duminică, 16 septembrie 2012

Despre oameni și melci (2012)


”Cinstit, nu mai am nevoie de premii, ci de public”, zicea Andi Vasluianu într-un interviu peste care am dat acum câteva săptămâni. Replica mi-a rămas în minte fiindcă rezumă destul de clar și simplu starea filmului românesc actual - sublim, fantastic, dar aproape inexistent pentru public. Aplaudat la festivaluri internaționale, adorat de critici, dar proiectat cu sălile goale în țară. Apoi, replica mi-a venit în minte fiindcă pare să funcționeze ca un fel de motivație aflată în spatele filmului Despre oameni și melci.


Adică da, vreau să spun că Despre oameni și melci e o breșă (binevenită) pe canalul prin care filmele așa-zis neorealiste ale ultimilor ani se scurg spre Cannes, Locarno și alte festivaluri occidentale cu ștaif. Nu e film făcut ”pentru export”, ci unul pentru public (românesc, în speță). E haios, e coerent, are cap și coadă, are story, e ușor să îl urmărești și să râzi la el. Nu ca la o mostră de sarcasm subtil, ci ca la un banc cu Bulă. Ceea ce nu înseamnă nici că e semi-porno de categorie B, ca A doua cădere a Constantinopolului (deși mulți ar putea crede asta văzând prima scenă, cu Monica Bârlădeanu și Andi Vasluianu performând transpirați într-o fază explicită), și nici tâmpițelo-grosolan ca Garcea și oltenii (deși acțiunea se petrece într-o uzină și nu lipsesc ”glumele de autobază”).  

Despre oameni și melci e un film făcut pentru a plăcea unui public larg. Iar asta nu îl transformă automat într-unul slab sau care face compromisuri intolerabile. Ok, nu e un film care te dă peste cap sau îți schimbă viața, nu e artă la superlativ. E doar o porție bună de râs și o colecție de viniete dintr-o perioadă cu năbădăi a istoriei românești recente. Mai e nevoie și de așa ceva, din când în când. 

Rezumatul în două vorbe sună cam așa. Muncitorii uzinei Aro de la Câmpulung încearcă să strângă bani într-un mod mai puțin convențional pentru a-și salva locurile de muncă. Suntem la începutul anilor '90, în era legendarei veniri a lui Michael Jackson în România și cea a privatizărilor dubioase. Niște ”investitori francezi” vin să cumpere uzina de la Câmpulung și, probabil, să dea afară marea majoritate a angajaților. Liderul de sindicat vede într-o seară o reclamă TV care promite câștiguri mari prin donarea de spermă pentru o clinică occidentală. Cu naivitate înduioșătoare, el coace un plan prin care muncitorii de la Aro să strângă astfel bani și să cumpere uzina.

Filmul lui Tudor Giurgiu vorbește cu o anumită doză de candoare despre speranțele și planurile complet naive cu care românii își hrăneau ideea de ”democrație și libertate” în anii gri de după '89. Cei care au trăit acei ani cred că vor râde strâmb la film. Dar vor râde, totuși. Ceea ce nu e lucru puțin la un film românesc.  

5 comentarii:

  1. Dacă filmul românesc actual (preiau aşa sintagma, deşi ea cuprinde deopotrivă imposturi, non-valori, filme meritorii şi încercări revoluţionare) este ”aproape inexistent pentru public”, n-aş spune că e neapărat din vina lui, a filmului. Publicul este principalul responsabil (nu singurul). Dovadă e că nici măcar filmele europene de top care ajung prin cinematografe nu reuşesc să adune mai mult de câteva mii de spectatori (nu văd cozi la fraţii Dardenne). Apoi, eu aş contrapune afirmaţiei lui Vasluianu (un actor simpatic) o zicală a lui Sokurov, în care cred cu tărie: ”Un film nu are nevoie de spectatori, ci spectatorii trebuie să aibă nevoie de un film” (redare aproximativă). ”Breşe” ca Despre oameni şi melci au mai fost (shiar mai reusite): Medalia de onoare, Amintiri din Epoca de Aur etc. Şi apoi, filmele lui Caranfil nu sunt ele de fapt ceea ce poate oferi cel mai mult cinemaul românesc in materie de film comercial? (sa nu uitam nici minunatul exemplu Occident, debutul lui Mungiu). Personal, mai cred că umorul este slab şi prea facil în ”După melci” (cum l-am mai auzit pronunţat) (vezi ipostazele din James Bond, ”lucrez pentru export” etc, singurul personaj cu adevarat credibil şi autentic fiind cel jucat de Dorel Visan). Deşi ”Despre oameni şi melci e un film făcut pentru a plăcea unui public larg”, mă tem că nu va reuşi, din păcate, acest lucru, în ciuda campaniei profesioniste de promovare.

