, imagine), a insistat ca locul să fie drăguţ (să fie o plăcere să vii la film, nu o tortură ca în cinematografele de stat), a fost inventiv şi deschis pentru variante "neconvenţionale" (săli de teatru la Deva şi Sibiu, sala de concerte la Timişoara), a ţinut ca filmul să rămînă în oraşele respective şi după premierele de gală. Asta pe lîngă eforturile tradiţionale sau mai noi de promovare a filmului, coordonate de Monica Lăzurean Gorgan (producător) şi Anamaria Antoci.
Echipa filmului Domestic nu a stat cu mîinile în sîn. Nu s-a lamentat că "Vai cinematografele, vai publicul, vai România...". Atitudinea a fost de tipul: dacă spectatorii nu pot veni la film, aducem noi filmul la spectatori. Este ceea ce a făcut şi Cristian Mungiu cu caravana 432 şi cu proiecţiile speciale După Dealuri.
Prioritar pentru aceşti cineaşti a fost ca filmul lor să ajungă la public, să îl vadă, să îl discute.
Să nu credeţi că proiecţiile acestea de gală sunt vreo afacere. Gîndiţi-vă că, de exemplu la Timişoara, casa de producţie a lui Sitaru (4Proof) suportă închirierea sălii şi a echipamentului (ecran, proiector, sonorizare). Biletul costă 5 lei. La 330 de locuri cîte are sala, dacă ar fi plină s-ar strînge aproape 400 de euro, ceea ce probabil nu acoperă nici măcar cheltuielile. Nu mai vorbesc de costurile deplasării echipei filmului (regizorul Adrian Sitaru, operatorul Adrian Silişteanu, actorul Dan Hurduc, Monica Lăzurean au confirmat pînă acum venirea la Timişoara).
Dacă stau bine să mă gîndesc, premiera de gală din această seară e un cadou pentru timişoreni.
Anumiţi critici îl plasează pe Adrian Sitaru "în valul doi" al "noului val" de regizori români, alături de Radu Jude şi Călin Netzer. Ne ferim de asemenea categorisiri. Dar există ceva ce toţi aceşti regizori (Puiu, Mungiu, Porumboiu, Netzer, Jude, Sitaru) au în comun, în afară de premii. Hotărîrea şi forţa de a-şi face filmele singuri.
În această seară (sîmbătă, 23 martie, ora 19.00) putem să le arătăm că nu sunt chiar aşa de singuri.
Vă plac filmele româneşti? Atunci lăsaţi "like"-urile de pe fb şi veniţi să vă arătaţi aprecierea în sală. E cea mai directă formă de a încuraja facerea de noi filme. Venind la cele existente.
Sitaru şi echipa lui au înţeles că pentru succesul unui film trebuie să fii creativ nu doar în facerea filmului, ci şi după (vă rog să urmăriţi pe pagina filmului ce campanie au făcut cu "poveştile domestice"). Timişoreni, veniţi la film deseară din respect pentru munca unor oameni. Din respect pentru un regizor care a înţeles că în epoca aceasta trebuie să fie şi organizator de evenimente, şi agent de presă şi promotor online.
Veniţi măcar din orgoliu, ca să arătaţi că şi la Timişoara putem umple sala ca la Sibiu, Deva, Cluj etc.
Veniţi la Domestic măcar că îl puteţi vedea în "sala cu cea mai bună acustică din sud-estul Europei", sala liceului de muzică "Ion Vidu" (ceea ce ar trebui să sune bine pentru un film românesc). Şi, mai ales, veniţi la film pentru că merită. Veţi rîde cu lacrimi.
Biletele se pot rezerva pe site-ul www.d-stars.ro sau se pot achiziţiona înainte de film.
vineri, 22 martie 2013
Premiera Domestic
Azi, Domestic (aici TRAILER) intră în cinematografe în toată ţara. Mîine, la Timişoara, va avea loc premiera de gală, de la ora 19 la sala Liceului de Artă "Ion Vidu". Vor fi prezenţi regizorul Adrian Sitaru, operatorul Adrian Silişteanu, Monica Lăzurean Gorgan (producătorul filmului) şi actorul de 9 ani, Daniel Hurduc. Bineînţeles, echipa filmului vine nu doar să ne viziteze urbea plouată, ci pentru a povesti cu voi despre Domestic (după proiecţie). Pînă atunci, faceţi cunoştinţă cu Dănuţ, drăguţul de el!
