miercuri, 11 septembrie 2013
"Prim-plan". Starea filmelor
Criticul clujean de cursă lungă Ioan-Pavel Azap a adunat în volum cronicile de întâmpinare apărute în revista Tribuna, pe care le-a dispus în trei părţi. Mai mult de jumătate din carte conţine textele despre filmele româneşti lansate în cinematografe în perioada 1 ianuarie 2006 – 31 decembrie 2010.
Părţile a doua şi a treia oferă cronici şi, respectiv, scurte recenzii despre filme străine apărute la noi în acelaşi interval.
Textele lui Ioan-Pavel Azap conturează o panoramă ce surprinde cel mai fast moment al Noului Cinema Românesc, al cărui punct culminant l-a reprezentat câştigarea Palme d’Or de către Cristian Mungiu în 2007, cu 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile.
Era etapa când unii tineri regizori reuşeau să confirme talentul real arătat la debuturile din primii de după 2000 (Puiu, Mungiu, Muntean, Netzer), iar alţii abia îşi lansau primul lungmetraj (Porumboiu, Mitulescu, Nemescu, Sitaru, Jude, Giurgiu). Un interval în care, aşa cum arată polemic autorul, apar şi primele indicii ale nevoii de ajustare a paradigmei.
Criticul surprinde mişcările de adâncime care au schimbat peisajul filmului românesc. Recunoaşte şi confirmă valoarea acolo unde aceasta a marcat rupturi cu trecutul şi a adus ancorarea într-un prezent cinematografic de avangardă şi conectarea la festivalurile internaţionale. La fel cum identifică şi eşecurile, aparţinând deopotrivă unor regizori „vechi” sau „noi”.
În aceste cronici scrise la persoana întâi, Ioan-Pavel Azap nu se arată un adulator necondiţionat al filmelelor Noului Cinema Românesc. Este entuziast acolo unde descoperă, pe bună dreptate, semnele unui cinematograf remarcabil („Din fericire, şi fără niciun premiu A fost sau n-a fost? este (iată un răspuns sigur!) un film bun, unul dintre cele mai bune filme româneşti ale ultimilor ani”).
Şi nu ezită să fie critic acolo unde identifică o posibilă epuizare stilistică („Marţi, după Crăciun este primul film care trădează vizibil oboseală, uzura „noului val” (...) Dar nu trebuie să disperăm, este un moment firesc ce trebuia să se întâmplă odată şi-odată . Mai bine la momentul potrivit decât prea târziu, când stilul (ori lipsa de stil) putea glisa în manierism”).
Atacând uneori „monocromia” Noului Cinema Românesc, Ioan-Pavel Azap salută şi încurajează fără reţinere filmele care propun o altă abordare cinematografică („Nuntă în Basarabia este un film curat, rotund, care nu încearcă să trişeze glosând steril pe marginea unor teme grave doar pentru a impresiona un public blazat şi snob”; „Restul e tăcere este unul dintre cele mai frumoase omagii aduse cinematografiei, unul dintre cele mai curate şi mai emoţionante omagii închinate pionierilor celei de-a şaptea arte, de o candoare şi o duioşie chapliniene, ceea ce îl aşază pe Nae Caranfil în proximitatea celor mai mari nume, a monştrilor sacri ai cinematografiei universale”).
Luându-şi în serios „atribuţiile” de critic nevoit să vadă tot ce apare prin cinematografe, autorul ironizează în multe cronici supliciul la care l-au supus unele din filmele româneşti. Iar formulele care surprind ridicolul unor astfel de producţii inutile şi falimentare din toate punctele de vedere reprezintă unul din cele mai atractive apecte ale cărţii („O secundă de viaţă este o experienţă traumatizantă pentru spectatorul imprudent care se aventurează în sala de cinema”; despre Azucena: „Lăsând la o parte (dacă poţi!) lipsa de motivaţie a relaţiilor dintre personaje, a întregii poveşti de fapt, nici actorii nu strălucesc prin altceva decât prin platitudine: în gesturi, în replici şi în toate cele”; "...Legiunea străină se păstrează în limitele conjucturalului, ale faptului cotidian irelevant, fiind un film datat, prăfuit, depăşit, plat, bătrân încă de la premieră, încă dinainte de a se naşte”).
Ioan-Pavel Azap se dovedeşte la fel de incisiv în judecăţi şi în textele în care recenzează zeci de filme străine (majoritar americane şi europene) ajunse în cinematografele din România. Gândite a oferi repere cititorilor, cronicile propun judecăţi de valoare tranşante, în care autorul oferă mai degrabă verdicte decât observaţii detaşate. ("Dezamăgitor este Un an bun...", "Leming este un exemplu perfect, ideal aproape, de film ratat...", "Gran Torino este mai mult decât o peliculă agreabilă..." , " Ca să fiu în ton cu filmul, aş spune că Roming (...) este un film pur şi simplu mişto...").
Chiar dacă unele evaluări sunt contestabile, prim-planul propus de Ioan-Pavel Azap, decupajul pe care îl realizează în peisajul cinematografic oferă o contribuţie necesară în discursul românesc - din păcate sărac şi fără un nivel ridicat de profesionalism - despre cea mai fascinantă artă din ultimul secol şi ceva.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.