sâmbătă, 7 septembrie 2013

Vara asta se poartă Neorealismul

Vorbim mereu despre Neoralismul italian. Ne impresionează filmele prin care cineaştii italieni postbelici au surprins, fără retuşuri, greutăţile vieţii şi au cucerit lumea.

Însă ediţia pe luna mai a revistei britanice Sight & Sound ne arată, într-un amplu eseu ("Deep focus", cum îi spun ei), că neorealismul nu a fost o ruptură completă cu trecutul, în pofida impactului revoluţionar. Iar rădăcinile sale sunt mai adânci decât credem, regăsindu-se în filmele unor cineaşti din deceniile anterioare (din Italia sau din alte părţi), care i-au prefigurat temele şi inovaţiile formale.

Aniki Bobo - debutul portughezului Manoel de Oliveira
Fiecare din cele 12 filme analizate în Sight & Sound merită văzut, savurat şi înţeles în adevărata sa importanţă (unele sunt extrem de cunoscute, însă altele aşteaptă cu siguranţă să fie descoperite):

1. The End of St. Petersburg, r. Vsevolod Pudovkin, 1927
2. People on Sunday, r. Robert Siodmak & Edgar G. Ulmer, 1929
3. Man of Aran, r. Robert Flaherty, 1934
4. Toni, r. Jean Renoir, 1935
5. 1860, r. Alessandro Blasetti, 1933
6. An Inn in Tokyo, Yasujiro Ozu, 1935
7. Aniki Bobo, r. Manoel de Oliveira, 1942
8. Ossessione, r. Luchino Visconti, 1942
9. La ciel est a vous, r. Jean Gremillon, 1944
10. Roma citta aperta, r. Roberto Rossellini, 1945
11. Ladri di biciclette, r. Vittorio De Sica, 1948
12. Riso amaro, r. Giuseppe De Santis, 1949

Revista franceză Positif merge şi mai departe şi, în ediţia specială din iulie-august, dedică Neorealismului un dosar de peste 70 pagini, în care discută despre precursori, protagonişti şi moştenitori (imaginea de pe copertă, în care o vedem pe Silvana Mangano, e din Riso amaro, un film splendid).

Publicat de Ionuţ Mareş la 10:53
Categorii: , , ,

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.

Abonați-vă la: Postare comentarii (Atom)