joi, 3 ianuarie 2013

"Bunule, eşti nemuritor?"

CREŞTEREA ŞI DESCREŞTEREA UNUI MIT 

Din decenţă trebuia poate să mai lăsăm să treacă ceva timp pînă să tratăm "ştirea zilei".  Aşa am fi făcut dacă nu începeau să curgă epitete şi elogii indecente, declaraţii sforăitoare şi texte fără acoperire (ca să nu zic ridicole) precum ăsta. Or să mai apară.

Nicio surpriză. Anticipasem deja acum 3 ani jumate că se va întîmpla aşa. Şi am ales (poate cu cinism, dar şi cu luciditate) să-i scriem ferparul lui Sergiu Nicolaescu încă din timpul vieţii: am discutat în 2009 (AICI) cu Marian Rădulescu despre meritele regizorului (atîtea cîte au fost). Dealtfel, Marian a scris mai multe despre S.N., fără ură sau părtinire, mai jos:



Prin 1986, regizorul Mircea Veroiu (Nunta de piatră, Duhul aurului, Dincolo de pod, Semnul şarpelui, Sfârşitul nopţii, Să mori rănit din dragoste de viaţă, Adela) mărturisea, în cadrul unei retrospective organizate de Casa Tineretului din Timişoara cu câteva din filmele sale, că grandomania lui Sergiu Nicolaescu e fără leac, dar „să-l ţină Dumnezeu aşa cum e, fiindcă nu se va schimba niciodată; dacă n-ar fi el, niciunul dintre noi n-ar putea să facă filme în România”. Sergiu Nicolaescu a rămas un mit. Un mai tânăr amic cinefil mi-a povestit recent că, după ce a scris atât de rău despre ultimele sale filme (şi considera că încă a fost blând), a primit ameninţări cu bătaia de la admiratorii lui Sergiu. Până  una-alta, triumfalistele lui filme istorice, poliţiste şi populiste continuă să producă manii. Şi - mai puţin ca înainte, ce-i drept - money-money.

Dacă ar fi să aleg doar un titlu din filmografia sa de regizor (ce numără 50+ titluri), după ce i-am văzut mai toate lung-metrajele de dinainte de 1989 (şi câteva de după), memoria mea afectivă se opreşte la drama psihologică Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte (1971). Pentru tema sacrificiului (inutil) şi a laşităţii (autorul scenariului: Titus Popovici, după nuvela sa, Moartea lui Ipu), pentru imaginea stranie (Alexandru David) ce te făcea să simţi arşiţa soarelui sau mirosul prafului de puşcă sau trecerea timpului sau parcurgerea unui spaţiu, pentru decoruri (Hortensia Georgescu) şi interpreţii principali (Amza Pellea, Gheorghe Dinică, Octavian Cotescu, Ion Besoiu, Ioana Bulcă şi copilul Cristian Şofron). Peste cinci ani, între alte două filme de aventuri (unele realizate în co-producţie cu studiouri din Europa de Est & Vest), Nicolaescu mai încearcă o dramă: Osânda (1976), ecranizare după romanul Velerim şi Veler Doamne de Victor Ion Popa. O parte din excelenta echipă de la Ipu se regăseşte şi aici: Amza Pellea, Gheorghe Dinică, directorul de imagine (Alexandru David) şi compozitorul (Tiberiu Olah).

Celelalte filme sunt tributare unui gen sau altul – superproducţia istorică din „epopeea naţional㔺i filme „de aventuri” (Dacii, Mihai Viteazul, Nemuritorii, Pentru Patrie, Capcana mercenarilor, Ringul, Ziua Z, Mircea, Noi, cei din linia întâi, Coroana de foc, Punctul zero, Oglinda, Triunghiul morţii, 15, Carol), policier-ul (Cu mâinile curate, Ultimul cartuş, Accident, Duelul, Revanşa, Viraj periculos, Supravieţuitorul), plonjări într-un timp retro (Ultima noapte de dragoste, Mihail, câine de circ, Ciuleandra, Orient Express) şi – ocazional – în lumea comediei (block buster-ul local, Nea Mărin miliardar) sau a şantierelor muncitoreşti (Zile fierbinţi). Majoritatea au fost, la vremea lor, best sellers şi, în lipsa modelelor occidentale (importul de filme comerciale din Apus era limitat, iar dupa 1983 drastic redus), constituiau singurele repere din zona producţiilor „bărbăteşti”, „de acţiune”, „cu bătăi, împuşcături” şi multă pirotehnie. Întotdeauna însă personajul numit Muzică îşi „făcea temele” ireproşabil. Fie că e pusă pe note şi orchestrată de Theodor Grigoriu, Tiberiu Olah, Richard Oschanitzky, Nicu Covaci & Phoenix, Radu Goldiş, Adrian Enescu, Vasile Şirli sau Anton Şuteu, muzica evergreen din filmele lui Sergiu Nicolaescu (de factură simfonică sau jazz, pop-rock-folk sau electronică) trăieşte şi în afara imaginii. Păcat că în România nu se promovează muzica de film prin disc sau radio şi cinefilii melomani care îndrăgesc muzicile din filmele româneşti sunt nevoiţi, cu foarte puţine excepţii, să o asculte „la pachet” cu imaginea.  