    RăspundețiȘtergere
  2. E un cerc vicios aici: oamenii de film dau vina pe public, iar publicul da vina pe ei. Eu nu-mi propun sa intru in discutia asta, ci doar constat ca oamenii nu vin la filme romanesti :) Si nici la filme europene, ai dreptate. Iar brese ca filmul asta se poate sa mai fi fost, dar cica nu cu un succes comparabil (citez din cifrele de vanzari de bilete vehiculate in presa). Pe de alta parte, insa, ma asteptam sa nu iti placa filmul asta, Ionut :) Dar stii cum e cu gusturile...

    RăspundețiȘtergere
  3. Despre oameni si melci a avut 14.000 de spectatori in primul weekend. E ceva mai bine decat Tatal Fantoma care a avut 19.000 in total sau Toata lumea din familia noastra, cu vreo 6000. Insa cele doua au beneficiat ulterior de multe proiectii gratis in locuri publice care au mai atras cateva mii bune. Ramane de vazut parcursul melcilor.

    RăspundețiȘtergere
  4. Completare la comentariile voastre: ar trebui ca în cazul României, noţiunea de succes în cinema să fie complet reevaluată sau chiar abandonată. Citesc azi o ştire că filmul de comedie ”Intouchables”, pe care probabil l-aţi văzut şi care este propus de francezi la Oscaruri, a vândut în Franţa 19,4 milioane de bilete (asta înseamnă aproape un francez din trei) - un record. În contextul în care Franţa are o populaţie de doar circa 3 ori mai mare decât cea a României, cele 50.000 de bilete pe care le-au vândut cele mai căutate filme româneşti în ultimii ani şi la care ar putea ajunge şi Despre oameni şi melci par ridicole. E adevărat, nu sunt săli (de stat), însă chiar şi aşa, dacă ar exista interes, s-ar putea aduna câteva sute de mii de spectatori (cum se întâmplă cu multe filme hollywoodiene) (putem paria că nici După dealuri, în ciuda controverselor pe care le va isca şi a premiilor, nu va depăşi 40.000-50.000).

    PS: AD, contează şi gusturile, nu zic nu, însă încerc să mă deparasez de ele, altfel aş vedea puţine filme :) Încerc să ”gust” la fel de mult filmele comerciale bine realizate ca şi cinemaul de autor (Billy Wilder, departe de a fi un autor în sensul clasic, e totuşi unul din regizorii mei preferaţi). Despre oameni şi melci este un film onorabil, înconjurat însă de un mult prea gălăcios tam-tam autoprovocat (s-ar putea ca aici să fi jucat un rol şi influenţa lui Giurgiu în lumea criticii şi a presei de cinema, dacă o mai exista). Giurgiu nu aduce nimic original, ci utilizează câteva clişee bine ţintite (plus un dram de senzaţional).

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Ai perfecta dreptate in privinta cifrelor. 50.000 de bilete e o gluma daca te gandesti la alte tari. Insa asta e realitatea: suntem comozi, saraci si descurcareti. In plus ne plac filmele americane mai mult decat orice altceva. Iar Home cinema-ul e activitatea noatra preferata. Asa ca nu-mi fac iluzii. Peste 15 ani situatia va fi, daca nu la fel, probabil foarte putin imbunatatita.

      Ștergere