Biletele costă 5 lei şi se găsesc acum la cinema Timiş sau la "Ion Vidu" înainte de film. Nu uitaţi! Dacă ne trimiteţi şi voi o poveste "domestică" sau un filmuleţ personal cu prietenii voştri necuvîntători, Marele Ecran are 4 bilete de oferit la premiera de mîine seară.
joi, 21 martie 2013
Filmele româneşti şi poveştile lor
Pe o piaţă editorială extrem de săracă în cărţi despre cinema, orice apariţie care propune o incursiune în lumea producţiilor autohtone este binevenită şi trebuie salutată. Publicat recent în colecţia Cinema a editurii Polirom, volumul Povestea poveştii în filmul românesc (1912-2012), scris de Marilena Ilieşiu, invită cititorul la o călătorie prin istoria de aproximativ un secol a cinematografiei noastre, abordată din perspectivă narativă şi tematică.
Critic de film şi fost redactor la revistele ProCinema şi Cinema, autoarea îşi explică, în Argument, iniţiativa: Lucrarea, un demers asupra devenirii poveştii în filmul românesc, încearcă să profileze datele şi limitele fenomenului narativ în contextul istoric prin reliefarea motivelor şi temelor evidente în peliculele reprezentative ale fiecărei perioade.
O abordare de acest fel, în care accentul cade mai mult pe „ce se spune” şi mai puţin pe „cum se spune”, implică riscuri pe care autoarea nu reuşeşte, din păcate, să le evite în totalitate. Focusarea pe „fenomenul narativ” şi pe „reliefarea motivelor şi temelor” poate da seama de spiritul fiecărei perioade în care sunt încadrate filmele analizate. Tiparul melodramatic din ceea ce autoarea numeşte „primitivismul narativ” al epocii 1912-1942 oglindeşte o serie de înclinaţii (spre poveşti de alcov, spre diferenţe sociale etc.) ale mentalului colectiv al vremii. Un lucru similar, dar în condiţii de extremă ideologizare, se întâmplă cu puţinele producţii ale anilor ’50, prin care sunt amplificate o serie de (false) teme ce serveau doar consolidării puterii totalitare instalate. Noul Cinema Românesc al ultimului deceniu propune la rândul său o gamă diferită de interese şi obsesii, specifice unei societăţi aflate în căutarea unei noi identităţi.
O abordare de acest fel, în care accentul cade mai mult pe „ce se spune” şi mai puţin pe „cum se spune”, implică riscuri pe care autoarea nu reuşeşte, din păcate, să le evite în totalitate. Focusarea pe „fenomenul narativ” şi pe „reliefarea motivelor şi temelor” poate da seama de spiritul fiecărei perioade în care sunt încadrate filmele analizate. Tiparul melodramatic din ceea ce autoarea numeşte „primitivismul narativ” al epocii 1912-1942 oglindeşte o serie de înclinaţii (spre poveşti de alcov, spre diferenţe sociale etc.) ale mentalului colectiv al vremii. Un lucru similar, dar în condiţii de extremă ideologizare, se întâmplă cu puţinele producţii ale anilor ’50, prin care sunt amplificate o serie de (false) teme ce serveau doar consolidării puterii totalitare instalate. Noul Cinema Românesc al ultimului deceniu propune la rândul său o gamă diferită de interese şi obsesii, specifice unei societăţi aflate în căutarea unei noi identităţi.
În această direcţie, Marilena Ilieşiu oferă la început de capitole câteva sinteze remarcabile, care surprind, fără rest, un fir unificator aparent neidentificabil: În noul val românesc, camera păstrează faţă de personaje distanţa care-i permite să înregistreze epidermic corporalităţi, expuneri, reacţii, gesturi, trasee; planul-secvenţă se modelează pe întinderea spaţială a unor acţiuni, regizorul pare să se instaleze într-un punct mobil de observaţie de unde urmăreşte înfiriparea aproape naturală a unei poveşti căreia îi respectă fluenţa, ritmul şi desfăşurarea. Nimic nu mai ţine povestea încorsetată în formule, ci totul stă în puterea unei constante cimentate în fiecare cadru al filmului: onestitatea absolută a creatorului faţă de lumea personajelor sale.