Pentru milioane de spectatori filmele regizate de Nicolaescu ­ante-1990 deveniseră un brand de neegalat. Unii s-au dezis de el, alţii îl mai frecventează şi azi. În ciuda implicării sale politice în evenimentele din decembrie 1989, sau poate tocmai de aceea. După 1990, filmele lui Nicolaescu au fost în repetate rânduri difuzate la TV, transpuse în format VHS, apoi DVD şi comercializate cu succes, în vreme ce – observă Iulia Blaga – „adevăraţii cineaşti care au făcut 4-5 filme chinuite sînt în continuare de nişă; mai grav e că există chiar public tînăr care prizează filmele lui Sergiu Nicolaescu rupîndu-l de contextul epocii, luîndu-l ca pe un autor de filme populare, fără a sesiza manipularea ale cărei victime sînt, aşa cum au fost şi spectatorii din vremea respectivă. Dar chestia cu gusturile spectatorilor e deja altă discuţie”.

În anul zero al mileniului trei, obsesia „nemuritorului” Sergiu este tratată cu fină ironie de Cristian Mungiu în scurt-metrajul Zapping. Îl vedem aici pe Sergiu Nicolaescu în câteva mici fragmente din al său Mircea (1989), în timp ce personajul (un dependent de televizor) zappează plictisit şi obosit pe telecomandă, căutând să vadă „ce mai e”. Îi auzim mai întâi vocea metalizată („Îmbătrânesc şi simt povara răspunderilor. Şi-am visat şi-o apă neagră”), apoi – după o plimbare pe alte canale – îl regăsim într-un scurt dialog în care nepotul Voievodului (raisonneur al tinerei generaţii de regizori români talentaţi, însă faultaţi când vine vorba să apuce să facă film?)  îl întreabă pe Mircea-Sergiu cel Mare: „Bunule, tu eşti nemuritor?”. Iar „Bunul” răspunde sec: „De ce-ntrebi?”. La finalul partidei de zapping, încă un cadru scurt cu armate de călăreţi, decupat din generic, în care apare numele „nemuritorului” Sergiu Nicolaescu pe fondul unui soundtrack triumfal (compozitor: Adrian Enescu) din acelaşi Mircea. Toate conotaţii locale, româneşti, dar - nu-i aşa? - fiecare cinematografie îşi are Nicolaeştii, Gibsonii şi Costnerii ei. (Marian Rădulescu).



5 comentarii:

  1. completez cu link la Zapping ( de vazut si revazut ):

    https://www.youtube.com/watch?v=oQKI_jF0WTo

    si un "bine zis." (modest:)

    RăspundețiȘtergere
  2. Am vazut foarte putin din filmele sale. De fapt nu cred ca am vazut complet vreunul. Ce am vazut a fost prost scris, prost jucat, nimic natural si firesc in scene intregi. Ce-i drept, am si niste idei preconcepute despre "maestru" de care nu reusesc sa scap.
    Astazi asta a fost singurul subiect de discutie la tv. Toti l-au ridicat in slavi, niste laude care de la un moment dat iti provocau greata. Tarkovsky, Bergman si Kubrick au fost copilasi pe langa Nicolaescu.
    Totusi, de ce atata lume il apreciaza? Nu pot fi toti tampiti.
    Si inca o intrebare. Zicea unu' pe la realitatea ca trebuia sa mearga la Holywood sa filmeze Mihai Viteazul cu Liz Taylor, Orson Welles si RIchard Burton, dar nu l-a lasat nea Nicu. E adevarat?

    RăspundețiȘtergere
  3. "Da’ de ce n-ai fost Tarkovsky, bă?"
    "Sergiu Nicolaescu a ştiut să facă filme cu succes de public şi cu asta basta."
    "De ce n-a făcut filme mai profunde? Pentru că a făcut alt gen de filme, de-aia. Ce rost are să-i reproşezi acum că nu s-a priceput la ce n-a vrut să facă niciodată şi să-l acuzi pentru ce ştia, şi încă bine?"
    http://www.petreanu.ro/2013/01/da-de-ce-n-ai-fost-tarkovsky-ba/
    Atata folosofie aiurea, atata ura comentarii negative fara sens.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. @anonim

      A facut filme pentru public pentru ca n-a fost altcineva sa le faca.
      Si au avut succes la public pentru ca oamenii, in comunism, nu prea aveau ce altceva sa faca.
      Luau si ei ce li se dadea. Mai ales ca li se refuza foarte mult.
      Iar filmele lui SN erau un surogat pentru "marfa originala made in SUA" la care jinduia poporu.

      Nu stiu unde vedeti ura - cititi mai cu atentie.
      Comentariile noastre sunt cel mult ireverentioase (fata de un mit national)

      Ștergere
  4. Un alt punct de vedere, aici: http://focuriinnoapte.blogspot.ca/2013/01/administratorii-de-posteritati.html

    RăspundețiȘtergere