Deşi scrie un volum intrigant, pasionant pe alocuri şi declanşator al unor reacţii alternative de aprobare şi dezaprobare, Marilena Ilieşiu cade victimă, în final, propriei ipoteze. Abordarea din perspectivă narativă şi tematică aplicată unui număr atât de mare de pelicule (autoarea se opreşte, prin texte mai scurte sau mai ample, asupra a zeci de filme de valori extrem de diferite) riscă să funcţioneze ca un pat al lui Procust cu un nedorit efect secundar nivelator. Dar şi să alunece într-o stufoasă aglomerare de detalii despre acţiuni şi personaje.
Volumul alternează analize strălucite despre filme mari, în care conceptul regizoral cinematografic de înaltă clasă serveşte perfect poveştii din scenariu, cu texte lipsite de sclipire, care vehiculează truisme sau simple forţări interpretative menite a acoperi parcă un gol din concepţia autorilor respectivelor filme.
Din categoria textelor extrem de reuşite şi stimulative merită semnalate fragmente ca acestea: Lucian Pintilie în Reconstituirea recompune realitatea fotogramă cu fotogramă, depăşind faza unui realism convenţional prin jocul dintre planul vizual şi cel sonor, plasându-şi naraţiunea într-un spaţiu compozit, perceput de fiecare personaj ca alienant, străin, ameninţător sau În Meandre se foloseşte spaţiul şi ca un semn de punctuaţie cinematografică – negativul imaginii din gară – care împarte întregul narativ în segmente independente, rupte temporal de precedentele. Estetic, filmul lui Săucan articulează un nou tip de discurs narativ ce neantizează povestea şi o recompune pornind nu de la criteriile temporale, cauzale ale poveştii, ci de la mecanismele psihologice ale personajelor. Este adevărat, Reconstituirea şi Meandre sunt două din vârfurile cinematografiei noastre, a căror bogăţie vizuală şi tematică se pretează la analize substanţiale.
 |
| Reconstituirea |
Din categoria banalităţilor sau forţările interpretative nejustificate, în special la filme de duzină, fac parte texte ca următoarele: Daneliuc poziţionează (n.r. – în Cursa, care nu este, evident, dintre cele de duzină) deplasarea în regimul diurn, în timp ce noaptea este rezervată popasului şi adăpostirii (cum putea fi altfel, din moment ce filmul este despre cursa unui camion şi a pasagerilor săi?!) sau Regizorul (n.r. – Alexa Visarion) practică în (n.r. – Înghiţitorul de săbii, un film mediocru) un simbolism pe care îl dozează în fiecare încadratură şi secvenţă, totalitatea sensurilor dezvăluindu-se doar în dinamica povestirii, prin însumarea celor precedente şi prin retrosemnificarea din perspectiva celui prezent. Astfel, secvenţa finală este apogeul unei construcţii care-şi trage sensurile din registrele precedente şi ale cărei semnificaţii sunt eliberate apoteotic.
Marilena Ilieşiu nu apelează suficient la criterii şi judecăţi valorice, deşi, din zecile de regizori menţionaţi, extrage numele importante, cărora le dedică o atenţie sporită (omiţând totuşi, de exemplu, filmul O sută de lei regizat de Mircea Săucan). Este cel puţin chestionabilă opţiunea de a pune pe acelaşi palier observaţii la filme evident de propagandă cu cele la filme periculoase pentru fostul regim comunist sau la peliculele realizate în deplină libertate. Rupturile istorice dramatice care au marcat secolul cinematografic din România (din care o bună parte a fost petrecută în comunism) nu permit o tratare tematică justă, ca element unificator, întrucât tocmai poveştile şi scenariile de la baza filmelor au fost primele ţinte ale asalturilor ideologice, cenzurii sau autocenzurii.
Ionuţ Mareş
Marilena Ilieşiu nu apelează suficient la criterii şi judecăţi valorice, deşi, din zecile de regizori menţionaţi, extrage numele importante, cărora le dedică o atenţie sporită (omiţând totuşi, de exemplu, filmul O sută de lei regizat de Mircea Săucan). Este cel puţin chestionabilă opţiunea de a pune pe acelaşi palier observaţii la filme evident de propagandă cu cele la filme periculoase pentru fostul regim comunist sau la peliculele realizate în deplină libertate. Rupturile istorice dramatice care au marcat secolul cinematografic din România (din care o bună parte a fost petrecută în comunism) nu permit o tratare tematică justă, ca element unificator, întrucât tocmai poveştile şi scenariile de la baza filmelor au fost primele ţinte ale asalturilor ideologice, cenzurii sau autocenzurii.
Ionuţ Mareş
Abonați-vă la:
Postări (Atom)